Mercurul (υδράργυρος, greacă Hydrargyros, latină „argentum vivum”, „vif argent”,

„argento vivo” sau argint viu)[3] este un element chimic reprezentat prin simbolul
Hg și care are numărul atomic 80. De asemenea, mercurul reprezintă unul din cele 6
elemente care sunt lichide la o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei.
Mercurul este și singurul metal lichid.[4][5] Este foarte toxic și era folosit la
termometre, dar acest lucru a început să fie oprit din cauza toxicității sale. În
tabelul periodic al lui Mendeleev, acesta aparține blocului d. Un alt element care
este întâlnit în aceleași condiții este bromul.[6]

Comparativ cu alte metale, mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, cum ar

fi acidul sulfuric diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul
azotic concentrat sau apa regală îl dizolvă, rezultând sărurile sulfate, nitrate și
clorurile. Reacționează totodată cu pulberea de sulf, utilizată în kitul de
protecție contra scurgerilor accidentale de mercur, pentru absorbirea vaporilor
degajați de acesta.[7]

Este întâlnit în natură predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur).

Acesta a fost extras în mod continuu încă din anul 415 î.Hr. Pigmentul roșu
vermilion, forma pură a sulfurii de mercur, este obținut în urma reacției
mercurului (redus din cinabru) cu sulful. Mercurul este utilizat în interiorul
termometrelor, barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor, lămpilor
fluorescente, precum și în cadrul altor dispozitive. Acțiunea sa toxică a
determinat înlocuirea sa din interiorul termometrelor sau manometrelor, în favoarea
alternativelor precum alcoolul. În 2005, China era cel mai mare producător de
mercur cu aproape două treimi din cantitatea extrasă la nivel mondial.

Ingestia cinabrului sau inhalarea acestuia este foarte toxică. Otrăvirea cu mercur
poate rezulta din expunerea formelor hidrosolubile ale acestuia (precum clorura de
mercur sau metilmercurul), inhalarea vaporilor de mercur sau consumarea alimentelor
contaminate cu mercur. La data de 10 octombrie 2013, în cadrul Convenției de la
Minamata privind mercurul, 140 de țări s-au angajat să înceteze emisiile de mercur.
Din 1996, Statele Unite interzice folosirea mercurului în baterii, iar în Uniunea
Europeană cantitatea maximă admisă este de 5 ppm.

Descoperire

Simbolul planetei Mercur a fost utilizat din Antichitate pentru reprezentarea

acestui element.
Cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost probabil
utilizat ca și pigment încă din vremurile preistorice.[8] În urmă cu 20.000 de ani,
acesta (numit vermilion) a fost utilizat de către locuitorii peșterilor din Spania
și Franța.[9]

Extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de către
filosoful grec Aristotel, în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa
elenă, hydrargyros.[10] Pliniu afirma despre mercur:

„Acționează ca o otravă asupra tuturor lucrurilor, și găurește urnele, țâșnind din

acestea datorită proprietăților sale maligne. Toate substanțele plutesc pe
suprafața argintului viu, cu excepția aurului, fiind singura substanță care este
atrasă de aceasta. De aici și excelentul rol de rafinare al aurului, datorită
abilității ușoare de respingere a impurităților în momentul când se află într-un
vas pământiu cu aur. Odată ce aceste superfluități sunt expulzate, nu rămâne nimic
de făcut decât să fie separat de aur.[11]”
Elementul a fost numit după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza și
mobilitatea sa. Totodată, semnul astrologic al planetei a devenit unul din
simbolurile din alchimie ale acestui metal. Mercurul este singurul metal al cărui
nume este comun cu cel planetar-alchimic.[12]
Mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră. A fost cunoscut
încă din perioada vechilor greci, romani,[13] chinezi și hinduși.[14] În China
Antică, mormântul Împăratului Shi Huangdi, mort în anul 210 î.Hr., a conținut o
hartă în relief a Chinei în care râurile și oceanele erau reprezentate de mercur.
[15] Chinezii considerau că medicamentele pe bază de mercur sau cinabru pot
prelungi viața, probabil datorită proprietăților acestora de conservare. Cu toate
acestea, câțiva împărați, printre care și Huangdi, au decedat din cauza otrăvirii
cu mercur, în încercările lor de a fi nemuritori.[16] În urma cu 4000 de ani,
femeile din China utilizau mercurul ca și metodă contraceptivă cu administrare pe
cale orală.[16]

Urme de mercur au fost descoperite și în morminte egiptene[17] vechi de 3500 ani.

[18] Arheologul Heinrich Schliemann a descoperit o urnă de mărime mică plină cu
mercur într-un mormânt din Kurna, Egipt, datând din anii 1600-1700 î.Hr.[9]

Pagina din Alchimia, care incepe cu sectiunea “Rechter Gebrauch der Alchimei”
[Folosing alchimia in mod corect] si cu instructiuni pentru obtinerea pigmentului
rosu din cinabru (sulfura de mercur).
Cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan
al-Biruni, cercetător persan al secolului al XI-lea,[15] autor al unor texte
alocate mineralogiei, pietrelor prețioase și metalelor. Conform acestuia, aurul era
procesat din minereu prin zdrobire, apoi minereul era spălat și se adăuga mercurul.
[15] Aurul era de asemenea recuperat din Sindh, depozitând mercur în mici
adâncituri săpate în albia râului.[15] Sedimentele aurifere erau spălate peste
bălțile mercurice, formându-se amalgamul aurului cu mercur.[15] În ambele cazuri,
amalgamul era recuperat și filtrat prin piele pentru separarea celor două elemente,
iar ca pas final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a
purifica aurul.[19]

A fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu. Aceștia

considerau că mercurul, sulful și sarea sunt principalele elemente care constituie
Pământul.[20] Cuvântul hindus pentru alchimie, rasasiddhi, înseamnă cunoașterea
mercurului.[20] În acea perioadă, șapte metale erau cunoscute: mercurul, aurul,
argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și fierul; alchimiștii credeau că în
urma unui amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi transmutat în aur.
[20]

Începând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur au început să se

dezvolte mai mult. Astfel, în anul 1556, Agricola a detaliat modul de utilizare al
mercurului și a analizat efectele inhălarii vaporilor acestuia asupra sănătății
umane.[21] Datorită scrierilor lui Paracelsus,[22] mercurul devenise, alături de
stibiu,[23] un element utilizat în tratamentele pentru boli venerice.[24]

Structura atomică
Structura atomului de mercur este determinată de numărul nucleonilor din nucleul
atomic; mercurul prezintă 80 de protoni și 121 de neutroni. Raza atomică medie este
de 0,155 nm,[25] raza ionică este de 0,112 nm,[25] iar raza covalentă este de 0,149
nm.[25] Structura cristalină a mercurului este romboedrică, iar fiecare atom de
mercur este înconjurat de alți 6 atomi învecinați la o distanță de 0,300 nm și alți
șase atomi la o distanță de 0,347 nm.[26]

Configuratia electronica a atomului de mercur, reprezentata pe straturi electronice

Configurația electronică a atomului de mercur este 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 3d10 4s2 4p6
4f14 4d10 5s2 5p6 5d10 6s2.[27]

Izotopii
Mercurul prezintă șapte izotopi stabili, cel mai abundent fiind 202Hg (29,80%).[12]
Radioizotopii cei mai longevivi sunt 194Hg cu un timp de înjumătățire de 520 ani și
203Hg cu un timp de înjumătățire de 46.612 zile. Radioizotopii rămași au timpul de
înjumătățire mai mic de o zi.[12][28]

