Cuprul (numit și aramă) este un element din tabelul periodic având simbolul Cu și numărul

atomic 29. Acesta este un metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de electricitate și căldură.
Cuprul a fost folosit de oameni din cele mai vechi timpuri, arheologii descoperind obiecte din acest
metal datând din 8700 î.Hr. A fost unul din primele metale folosite, deoarece cantități mici din el apar
în unele locuri în stare liberă. Principalele minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura de cupru),
calcopirita sau criscolul (ferosulfura de cupru), cupritul (oxidul cupros)
și malachitul și azuritul (ambele forme ale carbonatului basic de cupru). Metoda folosită pentru
extracția de cupru depinde de natura minereului. Dacă cuprul se găsește în stare liberă, el poate fi
separat prin sfărâmarea minereului în bucăți mici și amestecarea sa cu apa. Cuprul, fiind relativ greu,
se depune la fund. Cuprul care are o puritate de peste 99% este folosit la fabricarea conductelor de
gaz și de apă, a materialelor pentru acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale.
Deoarece cuprul este un bun conducător de căldură, se utilizează la boilere și alte dispozitive ce
implică transferul de căldură. Sub formă de folie de cupru laminată, pe un strat izolator, se folosește
la fabricarea circuitelor imprimate. Acestea pot fi simplu strat, cu folie pe o singură față, sau dublu
strat, cu folie pe ambele fețe. Pentru realizarea circuitelor imprimate cu mai multe straturi, se
realizează sandwich-uri din circuite dublu placate si izolatoare. Originea numelui: din
cuvântul latinesc cyprium (după insula Cipru).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Pentru detalii, vezi și Epoca cuprului

O bucată de cupru coclit din Zakros, Creta

Cuprul este folosit încă din cele mai vechi timpuri. Acesta a jucat un rol important în
civilizația omenească, fiind folosit la statui, la obiecte casnice, etc. Obiecte din cupru cu o
vechime mai mare de 6000 de ani au fost găsite în zone cu importanță istorică, de exemplu
la Caldeea, în Egipt, Asiria, Fenicia și America. Originea numelui vine de la cuvântul
latinesc cyprium (provenit de la insula Cipru). În Asia au fost descoperite urmele unor mine de
cupru ce datează încă din timpul Epocii Caldeene.[1] Se crede că elementul cupru a fost al treilea
descoperit, după aur și argint. Judecând după obiectele antice de cupru descoperite, se poate
afirma că acest metal a apărut în Egipt, cu 5 000 de ani î.e.n. și apoi, cam cu un mileniu mai
târziu, în regiunea dintre Tigru (râu) și Eufrat, unde se dezvoltase civilizația sumeriană. În Egiptul
Antic, pe vremea faraonului Turmes, cuprul se exploata în Peninsula Sinai și era cunoscută sub
numele de komt. Tot în perioada Antichității, cuprul mai este recunoscut sub numele de chalcos.
Cu două mii de ani înaintea erei noastre, cuprul era folosit numai la fabricarea bronzului și, mai
târziu, la confecționarea unor podoabe, iar combinații ale cuprului la colorarea sticlei în albastru
(folosita ca piatră scumpă, la inele, broșe etc.).
Homer a scris despre armele confecționate din cupru.
Mai târziu apar confecționate din cupru obiecte de artă, cât și diferite vase din bronz. În
jurul anului 900 î.e.n. au fost folosite săruri de cupru pentru zugrăvitul locuințelor scumpe, fiind
combinat cu humă și mai târziu cu var. Primele monede din bronz apar în Egipt, între anii 430-
322 î.e.n., ce au un conținut de cupru de 80% și 20% cositor.
Fiind unele dintre principalele metale, cuprul ajungea pe mâinile alchimiștilor, care în scrierile lor
cu limbaj ,,ermetic" îl numesc Venus, această planetă fiind considerată că este reprezentată de
cupru.[2]

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Fizice[modificare | modificare sursă]

Un disc din cupru (99.95% pur)

