PROIECT CHIMIE

Elev:Vasile Andrei
Profesor: Vornicu Daniela
Data:28.01.2019
 Oxigenul
Oxigenul este un element chimic din tabelul periodic avand simbolul O si numarul
atomic 8. Este un gaz.

Importanta oxigenului pentru mentinerea vietii

Oxigenul (O2) reprezinta 21% din aer si este un element esential pentru
supravietuirea tuturor vietuitoarelor de pe Pamant. Exista totusi bacterii care pot trai
fara prezenta oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase).

Descoperire

Oxigenul a fost descoperit de catre Carl Wilhelm Scheele(1772) si Joseph Priestley

(1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid
rosu de mercur intr-o capsula asezata sub un clopot de sticla din care se scosese
aerul si care a fost cufundat partial in mercur. Dupa incalzirea capsulei, focalizand cu
ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezenta unui gaz. Chimistul a numit noua
prezenta gazoasa "aer deflogisticat". Antoine Lavoisier da "aerului deflogisticat" o
noua denumire - oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvantul oxigen
inseamna producator de acizi. Denumirea propusa de Lavoisier provine dintr-o
eroare a marelui chimist care considera ca toti acizii contin oxigen.

Raspandire

Oxigenul este cel mai raspandit element de pe planeta, gasindu-se atat in stare
libera cat si sub forma de compusi. In stare libera, oxigenul se afla fie sub forma
moleculara in aer (20%), fie sub forma de ozon (O3) in straturile superioare ale
atmosferei. Oxigenul intra in compozitia unui numar mare de compusi, atat in
substante organice (grasimi, proteine, zaharuri, alcooli) cat si in substante
anorganice (apa, oxizi, silicati, carbonati, azotati, fosfati, sulfati etc.)

Proprietati fizice

Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid si putin solubil in apa. Este de 1,1 ori mai
greu decat aerul. Acesta se lichefiaza foarte greu la o temperatura de -183*C

Proprietati chimice

Toate reactiile cu oxigenul poarta numele de arderi:

Reactia cu nemetale: S + O2 -> SO2

Reactia cu unele metale:
O2 + 2Mg -> 2MgO
2Cu + O2 -> 2CuO
3Fe + 2O2 -> Fe3O4
 2Ca + O2 -> 2CaO
4Al + 3O2 -> 2Al2O3

Intrebuintari

Oxigenul intretine viata si arderea. Se utilizeaza in medicina, aparat autonom de

respirat sub apa in circuit inchis pentru scafandri de lupta, albirea tesaturilor, sudura,
taierea metalelor, sinteza acizilor, motoare, obtinerea experimentelor.
 Cuprul
Descoperire si istoric

Cuprul(sau arama) era cunoscut si el din cea mai veche Antichitate si aproape
sigur imediat dupa aur si argint.Dar in vreme ce primele doua aveau la inceput
utilizari in confectionarea podoabelor si ca mijloc de schimb, aparitia cuprului, mult
mai dur si mai ieftin, si-a putut extinde utilizarile si la fabricarea armelor si a diferitelor
ustensile (in special pluguri), Facandu-se astfel un salt important in istorie: Trecerea
de la epoca de piatra la epoca bronzului, asa cum si de la aceasta avea sa se treaca
mai tarziu la epoca fierului. Judecand dupa obiectele vechi de cupru descoperite, se
poate afirma ca acest metal a aparut in Egipt, cu 5.000 de ani i.e.n. si apoi, cam cu
un mileniu mai tarziu,in regiunea dintre Tigru si Eufrat, unde se dezvoltase civilizatia
sumeriana. In Egipt, pe vremea faraonului Turmes cuprul se exploata in Peninsula
Sinai (azi bogata in petrol) si si era cunoscuta sub numele de komt.

Tot in Antichitate mai apare denumirea chalcos. Cu doua mii de ani inaintea
erei noastre, cuprul era folosit numai la fabricarea bronzului si, mai tarziu, la
confectionarea unor podoabe, iar combinatii ale cuprului la colorarea sticlei in
albastru (folosita ca piatra scumpa, la inele, brose etc.).

Este sigur ca grecii si apoi romanii extrageau cupru din insula Cipru (incepand
cu anul 1.500 i.e.n.). Tot pe insula Cipru se facea prelucrarea cuprului in bronz.