Cu toate că izotopii mercurului sunt caracterizați de proprietăți chimice similare,

datorită maselor diferite, reacțiile acestora diferă relativ puțin.[29] Izotopii
mai ușori reacționează mai rapid decât cei grei, cauzând prin aceasta îmbogățirea
produșilor de reacție în reacțiile ireversibile.[29]

În general, procesele fizice precum evaporarea, condensarea și difuzia ionilor sau

moleculelor datorită concentrației sau temperaturii cauzează fracționarea izotopică
în izotopi stabili; izotopii ușori se evaporă și permit ca difuzia să fie mai
rapidă, iar cei grei se condensează.[29]

Răspândire pe Pământ
Surse naturale

Mina de mercur din Idrija, Slovenia, în 1679

La nivel mondial, cantitatea totală de mercur este estimată a fi de 334,17 miliarde
tone metrice; aproape întreaga cantitate este regăsită în sedimentele oceanice
(98,75%) și în apele oceanice (1.24%), iar restul este conținut în sol.[30] Sursele
naturale de mercur permit pătrunderea acestuia în biosferă ca și gaz, atunci când
exista activitate vulcanică terestră și oceanică, în soluții sau în minereuri.[30]
Procesele naturale prin care mercurul este emis în atmosferă mai pot cuprinde
volatilizarea mercurului în mediile marine și acvatice și volatilizarea provenită
din vegetație.[30]

Ciclul global al mercurului implică degajarea acestuia din scoarța terestră,

transportul aerian al vaporilor de mercur și depozitarea acestuia în sol și ape;
cantitatea de mercur care poate pătrunde anual în atmosferă este în medie de 30.000
tone.[31]

În mod natural, este întâlnit ca cinabru (HgS), tiemanit (HgSe),[32] coloradoit

(HgTe),[32] coccinit (Hg2I2),[32] și livingstonit (Hg[Sb4S7]), iar principalele
depozite europene sunt în Almaden (Spania), Idrija (Slovenia nord-vestică),
regiunea Rhein-Pfalz din Germania și Muntele Amiata în Toscana (Italia).[33]

H. T. Shacklette a determinat conținutul caracteristic de mercur al plantelor care

cresc în medii ce conțin nivele normale și ridicate de mercur.[34] Acesta a ajuns
la concluzia că în mediile cu conținut normal de mercur, plantele conțin 500 ppb
(părți per miliard) în țesuturile lor uscate, pe când cele crescute în solul unde
există depozite purtătoare de mercur ating un nivel între 500-3500 ppb.[34]
Cantitatea mult mai mare de mercur poate fi întâlnită ca și peliculă reziduală, sau
ca și depozit în țesuturi datorită aplicării compușilor mercurici, ori din cauza
contaminărilor în urma deversării.[35]

Surse antropogenice
Eliberările de mercur în atmosferă sunt considerate a fi provocate de procesele
industriale și de sursele de combustie, conținând formele volatile ale mercurului,
precum și formele sale particulare. Mercurul gazos include formele chimice
elementare și oxidate ale acestuia, în timp ce formele particulare sunt constituite
din compușii chimici ai mercurului, datorită presiunii înalte a vaporilor săi.[30]

Proveniența mercurului este determinată de tipul de combustibil folosit, precum

cărbunele, petrolul sau deșeurile municipale. În anul 1996, arderea combustibililor
fosili a contribuit la eliberarea a 76 tone de mercur în atmosferă, dintre care 66
de tone proveneau din arderea cărbunilor,[36] iar 10 tone proveneau din arderea
petrolului și gazelor naturale.[36] Diverse incineratoare și aparate de combustie a
deșeurilor au eliberat 54 de tone de mercur în atmosferă în 1996, dintre care 27
tone proveneau din deșeurile menajere, 15 tone din deșeuri medicale, iar
materialele periculoase (lichide și solide) au emis 11 tone de mercur.[37] Mercurul
mai pătrunde în mediul înconjurător și datorita incinerării materialelor precum
componentelor auto, bateriilor, becurilor fluorescente, produselor medicale,
termometre și termostate.[38] Datorită riscului adus de aceste produse sănătății,
s-au făcut eforturi în reducerea cantității de mercur în producția acestora; de
exemplu, cantitatea de mercur din termostate în SUA a fost scăzută de la 14,5 tone
în 2004 la 3,9 tone în 2007.[39]

Unele procese antropogenice care nu au mai fost utilizate de mult timp, au încă ca
și rezultat emisii semnificative în cadrul mediului înconjurător, estimându-se că
unele lacuri sau râuri conțin mercur într-o cantitate de 2 sau 4 ori mai mare încă
de la începutul erei industriale.[30] În Suedia secolului al XX-lea, concentrația
de mercur a fost stabilită a fi de 4 până la 7 ori mai mare în partea sudică și de
2 până la 3 ori mai mare în partea nordică.[30]

Deoarece este un material poluant care nu se poate degrada, creșterea nivelului de

mercur semnalează anumite probleme. În Minnesota, în lacurile izolate produse de
activitatea industrială, contaminarea sedimentelor cu mercur s-a triplat în ultimii
150 de ani, iar această creștere este datorată surselor antropogenice.[40]

Lacuri de mercur formate în urma erupției vulcanului Inielika din Flores, Indonezia

Cantitatea de mercur în atmosferă depozitat la Ghețarul Wyoming's Upper Fremont în

ultimii 270 de ani
Depozitele preindustriale de mercur la nivel atmosferic sunt considerate a fi de 4
ng pe 1 L de gheață. Cu toate că este considerat a fi un nivel natural de expunere,
sursele de ordin regional sau global pot avea efecte semnificative. Erupțiile
vulcanice pot intensifica sursele atmosferice de mercur de 4-6 ori.[41]

Agenții naturali, precum vulcanii, sunt considerați a fi responsabili pentru

aproximativ jumătate din emisiile atmosferice de mercur, comparativ cu jumătatea
emisă din activitatea antropologica, desfășurată după cum urmează:[42][43][44]

65% provin din stațiile staționare, dintre care uzinele pe bază de cărbune sunt
considerate a fi principala sursă (40% din emisiile de mercur în SUA anului 1999).
Acestea includ și uzinele care au ca și combustibil gaz, însă din care mercurul nu
a fost îndepărtat. Emisiile datorate combustiei cărbunelui sunt clasificate între
ordinul I și II al magnitudinii mai înalte decât emisiile combustiei petroliere, în
funcție de țară.[42]
11% provine din extracția auriferă. Cele trei surse principale ale emisiei de
mercur în SUA sunt reprezentate de cele mai mari 3 mine. Extragerea hidrogeochimică
a mercurului din bazinele aurifere au fost considerate a fi o sursă semnificativă
de mercur atmosferic în estul Canadei.[45]