În stare solidă, de metal, cuprul are culoare roșie-portocalie, aceasta fiind principala proprietate
după care se deosebește de alte elemente. De obicei, majoritatea compușilor anorganici, dar și
organici ai cuprului au o culoare albastră, deși unii pot fi și verzui sau vernil. Sistemul de
cristalizare al cuprului este cubic, cu fețe centrate, caracterizat prin absența polimorfismului.[2]
Unul dintre dezavantajele utilizării cuprului este fenomenul de coclire (oxidare, cu schimbarea
culorii în verde-albastrui), ce poate fi observat adesea pe vasele vechi sau pe monedele (la
moneda românească de 5 bani). Împreună cu osmiul (albastru) și aurul (galben-auriu), cuprul
este unul dintre cele trei metale elementare care are altă culoare naturală în afară de gri
sau argintiu. Cuprul pur este portocaliu-roșu și dobândește o pată roșiatică în momentul
expunerii la aer, urmând să se înverzească mai târziu.
Duritatea cuprului este relativ mică (3 pe scara Mohs), dar este destul de rezistent la rupere, și
foarte ductil (poate fi tras în fire), putând fi modelat la presiuni mari. Conductibilitatea calorică
este asemănătoare cu a argintului (1 față de 0,93 a argintului) și mult mai mare decât a
altor metale uzuale. Tocmai datorită acestei proprietăți, cuprul se utilizează în conducte, pentru
transmiterea căldurii. Însă, conductibilitatea scade când cuprul este impur; în momentul în care
conține 0,1 % impurități de elemente ca fosfor, arsen, siliciu sau fier, valoarea conductibilității
poate scădea chiar cu 20%. De aceea, în electrotehnică se utilizează numai cupru pur,
electrolitic.[2]
Densitatea de curent electric maximă a cuprului în aer deschis este de aproximativ 3,1×106 A/m2.
Ca toate metalele, dacă cuprul este placat cu alt metal, începe un proces de coroziune
galvanică.
Presiunea vaporilor este reprezentată (în funcție de temperatura vaporilor în Kelvin) în tabelul
următor:

10
Presiunea (Pa) 1 10 100 1 KPa 100 KPa
KPa

Temperatura (K) 1509 1661 1850 2089 2404 2834

Mecanice[modificare | modificare sursă]

Atât cuprul, cât și aliajele sale, au o maleabilitate foarte ridicată (pot fi trase în foi subțiri), fiind și
foarte ușor de prelucrat. Totodată, ductilitatea cuprului este extraordinar de favorabilă, astfel,
putându-se obține fire foarte subțiri de cupru, numite lițe (se foloseau, în trecut, la siguranțele
fuzibile). Cuprul este un metal foarte moale, cu o duritate de 3 pe scara Mohs (și 50 pe scara
Vickers), puterea sa de tracțiune situându-se la 210 MPa.
Aspect[modificare | modificare sursă]
 Cupru
Cuprul este singurul metal ce are culoarea arămie. Foarte interesante sunt proprietățile acestuia
de a forma compuși de culoarea verde (carbonat, clorură, etc.), neagră (oxid) sau albastră (sulfat
și hidroxid).
Chimice[modificare | modificare sursă]
Numărul atomic al cuprului este 29, iar simbolul chimic este Cu. Masa atomică relativă este
63,546. Valența cuprului este, în principal 1 sau 2 (cuprul formează o varietate rară de compuși
și săruri cu starea de oxidare +1 și +2, care sunt de obicei numite săruri cuproase sau cuprice),
deși, mai rar, poate fi chiar și 3. Acesta nu reacționează cu apa, dar reacționează încet cu aerul
atmosferic; în urma acestei reacții, pe suprafața cuprului se formează un strat de cupru oxidat
verde . În contrast cu oxidarea fierului la aer umed, acest strat de oxid se oprește din coroziune;
un strat de cocleală verde (carbonat de cupru) pot fi observate pe construcțiile vechi din cupru,
cum ar fi Statuia Libertății, cea mai mare statuie din cupru din lume. Majoritatea sărurilor de
cupru sunt higroscopice.
Raza atomică calculată are valoarea de 135 (145) picometri (pm), raza covalentă 138 picometri
(pm), iar raza van der Waals. Cuprul prezintă conductivitate magnetică.
Izotopi[modificare | modificare sursă]
Cuprul are 29 de izotopi; doi dintre aceștia, 63Cu și 65Cu sunt stabili, iar izotopul 63Cu reprezintă
69% din totalitatea cuprului natural. Ceilalți 27 de izotopi sunt instabili (radioactivi); cel mai stabil
dintre cei radioactivi este 67Cu cu timpul de înjumătățire de 61,83 de ore. Șapte alți izotopi au fost
caracterizați; Dintre izotopii radioactivi remarcăm 63Cu, care emite radiații beta pozitive, având ca
rezultat izotopi de nichel, în timp ce izotopul 65Cu, cu emisii radioactive beta negative, are ca
rezultat izotopi de zinc.