Denumirea latina ,,aes Cyprium” inseamna metal din Cipru ;

numeleaes reprezinta atat cuprul, cat si bronzul (aliajul cupru-cositor) si apoi chiar
alama (aliajul cupru-zinc). O lamurire este insa necesara. In mica introducere, de la
metelele cunoscute in lumea antica, sunt mentionate 7 metale, intre care nu este
cuprins zincul. Si totusi au fost gasite obiectele, care la analiza chimica arata
neandoios prezenta zincului. Dar zincul nu era cunoscut ca metal izolat,
independent, iar faptul ca el apare totusi in unele obiecte antice de alama se explica
intr-un singur fel. La prelucrarea minereurilor de cupru pentru extragerea metalului se
amesteca si minereuri de zinc si astfel rezulta direct aliajul cupru-zinc, adica alama.
Se facea prin alinierea cuprului cu cositorul, care, de altfel, nici nu se gasea in
regiunea Mediteranei si era adus la incaput din Extremul Orient, iar mai tarziu, de
catre fenicieni, din Insulele Britanice.

Cuprul aliat cu zincul se numea aes lutum, de unde deriva si numele

francez laiton. Cuprul curat se numea airan rosu sau airan de Cipru.

Homer povesteste despre arme facute din bronz. Mai tarziu apar obiecte din
arta, cat si diferite vase din Bronz. Prin anul 900 i.e.n. se folosesc unele saruri de
cupru la zugravitul locuintelor scumpe, colorand deci huma si mai tarziu varul. In
Egipt, intre anii 430-322 i.e.n. apar monede de Bronz cu compozitia aproximativa
80% cupru si 20% cositor.
 Marele filozof al Antichitatii, Aristotel (330 i.e.n.), scria ca in India se gaseste
un fel de cupru care nu se poate distinge de aur decat prin greutate (fiind mai usor).

In 1934, Rabbi Glueck descoperise de la 10 km de Marea Moarta minele de

cupru ale regelui Solomon, iar 4 ani mai tarziu gaseste langa Golful Akaba urmele
unei alte vechi mine de cupru, in care lucreaza minerii evrei.

Cuprul se gaseste in natura, foarte rar, si sub forma nativa.

Purificarea cuprului se facea, la inceput, tranformandu-l intr-o stare solubila din

care prin cimentare (cu fier) se elibera cuprul metalic. Procedeul electrolizei se
intrebuinteaza si astazi. In Evul mediu exploatarea sa se extinde in Boemia,Turnigia,
Saxonia, Suedia, iar din secolul al XVIII-lea devin mari furnizori de cupru S.U.A.,
Canada, Chile, Katanga (Congo de azi).

Chimistul francez L. Berthollet (1748- 1822), care l-a insotit pe Napoleon in

campania din Egipt, analizand diferite obiecte de bronz pastrate din Antichitate a
stabilit ca ele erau formate din aliajein care cuprul participa cu 76-86% si in vreme ce
bronzul chinezesc antic continea sub 76% cupru, restul fiind cositor amestecat cu
plumb, fier, siliciu.

Cuprul intra, evident, si el pe mainile alchimistilor, care in scrierile lor cu limbaj

,,ermetic” il numesc Venus, aceasta planeta fiind considerata ca este reprezentata de
cupru.

In America nu a existat nici o epoca a bronzului, nici o epoca a fierului, pentru

ca acest continent, era foarte bogat in cupru.

In 1778, calugarul Felice Fontana (1730-1805) publica in Journal de Physique

analize asupra a doua minerale importante ale cuprului, mahalchit si azurit
(carbonanti bazici de cupru).

Principalele minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura de cupru),

calcopirita sau criscolul (ferosulfura de cupru), cupritul (oxidul cupros) și malachitul și
azuritul (ambele forme ale carbonatului basic de cupru).

Proprietati in sanatate

Cu toate că este un metal, cuprul este, totodată, un element indispensabil vieții. Se

găsește în toate țesuturile organismului, dar cel mai mult cupru se găsește în ficat, iar
cantități mai mici se găsesc și în creier, inimă, rinichi și mușchi.
Ca efecte benefice, cuprul ajută organismul să utilizeze fierul din sânge, reducând
acțiunile radicalilor liberi asupra țesuturilor. Consumarea alimentelor de cupru poate,
totodată, preveni anumite boli sau deficiențe, cum ar fi alergiile, chelia, SIDA,
leucemia, osteoporoza și ulcerul stomacal.
Împreună cu fierul (un alt metal), cuprul ajută la sinteza celulelor roșii din sânge.
În ciuda acestor efecte benefice, neasimilarea în mare măsură a cuprului din
organism poate duce la trei boli rare:
 1. Boala Wilson, când organismul nu este în măsură să reglementeze absorbția
de cupru și astfel cuprul se acumulează în ficat;
2. Boala Menkes, când organismul nu poate face rezerve de cupru, de unde
rezultă lipsa acestuia;
3. Toxicoza prin cupru (este o boală cu origini necunoscute și foarte rară, mai
ales la copii), când cuprul se adună în ficat.
Dozele zilnic recomandate sunt foarte stricte și trebuie respectate cu rigurozitate:
Femeile cu vârsta cuprinsă între 19 și 51 ani trebuie să consume maximum 1,2 mg,
iar cele mai în vârstă de 51 de ani tot cam atât. Însă, pentru femeile care alăptează,
conținutul de cupru zilnic trebuie să fie un pic mai mare: 1,5 mg.
Deficienta de cupru