Simbolul pentru substanțe periculoase pentru mediul înconjurător

6,8% provin din producerea metalelor neferoase, în special în cadrul furnalelor.
6,4% provin din producția cimentului.
3,0% provin din manevrarea deșeurilor, incluzând deșeurile municipale și cu risc,
cele care provin din crematorii precum și incinerarea nămolului din canalizări.
3,0% provin din producția sodei caustice.
1,4% provin din producția oțelului și a fontei.
1,1% provin din producția mercurică, în special pentru baterii.
2,0% au alte surse de proveniență.
Procentajele menționate mai sus sunt estimări ale emisiilor de mercur cauzate de
activitatea umană la nivel global în 2000, excluzându-se arderea biomasei, sursă
importantă în unele regiuni.[42]
Un studiu din anul 2001 a măsurat nivelul de mercur în cadrul a 12 locații cu
spațiu închis, alese să reprezinte tipurile de clădire, locațiile și vârstele în
cadrul suprafeței orașului New York; studiul a determinat că există o creștere
semnificativă a concentrației de mercur, comparativ cu nivelul exterior, fiind
considerat a fi de 0,0065 – 0,523 μg/m3. Valoarea medie a fost determinată a fi de
0,069 μg/m3.[46] În cadrul acestuia s-a determinat că aerul urban este contaminat
cu o concentrație de mercur de 0,01–0,02 µg/m3.[46]

Un dezastru industrial a fost considerat a fi deversarea compușilor mercurici în

Golful Minamata, Japonia. S-a estimat că mai mult de 3000 de persoane au fost
afectate de diverse malformații, simptome severe ale otrăvirii cu mercur și decese
provocate de un sindrom ce a ajuns să fie cunoscut ca „boala Minamata”.[47][48]

Circuitul mercurului în natură

Fluxul mercuric din atmosferă către sol sau ape este susținut de circuitul global
natural, circuitul global perturbat de activitățile umane, sursele regionale și
locale.[30] Circuitul global al mercurului, precum și impactul surselor
antropogenice sunt mai dificile de înțeles datorită naturii specifice a emisiilor
și a proceselor de depozitare.[30]

Fiind un element chimic întâlnit în mod natural în mediu, este prezent în biotop;
distribuția globală a mercurului este estimată a fi în sedimentele oceanice, ce
conțin aproximativ 1017 g de mercur, în principal sub forma cinabrului, apele
oceanice 1013g, sedimentele din sol și apele proaspete 1013 g, biosferă 1011g,
atmosferă 108g și apele proaspete 107g.[30]

O mai buna înțelegere a contribuției surselor antropogenice privind eliberarea

mercurului în natură este limitată de incertitudinile substanțiale privind emisiile
naturale, precum și cantitatea și sursa primară de mercur ce e reemisă către
atmosferă de către soluri și ape. Estimările din 1994 indică faptul că aproximativ
200.000 tone de mercur au fost emise în atmosferă din 1890, aproximativ 95% fiind
localizat în soluri, 3% în oceane și 2 % în atmosferă.[30]

Proprietăți
Fizice

Proba de mercur

O monedă de 50 de bani (densitate ~ 8,4 g/cm3) plutește pe mercur datorită forței

de plutire și a tensiunii superficiale
Mercurul este singurul metal care este întâlnit în starea de agregare lichidă în
condiții standard de temperatură și presiune; este un metal non-combustibil, greu,
de culoare argintie, care se va contracta sau își va mări volumul odată cu
creșterea temperaturii, făcându-l un material ideal pentru termometre.[49]
Comparativ cu alte metale, este un slab conductor termic și un ușor conductor de
electricitate.[50]

Este ușor volatil, eliberând vapori toxici dacă este încălzit, iar vaporii acestuia
(deși incolori) pot fi recunoscuți după culoarea lor albastru-violacee în momentul
când electricitatea este prezentă.[51] Prezintă un punct unic de topire, -38,83 °C,
un punct de fierbere de 356,73 °C, și are o densitate de 13.5336 g/cm3.[52] La
încălzire, metalul se dilată în mod uniform, fierbând la temperatura de 357,01 °C
și vaporizându-se la 360 °C.[53] Mercurul prezintă solubilitate mare.[54]

Sublimatul coroziv de mercur este o sare neutră, formată prin uniunea acidului unei
sări comune și mercur și care conține o cantitate de acid destul de abundentă
pentru a putea dizolva noua cantitate de mercur, din moment ce patru părți din
sublimat pot dizolva mai mult de trei părți de mercur proaspăt.[55] Dacă este
privat de acidul conținut, mai este cunoscut și sub numele de mercur dulce (mercure
doux),[56] și se prezintă într-o stare perfectă de sare neutră; prezintă mai puțin
acid decât s-ar putea să conțină, în timp ce sublimatul coroziv de mercur
reprezintă excesul de acid al sării comune).[56]

Chimice
Mercurul dizolvă aurul, zincul și multe alte metale formând aliaje cu acestea
denumite amalgame.[57] Deoarece fierul este o excepție de la această regulă,
recipientele de fier au fost folosite în comerțul cu mercur.[58] Încălzirea
mercurului în aer conduce la formarea oxidului de mercur.[59]

Poziția sa în seria reactivității metalelor face mercurul un metal care nu

reacționează cu acizii obișnuiți precum acid sulfuric diluat, deși acizii oxigenați
concentrați ca acidul sulfuric sau acidul azotic sau apa regală (acid clorhidric +
acid azotic) pot să dizolve mercurul în scopul obținerii sulfaților, azotaților și
clorurilor.[7] La fel ca și argintul, poate reacționa cu acidul sulfhidric
atmosferic.[7] Mercurul reacționează cu sulful, neutralizând astfel vaporii
rezultați în cazul unor scurgeri accidentale de mercur.[60]

Mercurul în stare elementară este relativ inert în aerul uscat, oxigen, oxid
nitros, dioxid de carbon, amoniac; în atmosferă umedă este acoperit de o peliculă
de oxid mercuros, iar încălzirea în aer sau oxigen la 350 °C îl transforma în
oxidul mercuric de culoare roșie: 2Hg(s) + O2(g) → 2HgO(s).[59]

Mercurul metalic reacționează cu halogenurile, formând săruri; astfel rezultând:

[61]

Săruri Formula
fluorură de mercur (II) Hg(l) + F2(g) → HgF2(s) (alba)
clorură de mercur (II) Hg(l) + Cl2(g) → HgCl2(s) (alba)
bromură de mercur (II) Hg(l) + Br2(l) → HgBr2(s) (alba)
iodură de mercur (II) Hg(l) + I2(s) → HgI2(s) (rosie)
Mercurul dizolvă alte metale, formând compușii numiți amalgame.[53] Amalgamarea
reprezintă metoda chimică de recuperare a mercurului pentru reutilizare prin
procesarea soluțiilor sărurilor de mercur în apă;[62] acest proces depinde de
abilitatea mercurului de a forma aliaje cu puncte de topire joase în rândul
numeroaselor metale.[62] De exemplu, un metal (de regulă zincul) ce este potent din
punct de vedere termodinamic să descompună compușii mercurului, este pus în contact
cu o soluție a unei sări de mercur. Intervine o reacție chimică ce va reduce ionii
de mercur la mercurul metalic, care se va combina ulterior cu zincul pentru a forma
aliajul solid.[62]

Testele efectuate în laboratoare au indicat că un schimb electronic cauzează gazele

nobile să reacționeze cu vaporii de mercur. Acești compuși sunt stabili datorită
forțelor Van der Waals și rezultă în Hg·Ne, Hg·Ar, Hg·Kr și Hg·Xe (vezi exciplex).
[12] Compușii organici ai mercurului sunt de asemenea importanți. Metilmercurul
este un compus periculos care este adesea încriminat ca agent de poluare al apei.
[12]

Descoperirea fluorurii de mercur (IV) (HgF4) a fost anunțată în septembrie 2007.