Producție[modificare | modificare sursă]

Producția de cupru la nivel mondial

Majoritatea cuprului scos din mină este sub formă de compuși, cum ar fi sulfați sau sulfuri.
Exemple de astfel de mine includ minele de la Chuquicamata din Chile, Bingham Canyon Mine
din Utah, Statele Unite ale Americii și El Chino Mine din New Mexico, Statele Unite ale Americii.
În conformitate cu studiile efectuate de geologii britanici, în 2005 Chile a fost cel mai mare
producător de cupru, urmat pe locul doi de Statele Unite ale Americii, Indonezia și Peru.[3]
Industria auto este unul dintre cei mai mari consumatori de cupru.[4]
 Vânzările de cupru în 2005
Reciclare[modificare | modificare sursă]
Mediul economic nu a promovat refolosirea cuprului în majoritatea domeniilor utilizatoare de
cupru. În ciuda acestor fapte, Europa (incluzând și Rusia) a întregit 43% din necesarul de cupru
prin reciclare. Reciclarea rămâne un element-cheie al acoperirii cerinței de cupru.
Procentul de cupru reciclat din Europa a crescut la 41,3% în 2007 și la 43% în 2008. Producția
cuprului electrolitic rafinat secundar a crescut de la 800 la 857 mii tone, în timp ce utilizarea
cuprului topit direct a scăzut de la 1.242 la 1.150 mii tone. Utilizarea deșeurilor de cupru a scăzut
de la 2.042 mii tone în 2007 la 2.007 mii tone în 2008, dar în ciuda scăderii, datorită scăderii
estimate în fabricarea de produse semifinite, raportul cuprului reciclat a crescut la producție. O
proprietate bună a cuprului este puritatea infinită a acestuia în timpul reciclării. Reciclarea
cuprului se poate face din robineți vechi, țevi vechi, etc, precum și din deșeurile produse prin
topirea directă.[5]
Rezerve[modificare | modificare sursă]
Cuprul a fost folosit în ultimii 10 000 de ani, dar, mai mult de 95% din tot cuprul a fost extras
după 1900.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

În natură[modificare | modificare sursă]
Din punctul de vedere al răspândirii în natură, cuprul poate fi găsit fie sub formă nativă (pur sau
necombinat), sau fie sub formă de compuși sau minerale. Cea mai mare bucată de cupru
elementar găsită în natură cântărea 420 de tone, și a fost găsită în anul 1857 în peninsula
Keweenaw, din Michigan, Statele Unite ale Americii. Multe minerale conțin cupru, ca de
exemplu calcopirita, azuritul, malachitul; cuprul mai este prezent în crusta pământului într-o
concentrație de 50 părți la un milion, constituind 0,01% din aceasta.
Minerale[modificare | modificare sursă]

Denumire mineral Formulă chimică Conținut de cupru (%)

Cupru nativ Cu 100

Cuprit Cu2O 88,82

Algodonit Cu6As 83,58

Paramelaconit Cu2+Cu22+O3 79,89

 Tenorit CuO 79,89

Calcocit Cu2S 79.85

[6]

Ape termale[modificare | modificare sursă]

Mici cantități de cupru și alte metale au fost găsite în apele termale din
localitatea maghiară Hajdúszoboszló.[7] În urma unor analize s-a constatat faptul că resurse de
cupru se găsesc și în apele termale din localitatea Acâș, din Satu Mare.[8] În apele termale
existente la Băile Herculane se poate găsi, de asemenea, un conținut mare de cupru cu rol
antiseptic și antialergic.[9]
În alimente[modificare | modificare sursă]
Cuprul este larg răspândit în alimente, fructe și carne: în ficat, scoici, nuci, legume, în majoritatea
cerealelor, în struguri (cea mai bogată sursă). Primele date arata ca doza medie de cupru într-un
regim normal era de 2 - 5 mg.[10] Apa de băut și apele minerale aduc o parte din necesarul zilnic
de cupru al organismului. Alte alimente cu conținut de cupru sunt crustaceele, și legume verzi
(fasolea verde, etc), semințe, ciuperci și chiar și pudra de cacao. Doza zilnică recomandată de
cupru de către specialiști este de 1,5–3 mg.[11]
În tabelul următor sunt reprezentate cantitățile