Efectele deficienței de cupru din organism poate fi observată foarte ușor, după
anumite simptome vizibile: anemia, vase de sânge fragile ce se pot rupe, colesterol
rău, infecții mai frecvente, pierderea părului sau albirea treptată a pielii și, cel mai
important, oboseala cronică. Persoanele care suferă de hipoclorhidrie (adică
diminuarea secreției acidului gastric) sunt mai expuse șansei de a dobândi deficiența
de cupru. Însă, persoanele care consumă suplimente alimentare cu zinc sunt expuse
aceleași deficiențe. Doza zilnică recomandată de cupru de către specialiști este de
1,5–3 mg. Și consumul de alcooll poate cauza rapid deficiența de cupru. La femei,
deficiența mai poate fi însoțită de menstruații neregulate.
 Carbon
Carbonul are simbolul C si este un element crucial al existenţei organismelor,
care are mai multe aplicaţi industriale. Numărul atomic al C este 6; elementul este in
gr. a IV al sistemului periodic al elementelor.
Proprietati

Greutatea atomică a C este 12,01115. Cele 3 stări naturale ale carbonului sunt-
diamantul, grafitul si carbonul amorf -ele sunt solide, cu o temperatură de topire
extrem de ridicată şi sunt insolubile in toţi solvenţii la temperaturi normale.
Proprietaţile fizice ale celor 3 tipuri de C sunt similare, ca urmare a diferenţelor in
structura cristalină. În diamant, cel mai dur material cunoscut, fiecare atom este in
legătură cu alti 4 atomi intr-un schelet 3D. Grafitul consistă in legături de straturi de
atomi care sunt aranjaţi in hexagon. C amorf este caracterizat de un grad scăzut de
cristalinitate. C amorf pur poate fi obţinut prin incălzirea zahărului la 900 grade in
absenţa aerului. C are abilitatea unică de a face legaturi cu alti atomi de C pentru a
forma lanturi si inele complexe. Aceasta proprietate duce la un numar aproape infinit
de compusi ai carbonului, cel mai comun element fiind cel care contine C si H2.Primii
compusi ai C au fost identificati in materia vie la inceputul sec 19. La temperaturi
normale, C are o radioactivitate scazuta. La temperaturi ridicate, reactioneaza cu
aproape toate metalele pentru a forma carburi, iar cu oxigenul formeaza monoxidul
de carbon si dioxidul de carbon. De asemenea, carbonul formeaza compusi cu multe
elemente nemetalice, desi unele ca si C tetraclorid trebuie formate indirect.
Raspandire

C nu este un element raspandit in natura, desi compune un procent de 0,025% din

atmosfera Pamantului. Se gaseste cel mai des sub forma de carbonat. CO 2 este un
compus important al atmosferei si este principala sursa de carbon incorporat in
materia vie . Plantele folosind fotosinteza transforma CO2 in compusi organici de
carbon care este consumat de alte organisme.
C amorf se gaseste in grade variabile de puritate in carbuni, cox.
In 1985, oameni de stiinta au evaporat grafit pentru a forma o molecula de carbon
stabil format din 60 de molecule de C avand forma unei sfere. Molecula a fost numita
buckminsterfullerene.
Aplicatii stiintifice

Cle mai comun izotop al C este carbon12 ; in 1961 acest izotop a fost ales pentru a
inlocui izotopul oxigenului16 ca standard al greutatii atomice, si a fost data greutatea
atomica 12.
Izotopul C13 si 14 sunt folosite extensiv ca urme in cercetarile biochimice. C14 este
asemenea folosit in tehnica numita datarea cu carbon radioactiv care permite gasirea
varstei fosilelor si altor materi organice. C14 este produs in continuu in atmosfera de
razele cosmice si se afla in orice materie vie.Cum carbonul14 se descompune cu
jumatate de viata de 5760 de ani.
Proprietati chimice