[63]

Fulminatul de mercur, Hg2(NO3)2, poate fi obținut prin dizolvarea mercurului în

acid azotic, adăugând apoi alcool etilic.[64] Reacțiile chimice includ nitrarea
mercurului metalic cu un exces de acid azotic:

Hg + 3 OHNO2 => HgNO3 + OHNO2 + NO2

iar apoi azotatul de mercur și excesul de acid va fi adăugat într-o soluție de
etanol, formând astfel fulminatul de mercur:
HgNO3 + HNO3 + C2H6O => Hg(ONC)2
Sulfura de mercur, HgS, este preparată prin precipitarea ionilor Hg2+ folosind o
soluție de acid hidrocloric cu hidrogen sulfurat.[32]

Rol biologic
Fiziologia umană
Cu toate că este prezent în construcția tuturor organismelor vii, datorită
volatilității sale ce îi permite infiltrarea în acestea, mercurul nu prezintă nici
un rol biologic.[65] Cantitatea ingerată este de 3 micrograme pe zi în rândul
adulților, iar în cazul copiilor este de 1 microgram/zi.[65] Solurile utilizate în
agricultură pot conține 0,2 ppm de mercur, pătrunzând în alimente precum morcovii,
cartofii și ciupercile, acestea din urmă conținând până la 1 ppm sau mai mult.[65]

Producție

Cinabru
Principalul minereu de mercur, cinabrul, a fost extras în mod continuu încă din
anul 415 î.Hr.; istoric, existau cinci areale miniere pentru extragerea mercurului:
districtul Almeden din Spania, districtul Idrija din Slovenia, districtul Monte
Amiata în Italia, precum și locații variate din Peru, Statele Unite și regiuni din
Rusia, Ungaria, Mexic și Austria.[66]

Utilizate în producția de mercur, minereurile de cinabru sunt încălzite în furnale,

iar mercurul părăsește furnalul sub forma vaporilor, împreună cu SO2 rezultat.
Vaporii mercurului sunt condensați în tuburi răcite cu apă și emailate cu ceramică,
iar apoi sunt colectați în recipiente din fier, umplute cu apă și căptușite cu
ciment.[33] Mercurul obținut astfel este foarte pur, nefiind nevoie rafinarea
acestuia.[33]

În 2005, China era cel mai mare producător de mercur cu aproape două treimi din
cantitatea extrasă la nivel mondial, urmată de Kârgâzstan.[67] Tabelul de mai jos
prezintă cantitatea de mercur exprimată în tone, precum și principalii producători
ai acestui element:[68]

Țara 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Algeria
459
414
292
368
447
224
200
200
China
520
470
780
510
830
230
200
-
Finlanda
98
83
90
88
90
80
80
-
Kârgâzstan
1000
379
380
584
610
620
620
600
Mexic
12
12
15
15
15
15
15
-
Rusia
60
50
50
50
50
50
50
-
Slovacia
50
50
0
0
0
20
0
-
Slovenia
0
6
0
5
5
5
0
-
Spania
64
393
1497
862
863
675
600
600
Tadjikistan
80
55
50
45
40
35
35
-
Ucraina
50
50
40
30
25
20
-
-
Statele Unite ale Americii
75
75
75
75
75
75
75
75
Alte țări
-
-
-
-
-
-
-
-
În anul 2003, producția mondială de mercur a scăzut sub 2.000 tone metrice,[69] în
condițiile în care producția mondială în jurul anului 1975 era estimata la 9.000 de
tone metrice.[69]

Aplicații
Mercurul este întrebuințat în unele celule de electroliză drept catod de mercur, la
extragerea aurului și argintului, în diferite instrumente și aparate de precizie
ca: termometre, barometre, manometre, densimetre, pompe de vid înaintat, etc., la
prepararea unor alifii medicinale, la prepararea fulminatului de mercur, a
cinabrului, în lămpile redresoare de curent alternativ, în lămpile pentru raze
ultraviolete, la prepararea de amalgame.[70]

Termometrul
Articol principal: Termometru.

Termometru pe bază de mercur care masoară temperatura camerei.

În 1694, Carlo Renaldini a fost primul care a sugerat să se ia în considerare
punctele de fierbere și îngheț ale apei ca și coordonate fixe pentru termometre.
Termometrul cu mercur a fost inventat de fizicianul și inginerul german Daniel
Gabriel Fahrenheit; după ce a fost trimis la Amsterdam în 1714 (fiind plasat într-
un orfelinat după moartea părinților săi), Fahrenheit va întâlni un termometru
florentin (inventat în Italia în 1654 de către Arhiducele Ferdinand al II-lea al
Toscanei, membru al familiei de Medici). Din nefericire, termometrele florentine
(precum și alte termometre ale epocii respective) nu erau la fel de exacte, iar
reperele de temperatură erau ziua cu cea mai scăzută temperatură din an și ziua cu
cea mai înaltă temperatură.[71] Deoarece există fluctuații ale temperaturii în mod
natural în decursul anilor, nu existau 2 termometre care să indice aceeași
temperatură.[72]

Devine interesat de mecanismul de funcționare al termometrelor florentine și începe

fabricarea termometrelor pentru a se întretine; cu toate acestea, stabilirea unor
puncte fixe de temperatură pe un termometru era o sarcina dificilă datorita
diverselor materiale utilizate pentru aceste măsurători.[72] Timp de câțiva ani,
Fahrenheit va încerca să perfecționeze modul de măsurare al temperaturii, reușind
să inventeze un termometru pe bază de alcool în 1709 și, ulterior, un termometru pe
bază de mercur în 1714.[72]

Harta țărilor Uniunii Europene (din 2013) care au interzis folosirea mercurului în
termometre (cele colorate cu albastru) și care permit folosirea (cele colorate cu
roșu).
Temperatura a fost de asemenea determinată de către astronomul suedez Anders
Celsius, care stabilise scara Celsius, descrisă în lucrarea sa Observații privind
două grade persistente la un termometru, publicată în 1742.[73] Stabilind două
puncte fixe (temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei), a
descoperit un punct similar la fierberea apei (punctul de evaporare al apei), deși
când această determinare se face cu o precizie ridicată se observă o variație a
acestui punct în funcție de presiunea atmosferică. În momentul în care se îndepărta
termometrul de vapori, nivelul mercurului creștea puțin. Acest fenomen se poate
explica prin răcirea și contractarea rapidă a sticlei, iar Celsius susținea că
nivelul coloanei de mercur la fierberea apei este proporțional cu înălțimea
barometrului. Când Celsius a decis să folosească propria scară de temperatură, el a
ales punctul de fierbere al apei pure la 0 °C și punctul de topire al gheții la 100
°C,[73] invers decât le alegem astăzi. Un an mai târziu fizicianul francez Jean-
Pierre Cristin a propus versiunea inversată a scării, cu punctul de îngheț la 0 °C
și punctul de fierbere la 100 °C, denumind-o scară centigradă.[74]

Termometrele cu mercur au fost utilizate de decenii, fiind utilizate în cadrul

centrelor medicale, dar și cu uz casnic.[75] Cu toate acestea, toxicitatea
mercurului în cazul în care termometrul se sparge a făcut ca mercurul să fie
înlocuit de alcool sau produși distilați ai petrolului,[76] precum si termometre pe
baza de aliaje de galinstan. Termometrele cu mercur sunt folosite ocazional în
domeniul medical fiind mai exacte decât cele cu alcool, iar aplicațiile sale
științifice încă îi permite utilizarea. Cu toate acestea, până în anul 2020 se
dorește eliminarea mercurului din dispozitivele medicale sau casnice care au în
compoziție acest metal, conform Organizației Mondiale a Sănătății.[77]

