Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea

si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana. r3j959rj48cqm

Estetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici:
Utilizarea simbolurilor cu functie sugestiva bogata;
Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide,
confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc);
Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni,
natura si sentimente etc;
Cultivarea elementului muzical, a sonoritatilor verbale, a repetitiei si a refrenului;
Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive,
vizuale, olfactive etc).
Poezia intitulata „Lacustra" apare in volumul de debut {„Plumb" - 1916) si concentreaza
mai multe motive specifice poetului: ploaia, noaptea, singuratatea, somnul, cosmarul,
golul, prabusirea.
Prezenta acestor motive ca si starile sufletesti ale eului liric (nevroza, plictisul, angoasa,
spaima) constituie primul element simbolist.
Sentimentul predominant pe care-1 traieste eul liric fiind teroarea de umed, cea dintai
expresie a acestuia este chiar titlul poeziei.
In sensul propriu, termenul „lacustra" desemneaza locuinta construita pe apa, de catre
omul preistoric.
In subsidiar, termenul „lacustra" antreneaza si sugestia a doua goluri: unul acvatic si altul
temporal, ambele nascatoare de spaima.
Motivul acestei stari fiind ploaia, termenul poate sa aiba rolul de simbol.
Ploaia nocturna angoasanta si interminabila sugereaza putrezirea materiei,
descompunerea treptata, „sfarsitul continuu".
Presimtirea acestuia duce la plansul cosmic („Aud materia plangand"), in infinitul caruia
poetul se simte singur, ca si cand ar fi ultimul om al planetei.
Devenita grea (ca si plumbul), ploaia trage in jos Universul, ai carui piloni se prabusesc
in noroiul primordial.
Folosirea simbolului constituie o alta particularitate a simbolismului.
Cele patru strofe (perfect simetrice) ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri
complementare: planul exterior (cadrul material) si planul interior (spatiul sufletesc
terorizat de ploaie), realitatea si visul, timpul actual si timpul istoric.
In prima strofa, se pare ca poetul s-ar afla in camera lui, ascultand ploaia; noaptea neagra,
uda si goala, singuratatea si curgerea exasperanta a suvoaielor, ii trezesc spaima
ancestrala a unui diluviu amenintator.
Teroarea de umed isi are originea in sirul nesfarsit de nopti pluvioase („De-atatea nopti
aud plouand") creand impresia ca fenomenul va deveni etern.
In superba personificare din versul al doilea („Aud materia plangand") s-ar parea ca
materia universala (din care sunt facute toate) isi presimte sfarsitul: ploaia o va topi,
instaurand in locul ei un imens ocean intunecat (ca Increatul cosmic eminescian).
Singur si oprimat de ploaie, poetul traieste senzatia scufundarii in golul temporal, pana in
preistorie.
Finalul primei strofe („Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre")
constituie un refren (care se repeta la sfarsitul poeziei).
Utilizarea repetitiilor / refrenului ca si o anume muzicalitate in tonuri minore a textului
(„plouand" / „plangand" / „gand"), sunt elemente simboliste.
In strofa a H-a, omul contemporan sufera un „transfer", devenind om preistoric, un semen
al poetului, de care acesta este legat prin ploaie, singuratate si participarea comuna la
moartea lumii.
Acum, teroarea de umed se traduce intr-o „halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri
de apa pe cel adormit" (Calinescu). Acesteia i se adauga si cosmarul („ Tresar prin somn
si mi se pare / Ca n-am tras podul de la mal") reliefand aceeasi spaima fixata in
subconstient.

In strofa a IIl-a, coborand tot mai mult in „golul istoric" al inceputurilor lumii, poetul
traieste o senzatie coplesitoare: „ Si simt cum de atata ploaie / Piloti grei se prabusesc".
S-ar parea ca intreg Universul, ai carui stalpi de sustinere au fost topiti de ploaie, sta gata
sa se prabuseasca in noroiul primordial.
In aceste conditii, personificarea „Aud materia plangand" capata rolul de mars funebru.
Strofa a IV-a constituie o repetare a strofei initiale, cu versul al doilea modificat („Tot
tresarind, tot asteptand"). Acum, absenta oricarei perspective si intoarcerea la cadrul
initial (ca o rotire exasperanta a aceluiasi tablou), prelungesc ploaia, spaimele si angoasa
dincolo de limitele timpului concret. La nivelul limbajului, teroarea de umed se
concretizeaza in frecventa termenilor legati de apa: „lacustra", „plouand", „plangand",
„ude", „val", „podul", „mal", „ploaie" (unii fiind repetati).