Barometrul
Articol principal: Barometru.
Barometrul este instrumentul de măsură a presiunii atmosferice; principiul de bază
al unui barometru pe baza de mercur este acela al acțiunii presiunii atmosferice
asupra unei suprafețe de mercur din interiorul unui rezervor, care este echilibrată
de către greutatea unei coloane de mercur din interiorul unui tub de sticlă.[78]

Barometre cu mercur
Barometrele pe baza de mercur pot fi clasificate în 2 categorii principale:

Barometrele care determină presiunea prin măsurarea înălțimii coloanei de mercur

Barometrele care determina presiunea prin măsurarea greutății coloanei de mercur.
[78]
Presiunea atmosferică a fost măsurată pentru prima dată în anul 1643 de către
fizicianul italian Evangelista Torricelli, asociat al lui Galileo Galilei. Acesta a
umplut tuburi de sticlă de 1,2 m lungime cu mercur și le-a introdus capătul într-o
cuvă cu mercur.[79] Acesta a observat faptul că mercurul nu părăsește complet
tubul, fiind încă prezent la aproape 30 inchi (76 cm) deasupra mercurului din cuvă,
având încă spațiu deasupra (cu toate ca acesta varia de la o zi la alta); spațiul
neocupat a fost denumit ca și vid Torricellian,[80] iar în 1644, Torricelli și-a
prezentat o lucrare pentru explicarea experimentelor sale utilizând „argento vivo”
(mercur), demonstrând faptul că a descoperit presiunea atmosferică și atestarea
barometrului, dispozitiv care să măsoare această presiune.[80]

În medicină
Compușii mercurici au fost utilizați în tratamentele dermatologice; un produs numit
Apa lui Soliman, întrebuințată în eliminarea pistruilor și a negilor,[81] era
constituită din mercur, iar utilizatorii acestui produs își distrugeau pielea,[82]
își diminuau gingiile (parodontoză),[83] și provocau căderea dinților.[83]

Mercurul a fost utilizat în scop terapeutic datorită efectelor sale anti-sifilitice

și anti-inflamatoare.[84] Ca și agent anti-sifilitic este binecunoscut din punct de
vedere istoric, fiind observată rata scăzuta a infecțiilor cu sifilis și uzul din
ce în ce mai diminuat al mercurului în acest scop.[85] Dietilmercurul a fost
utilizat în tratarea sifilisului în 1887 sub forma injectabilă, însă acțiunea sa
asupra SNC a determinat stoparea acestor tratamente.[86] În jurul anului 1913, au
fost folosite diuretice pe baza de compuși organici ai mercurului, care au fost
eliberate pe piață mai mult de 30 de ani.[86]

Plombă cu amalgam dentar

Mercurul este de asemenea utilizat în cadrul lucrărilor dentare (plombe în
special), în unele antiseptice sau în substanțele conservante din vaccine.[87]
Stomatologia folosește mai mult de 100 tone de mercur în fiecare an în cadrul
restaurărilor dentare; personalul stomatologic este expus acestui metal prin
contactul sau manipularea metalului, precum și inhalarea și aspirarea vaporilor
mercurici.[87] Cel puțin 10% din cabinetele stomatologice din SUA au un conținut
mercuric în atmosferă de 0,05 mg per m3.[87] În 2008, Danemarca a interzis
amalgamul dentar din mercur,[88] cu excepția plombelor de suprafață pentru molarii
masticanți în dentiția permanentă (adultă).

Mercurul este întrebuințat pe scară largă în fabricarea rimelului (thiomersal),[89]

pentru a prelungi termenul de expirare, având efect anti-bacterian.[89] În anul
2008, Minnesota a devenit primul stat american care a interzis orice produs care
conținea mercur.[90]

Clorura de mercur era utilizată în dezinfectarea scutecelor până în anii 1950, când
s-a descoperit că provoacă acrodinie[91] la copii sensibili.[92]

Mercurocromul a fost utilizat în tratarea tăieturilor minore în SUA până în 1998,

când FDA a declarat că „nu este recunoscut ca fiind sigur și eficient”.[93]
Totodată, acești compuși sunt utilizați ca și conservanți în unele picături
oftalmice, spray-uri nazale și soluții pentru lentilele de contact.[92]

Explozibili

Fulminatul de mercur (II) în formă cristalină pură

Fulminatul de mercur(II), sau Hg(CNO)2, este un exploziv primar ce a fost
descoperit în anul 1823, iar cea mai importantă proprietate a acestei substanțe
este cea de detonare facilă.[94] Este sensibilă la impact, lumină solară și
fricțiune, iar detonarea se face prin scântei și flame.[94] Această sensibilitate
termică și cinetică este atribuită și trinitrotoluenului.[95] În urma detonării, se
eliberează monoxid de carbon, azot și mercur.[94]

Fulminatul de mercur este un material superior cloratului de potasiu datorită

proprietății sale non-corozive, însă de asemenea se ia în considerare și faptul că
această calitate se diminuează odată cu trecerea timpului.[96] Astăzi, fulminatul
de mercur a fost înlocuit de substanțe chimice mult mai eficiente, care sunt non-
corozive, mai puțin toxice si mult mai stabile, precum azida de plumb, stifnatul de
plumb și derivate din tetrazen.[97]

Prepararea fulminatului de mercur se face prin dizolvarea mercurului în acid

azotic, peste care se adaugă etanol.[98] A fost pentru prima dată preparat de către
Edward Charles Howard în 1800.[99] Structura sa cristalină a fost determinată abia
în 2007.[100]

Azida de mercur formează o pudră albă, insolubilă în apă rece, însă relativ
solubilă în apă caldă.[101] Încălzirea treptată la 212 °C conduce la efervescența
ei, iar la încălzire rapidă sau la temperaturi de 300 °C sarea este detonată.[101]

Lămpi

Spectrul luminos al hidrogenului, deuteriumului, azotului, oxigenului și al

mercurului.
Mercurul poate fi utilizat ca și component al lămpilor fluorescente, acestea
conținând până la 1,4 mg de mercur. Lămpile fluorescente lineare conțin între 1,4–
60 mg de mercur.[102]

Lămpile mercurice pot fi de 2 tipuri: lămpi cu mercur lichid și lămpi cu amalgam.

[103] Lămpile cu mercur lichid conțin metalul introdus printr-un proces de vidare,
fiind apoi evaporat în timp ce se produce o descărcare electrică.[103] În cazul
lămpilor cu amalgam, acestea devin mai acceptate datorită producției și exploatării
acestora privind presiunea vaporilor mercurici asupra amalgamului comparativ cu
mercurul lichid.[103]

Îmbunătățirea lămpilor fluorescente în procesul de fabricare ce presupunea mercurul

a reușit să reducă cantitatea de mercur conținută, reducere realizată treptat;
acest proces presupunea o capsulă închisă ce conținea mercurul în loc să umple
lampa încinsă cu mercur.[104] Capsula cu mercur era deschisă în ultimul pas al
procesului de producție, evitând riscul de a elibera mercurul din lampă în mediul
înconjurător.[104] În prezent, lampa fluorescentă obișnuită, de 120 cm, conține cu
75% mai puțin mercur decât aceeași lampă construită în anul 1985.[104]

Iluminare stradală cu mercur în Ewing, New Jersey

Spectrul luminos al mercurului constă în principal în nuanțe violete și verzi,[105]
iar unele lămpi cu mercur pot emite și ultraviolete.[105]

Lămpile mercurice sunt utilizate în principal în industrie, agricultură, medicină,

cercetări științifice și în uzul casnic.[103] Acestea pot fi utilizate și în
iluminatul stradal și al spațiilor publice, duplicarea fotosensibilă și iluminarea
spațiilor miniere; prezintă și aplicații decorative (panouri publicitare),
facilități agriculturale (lămpi speciale pentru fermele crescătoare de bovine),
electrografie, etc.[103] În anul 2001, producătorii americani de lămpi utilizaseră
9 tone de mercur, cantitate exprimată prin reducerea cu 67% a celor 27 tone
utilizate în anul 1990.[104]

Amalgamare
Utilizarea mercurului în industria minieră a amalgamelor și concentrarea metalelor
prețioase datează din 2700 î.Hr., când fenicienii și cartaginezii au adoptat
această metodă în Spania.[106] Tehnica s-a răspândit datorită romanilor în anul 50,
fiind similară metodei din zilele noastre.[106] În 177, romanii au interzis
folosirea mercurului în stare elementară pentru extragerea aurului în Italia,
posibil datorită ca reacție la problemele de sănătate cauzate de această
activitate.[106]

Pe teritoriul Americilor, mercurul a fost introdus în secolul al XVI-lea pentru

amalgamarea aurului și argintului mexican.[106] În anul 1849, în timpul Febrei
Aurului Californian, mercurul a fost foarte utilizat și otrăvirea cu mercur a fost
des întâlnită printre mineri.[106] În perioada 1854-1884, minele aurifere din zona
Sierrei Nevada au eliberat între 1.400-3.600 tone de mercur în mediu.[106] În
America de Sud, mercurul a fost utilizat intensiv de către colonizatorii spanioli,
eliberând aproximativ 200.000 tone metrice de mercur în mediu între 1550 și 1880 ca
și rezultat direct al acestui proces.[106] În perioada de vârf a febrei aurului din
Brazilia anului 1880, mai mult de 6 milioane căutau aur doar în regiunea
amazoniană.[106]

Aspecte de sănătate și securitate

Mercur elementar
Absorbție

Simbolul pentru substanțe toxice (în partea de jos) întâlnit pe o atenționare

privind existența mercurului în produse
Pătrunderea mercurului în organism se face fie la nivel cutanat, fie prin vaporii
inspirați, fie prin tractul digestiv în momentul consumului alimentelor contaminate
cu mercur.[107]

Mercurul este un element prea puțin absorbit în contactul cu pielea sau atunci când
este ingerat, fiind periculos datorită potențialului său volatil. Testele efectuate
pe subiecte animale au demonstrat că mai puțin de 0,01% din mercurul ingerat este
absorbit intact de-a lungul tractului gastrointestinal, deși acest lucru nu s-ar
aplica celor care suferă de ileus. Cazuri ale toxicității sistemice în ingestia
accidentală sunt rare, iar încercările de suicid prin administrarea intravenoasă a
mercurului nu apare în aceste cazuri.[108] Cu toate că studiile nu s-au efectuat
din punct de vedere cantitativ, proprietățile fizice ale mercurului elementar îi
limitează absorbția în pielea intactă.[109] Mercurul poate fi absorbit dermal, însă
acest traseu este stabilit a fi de doar 1% prin inhalare.[110]

Aproximativ 80% din vaporii de mercur inhalați sunt absorbiți prin intermediul
sistemului respirator, fiind apoi distribuit prin sistemul circulator în tot
corpul.[111]

Toxicitate

Simbolul pentru substanțe iritante

În urma unor experimente asupra cloroplastelor, s-a demonstrat că ionul metalic
induce peroxidarea lipidelor, pierderea pigmenților fotosintetici și degradează
proteinele;[112] cu toate că mercurul în stare elementara este oxidat rapid în
mercur (II) în interiorul eritrocitelor (care prezintă o afinitate mare pentru
substanța în cauză), o mare parte din acest element chimic absorbit pe cale
pulmonară ajunge la creier și pătrunde în acesta înaintea oxidării, datorită
liposolubilității sale.[113] Mercurul anorganic (II) tinde să se acumuleze în
rinichi.[113]

Mercurul este un element otrăvitor, care are tendința de acumulare în corp în

decursul timpului; acționează ca o neurotoxină, distrugând țesutul nervos și cel
cerebral.[60]

Intoxicația acută, datorată unor concentrații mari de mercur, provoacă o serie de

tulburări cognitive, comportamentale, senzoriale și motorii. Cele mai evidente
simptome includ tremurul, labilitatea emoțională (iritabilitate, timiditate
excesivă, pierderea încrederii de sine și nervozitate), insomnie,[114] pierderea
memoriei, schimbări neuromusculare (slăbiciune musculară, atrofierea mușchilor și
spasme), dureri de cap, polineuropatie (parestezie, reflexe tendonale hiperactive,
reducerea vitezei de conducție a nervilor motorii și senzitivi), iar funcția
cognitivă este deficitară.[109]

Expunerea cronică, chiar și la concentrații mici între 0,7–42 μg/m3, au arătat ca

și simptome tremurul, cunoștințe cognitive slabe și tulburări ale somnului.[115]
[116]

Pe termen scurt sau lung, expunerea la mercur conduce la tremurat, fluctuații ale
dispoziției, pierderea auzului și orbire, iar factorii aceștia fac ca și cea mai
mică cantitate de mercur să fie periculoasă.[107]

Grupuri expuse

Pălărier care operează cu mercur fără echipament de protecție, expunându-se astfel

intoxicației cu mercur
Intoxicarea cu mercur a fost întâlnită în rândul anumitor categorii profesionale,
cu predilecție în rândul pălărierilor, conducând la boala numită "boala
pălărierului nebun"[117]. Începând cu secolul al XVII-lea, pălărierii europeni
foloseau mercurul în fabricarea pâslei din blana animalelor[117]. Vaporii mercurici
induceau tremurul, iar această manifestare a fost prezentă în rândul pălărierilor
timp de cel puțin 2 secole. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, descoperirile
științifice au demonstrat legătura dintre expunerea la mercur și tremur. Legislația
engleză a emis legi menite să protejeze această categorie ocupațională, incidența
bolii a scăzut, însă aceasta reapare în rândul muncitorilor din industria auriferă,
care utilizează mercurul în extracțiile de aur[117].

Tratamentul intoxicațiilor
Cercetările efectuate în scopul tratării intoxicațiilor cu mercur sunt limitate.
Medicamentele actuale care pot fi utilizate în cazul intoxicațiilor acute cu mercur
sunt chelatorii N-acetyl-D, L-penicilamina (NAP), British Anti-Lewisite (BAL), 2,3-
dimercapto-1-acid propanesulfonic (DMPS) și acidul dimercaptosuccinic (DMSA). În
cadrul unui studiu restrâns de includea 11 muncitori expuși la mercur elementar,
aceștia au fost tratați cu DMSA și NAP.[118] Terapia pe baza de chelatori a
rezultate în mobilizarea unei fracțiuni minuscule al totalului mercur estimat a fi
prezent în organism. DMSA a fost de asemenea utilizat în accentuarea eliminării
mercurului într-un grad mai mare decât NAP.[119]

Reducerea riscurilor
În cazul deversărilor care includ mercurul (precum în cazul termometrelor cu
conținut mercuric sau al becurilor fluorescente), sunt întrebuințate anumite
tehnici de îndepărtare al metalului pentru a evita expunerea și captarea acestuia.
[60] Procedural, picăturile de mercur trebuie să fie unite pe o suprafață netedă
pentru a fi îndepărtate cu o pipetă sau trebuie direcționat într-un recipient.
Aspiratoarele si măturile cauzează dispersarea mercurului într-un grad mai mare,
nefiind indicată utilizarea acestora.[120] Ulterior, o pulbere fină de sulf, zinc
sau orice alta combinație care formează un amalgam cu mercurul la temperaturi
obișnuite pot fi folosite pentru a asigura îndepărtarea acestuia.[121] Materialele
cu suprafața poroasă și textilele nu sunt eficiente în înlăturarea tuturor urmelor
de mercur, fiind indicată debarasarea acestora în urma expunerii cu mercur.[122]

Compuși anorganici cu mercur

Mercurul este întâlnit ca și compus anorganic în substanțe precum sărurile, de
exemplu clorura de mercur (II); aceste săruri afectează sistemul gastrointestinal
și rinichii, cauzând distrugerea țesutului renal.[123] Cu toate acestea, deoarece
nu pot pătrunde ușor dincolo de bariera sânge-creier, mercurul poate cauza puține
daune neurologice fără expunere continuă.[123] Cele două stări de oxidare ale
mercurului formează sărurile mercuroase (I) sau mercurice (Hg22+ și Hg2+). Mercurul
(II) în aceste săruri este cu mult mai toxic decât mercurul (I) datorită
solubilității lor mai mari; datorita acestei proprietăți, sunt mult mai ușor
absorbite în tractul gastrointestinal.[123]

Cianură de mercur

Modelul chimic al cianurii de mercur

Cianura de mercur (cunoscută și ca cianură mercurică) Hg(CN)2, este un compus
mercuric toxic; ingestia sa provoacă deopotrivă otrăvirea cu mercur și cu cianură.
[124] Hg(CN)2 poate pătrunde în interiorul corpului prin inhalare, ingestie sau
prin absorbție cutanată. Inhalarea cianurii mercurice irită gâtul și pasajele
aeriene.[124] Încălzirea sau contactul Hg(CN)2 cu acidul sau suspensie acidă,
eliberează vapori toxici de mercur și cianură care pot cauza bronșita cu tuse și
flegmă și/sau iritarea țesutului pulmonar.[124] Contactul cu ochii pot cauza arsuri
și pete maronii, iar expunerea pe termen lung pot afecta vederea periferică;
contactul cu pielea poate cauza alergii, iritații și culoarea gri a pielii.[124]

Expunerea cronică la urmele de compus pot duce la acumularea mercurului în corp de-
a lungul timpului; ar fi nevoie de luni sau de ani pentru eliminarea mercurului în
exces din corp.[124] Supraexpunerea la cianură mercurică poate conduce la
distrugerea țesutului renal și/sau otrăvire cu mercur, conducând la iritabilitate,
gingii iritate, secreție intensă de salivă, gust metalic, pierderea apetitului,
pierderea memoriei, schimbări de personalitate și distrugerea țesutului nervos.
[124] Expunerea la doze mari poate fi fatală, existând posibilitatea decesului
subit.[124]

Abilitatea cianurii mercurice de a cauza probleme reproductive nu a fost testată;

cu toate că compușii anorganici ai mercurului nu au arătat să aibă efecte
teratogene, aceștia trebuie manipulați cu grija, fiind cunoscuți să afecteze
dezvoltarea embrionară și să scadă fertilitatea.[124]

Conform unui studiu, două persoane au prezentat simptome ale otrăvirii cu cianură
în câteva ore de la ingestia cianurii mercurice sau oxicianura de mercur,
Hg(CN)2•HgO, în încercarea lor de a se sinucide. Toxicitatea Hg(CN)2 este atribuită
aproape exclusiv otrăvirii cu mercur; cu toate acestea, pacientul care ingerase
oxicianură de mercur decedase după cinci ore din cauza otrăvirii cu cianură,
înainte ca orice simptom al otrăvirii cu mercur să fie observate. Pacientul care
ingerase Hg(CN)2 arătase inițial simptome ale otrăvirii acute cu cianură, care au
fost controlate, iar ulterior arătase semne ale otrăvirii cu mercur înainte să-și
revină. Gradul în care otrăvirea cu cianură are loc este crezut a fi corelată fie
cu ionii de cianură eliberați în stomac, care depinde de cantitatea ingerată,
aciditatea gastrică și volumul conținutului gastric.[125] Deoarece moleculele de
Hg(CN)2 rămân nedisociate în apa pură și în soluțiile bazice,[126] disocierea va
crește cu cât aciditatea va fi mai mare; o aciditate gastrică mare va ajuta astfel
ca ionii de cianură să devină mult mai biodisponibili, crescând posibilitatea
otrăvirii cu cianură.[126]

Cianura de mercur a fost utilizată în două crime, petrecute în New York în anul
1898. Autorul crimelor, Roland B. Molineux, trimise medicamente otrăvite victimelor
sale prin intermediul serviciilor aeriene poștale americane; prima sa victimă,
Henry Barnett, a decedat în urma intoxicației cu mercur la 12 zile de la ingestie,
iar cea de-a doua victima, Catherine Adams, decedase din cauza otrăvirii cu cianură
la 30 de minute de la ingestia otrăvii.[127] Precum în cazurile de suicid,
diferențele dintre cele două cazuri pot fi atribuite diferențelor de aciditate a
soluțiilor ce conțineau otrăvurile sau diferența de aciditate stomacală.[127]

Medicamentul n-acetilpenicilamină era utilizat pentru a trata otrăvirea cu mercur,

însă cu succes limitat.[124]

Fulminat de mercur
Fulminatul de mercur (Hg(CNO)2) este o sare de culoare albă, deosebit de instabilă
la șocuri sau încălzire motiv pentru care este utilizată ca explozibil primar
(declanșează explozia altor explozibili mai stabili).[128] În urma contactului cu
această substanță, poate apărea dermatita și conjunctivita.[128]

Efectele acute ale intoxicării cu fulminat de mercur includ iritarea mucoaselor,

precum și manifestările obișnuite ale intoxicării cu mercur; cea mai comună
manifestare cronică este dermatita rezultată în urma sintetizării, datorata
expunerii la acest praf în timpul confecționării explozibililor, iar dermatita
afectează fața și suprafața anterioară a brațelor.[129]

Compuși organo-mercurici
Compușii mercurici tind să fie mult mai toxici decât forma elementară, iar formele
organice sunt extrem de toxice, fiind implicate în distrugerea renală și cerebrală.
Cel mai periculos compus mercuric, dimetilmercurul, este atât de toxic, încât chiar
și câțiva microlitri picurați pe piele sau chiar pe o mănușă din latex pot cauza
decesul, precum în cazul lui Karen Wetterhahn.[130]

În 1997, dr. Karen Wetterhahn, cercetător la Colegiul Dartmouth, intrase în contact

în mod accidental cu o singură picătură de dietilmercur ce îi căzuse pe mână.[130]
Deoarece purta mănuși de latex, nu s-a îngrijorat, însă după doar 5 luni de zile
începuse să fie incoerentă și să se lovească de pereți; doctorii nu au putut sa-i
dea un diagnostic decât în momentul când aceasta le menționase despre picătura de
mercur, iar după câteva luni a decedat.[130]

Metilmercur

Surse de mercur, conversia la metilmercur și recomandările EPA privind consumul de

pește bazat pe nivelul de mercur conținut
Metilmercurul (MeHg) este principala sursă de mercur organic pentru toate
organismele; datorită bioacumulării, pătrunde în rețeaua trofică, rezultând astfel
concentrații înalte întâlnite printre unele specii.[131] Peștii precum tonul sau
peștele spadă sunt, de regulă, un motiv de îngrijorare mai mare decât alte specii
mai mici. FDA și Agenția de Protecție a Mediului din Statele Unite au sfătuit
femeile însărcinate, precum și copiii să evite complet peștele spadă, rechinul,
macroul și malacantidul din Golful Mexic, și să își limiteze consumul de ton alb la
170 g pe săptămână, iar pentru ceilalți pești și meduze nu mai mult de 340 g pe
săptămână.[132] Într-un studiu din 2006, condus de Dr. Dariush Mozaffarian si Dr.
Eric B. Rimm, alocat riscurilor și beneficiilor consumului de pește, beneficiile
consumului a 2 porții de pește pe săptămână depășeau riscurile, chiar și pentru
femeile tinere gravide, iar evitarea consumului de pește ar conduce semnificativ la
decese datorate bolilor coronariene de inimă și subdezvoltare neuronală la copii.
[133]

Perioada desfășurată de la expunere până la dezvoltarea simptomelor este lungă; cea

mai lungă perioadă latentă este de cinci luni după o singura expunere, în cazul
Dartmouth, în timp ce alte cazuri variază de la săptămâni la luni.[134] Nu s-a
furnizat nici o explicație pentru această latență îndelungată. Atunci când primul
simptom este prezent, de regulă parestezia,[135] acesta va fi urmat de altele mult
mai severe, uneori culminând cu coma și decesul. Caracterul și amploarea
intoxicației cu mercur depind de factori precum doza administrată, forma chimică a
mercurului sau a compusului mercuric, durata și ruta administrării.[136]

Etilmercur
Etilmercurul (EtHg) nu prezintă caracteristici studiate la fel de intens ca și cele
ale metilmercurului; este eliminat din sânge mult mai rapid, având un timp de
înjumătățire de la 7 la 10 zile, și este metabolizat mai rapid decât metilmercurul.
[137] Se presupune că nu prezintă abilitatea metilmercurului de a depăși bariera
sânge-creier printr-un transportor,[137] însă se bazează pe difuzie pentru a
pătrunde în țesutul nervos.[138] Sistemul nervos afectat de intoxicația cu această
substanță prezintă aceleași simptome ca și intoxicația cu metilmercur, adăugându-se
semne ale lezării țesutului renal, precum proteinuria.[135]

Intoxicarea cu etilmercur cauzează stări de greață, vomă, diaree și dureri

abdominale.[139] Sindromul clinic al etilmercurului și metilmercurului este
diferit. Pacienții expuși la etilmercur au manifestat polidipsie, poliurie,
proteinurie, dureri abdominale, prurit, iar palmele și organele genitale sunt
predispuse la dermatite exfoliante. Cu toate că pacienții au dat dovada de
incoerență în exprimare și ataxie, starea mentală a pacienților nu a fost afectată
în cazul acestor pacienți.[139]

Alte surse
Fenilmercurul este un compus mai puțin toxic decât metilmercurul, fiind mai puțin
volatil, traversează bariera placentară și cea dintre sânge și creier (mai lent) și
este excretată mai rapid; este metabolizat în mercur anorganic, iar modelul său de
toxicitate este intermediarul între alchil și mercurul anorganic.[139]

Alte surse de mercur organic includ acetatul de fenilmercuric și azotatul de

fenilmercuric; acestea au fost utilizate în vopselele pe baza de latex pentru
proprietățile lor anti-mucegai, însă au fost înlăturate în 1990 datorită cazurilor
de toxicitate întâlnite.[140]

Reglementări
La nivel internațional
În cadrul Convenției de la Minamata privind mercurul, organizată de către Programul
Ecologic al Națiunilor Unite (United Nations Environment Program sau UNEP), 140 de
țări s-au angajat să înceteze emisiile de mercur.[141] Convenția a fost semnată la
data de 10 octombrie 2013.[142]

Statele Unite ale Americii

În Statele Unite, Agenția de Protecție a Mediului este desemnată să controleze
contaminările cu mercur. Există câteva legi care conferă această autoritate, precum
Clean Air Act, Clean Water Act, Resource Conservation and Recovery Act și Safe
Drinking Water Act. În completare, legea Mercury-Containing and Rechargeable
Battery Management Act, a fost aprobată în 1996, elimină mercurul din conținutul
bateriilor și propune modalități eficiente și cu costuri reduse de a debarasa
numeroase tipuri de baterii uzate.[143] America de Nord a contribuit cu aproximativ
11% la emisiile antropogenice de mercur in 1995.[144]

Legea Clean Air Act din Statele Unite, aprobată în 1990, plasează mercurul pe lista
poluanților toxici care trebuie manipulați la cel mai înalt nivel posibil. Prin
aceasta, ramurile industriale care deversau cantități mari de mercur au fost de
acord să se instaleze tehnologii de control de calitate înaltă (Maximum Achievable
Control Technologies-MACT). În martie 2005, Agenția de Protecție a Mediului au
reglementat[145] controlul uzinelor ca si surse, instaurând un sistem național de
comerț al emisiilor. Până în noiembrie 2006, statele trebuiau sa aplice controale
stricte, însă după câteva confruntări legale cu unele state, reglementările au fost
combătute de câteva procese federale pe 8 februarie 2008. Regula s-a dovedit a fi
ineficientă pentru protecția persoanelor care trăiesc lângă uzinele bazate pe
combustibil fosil, conform rezultatelor negative documentate într-un studiu făcut
de Agenția de Protecție a Mediului în 1998.[146]

Agenția de Protecție a Mediului anunțase noi reglementări pentru uzinele alimentate

cu combustibil fosil la data de 22 decembrie 2011.[147] Cuptoarele din ciment care
ardeau deșeurile cu risc sunt manipulate la standarde mai joase decât
incineratoarele standard pentru aceste materiale cu risc in Statele Unite, fiind
astfel o sursă disproporționată de poluant cu mercur.[148]
Uniunea Europeană
În Uniunea Europeană, directiva pentru Restricția Uzului anumitor substanțe cu risc
de hazard in echipamentul electric și electronic (vezi RoHS) interzice utilizarea
mercurului în compoziția unor produse electrice și electronice, limitând cantitatea
de mercur în cadrul altor produse la mai puțin de 1000 ppm.[149] Sunt anumite
restricții privind concentrația de mercur în cadrul ambalajelor (limita este de 100
ppm pentru mercur, plumb, crom hexavalent și cadmiu) și bateriilor (limita este de
5 ppm).[150] În iulie 2007, Uniunea Europeana a interzis de asemenea utilizarea
mercurului în dispozitive non-electrice de măsurare, precum termometrele și
barometrele. Actul de interzicere al mercurului se aplică doar în cadrul
dispozitivelor noi, conținând scutiri pentru sectorul de sănătate și acorda o
perioadă de grație de 2 ani fabricanților de barometre.[151]

Norvegia
Norvegia a interzis total utilizarea mercurului în fabricarea și importul/exportul
produselor mercurice, începând cu 1 ianuarie 2008.[152] În 2002, câteva lacuri din
Norvegia s-au dovedit a fi afectate de poluarea cu mercur, cu un exces de 1 µg/g de
mercur în sedimentele acestora.[153] În 2008, Ministrul Dezvoltării Mediului Erik
Solheim declarase: “Mercurul este unul dintre cele mai periculoase substanțe toxice
pentru mediu. Există materiale alternative pentru mercur, așadar este potrivit să
se aplice această restricție”.[88