Structura chimică a acidului melitic, în care se

observă în centru, prezervată, fosta unitate
hexagonală a grafitului
Grafitul este mult mai reactiv decât diamantul, în
condiții standard, în ciuda faptului că este mai stabil
din punct de vedere termodinamic. Însă acesta este
alcătuit dintr-un sistem pi-delocalizat, cu atomii de
carbon hibridizați sp2, ceea ce induce o anumită
vulnerabilitate. De exemplu, grafitul poate fi oxidat
de acidul azotic concentrat la încălzire (acid
azotic fumans), cu obținerea acidului melitic, C6(CO2H)6, un acid hexacarboxilic în a
cărui structură sunt păstrate unitățile hexagonale ale grafitului.
Compușii de carbon reprezintă baza vieții pe Pământ și ciclul carbon-azot produce o
parte din energia radiată de Soare și de alte stele. Deși formează o varietate
extraordinară de compuși, majoritatea formelor de carbon sunt destul de nereactive
în condiții normale. În condiții standard de temperatură și presiune, carbonul este
rezistent la acțiunea agenților oxidanți, cu excepția oxidanților puternici.
Carbonul nu reacționează cu acidul sulfuric, acidul clorhidric, clorul sau metalele
alcaline.
Reactia cu nemetale si oxizi nemetalici

La temperaturi ridicate, carbonul reacționează cu oxigenul formând oxizii de

carbon. Monoxidul de carbon se obține prin combinarea carbonului cu o cantitate
insuficientă de oxigen, sau prin efectuarea reacției la o temperatură înaltă, la care
dioxidul de carbon nu este stabil:
C(s) + O2(g) → 2 CO(g)
Carbonul reacționează cu sulful cu obținerea de sulfură de carbon:
C(s) + S(s) → CS2(l)
O reacție specifică este reacția de formare a gazului de apă, prin care se suflă aburi
(apă în stare gazoasă) printr-un strat de cărbune incandescent, formându-se
amestecul de oxizi de carbon și hidrogen gazos:
C(s) + H2O(g) → CO(g) + H2(g)
Reactia cu metale si oxizi metalici

Carbonul preia oxigenul din oxizii metalici, cu obținerea metalului elementar.

Această reacție exotermă este folosită în industria fierului și oțelului pentru obținerea
fierului și în vederea controlării conținutului de carbon din oțel:
Fe3O4+ 4C(s) → 3 Fe(s) + 4CO(g)
Carbonul se combină cu unele metale și oxizi metalice la temperaturi înalte cu
formare de carburi metalice. Un exemplu este carbura de wolfram, un compus utilizat
pe larg ca și abraziv și pentru fabricarea unor unelte de tăiat.
Carbura de calciu, numită și carbid, un alt exemplu de carbură importantă din punct
de vedere industrial, se obține la nivel industrial prin reducerea varului nestins (oxidul
de calciu) cu cărbune de lemn sau cocs, la o temperatură de 2500°C:
CaO + 3 C → CaC2 + CO

Din 2009, grafenele par a fi cele mai dure sau puternice materiale testate vreodată

Grafitul este unul

dintre cele mai moi
Diamantul nanocristalin sintetic este cel mai dur material cunoscut.
materiale
cunoscute.

Grafitul este
un lubrifiant foarte
Diamantul este unul dintre cele mai bune abrazive.
bun, fiind un
superlubrifiant.

Grafitul este
un conductor al Diamantul este un izolator electric excelent.
electricității.

Unele forme de
grafit sunt utilizate
ca și izolator termic,
Diamantul este cel mai bun conductor termic întâlnit în natură.
dar unele sunt
conductori termici
buni.

Grafitul este opac. Diamantul este puternic transparent.

Grafitul cristalizează
în sistemul Diamantul cristalizează în sistemul cubic.
hexagonal.

Carbonul amorf este Nanotuburile de carbon sunt printre cele mai anizotrope materiale
complet izotrop. cunoscute.
 Fierul
Descoperire si istoric

Fierul (din latina, ferrum; in franceza fer, in engleza iron, in germana Eisen, in
maghiara vas ) este un element chimic cu simbolul Fe si numarul atomic 26. In
tabelul periodic al elementelor, fierul se gaseste in grupa a 8-a si in perioada a 4-a.
Fierul este un metal de culoare gri-argintie, cu un punct de topire ridicat (1538oC), si
o larga raspandire in natura, sub forma de combinatii chimice.
Este ultimul element care poate fi produs prin fuziune nucleara in nucleele stelelor
(dar doar in cele cu masa mai mare de 5 mase solare), si deci cel mai greu element a
carui formare nu necesita un eveniment cataclismic de tipul unei supernove.
Primul tip de fier cunoscut si utilizat de oameni provenea din meteoriti. In Egipt si
Mesopotamia s-au descoperit varfuri de sulita si obiecte decorative cu aceasta
origine, datand din jurul anului 4000 i.Hr. 2000 de ani mai tarziu a aparut si fierul
prelucrat din minereu (la inceput cel numit fier de mlastina - in engleza bog iron, sau
limonit), folosit insa doar pentru obiecte de cult si considerat mai valoros decat aurul.
Intre 1600 i.Hr. si 1200 i.Hr. a inceput obtinerea fierului in topitorii primitive, in
Imperiul Hitit (Anatolia si Caucaz). Disparitia acestui imperiu a permis raspandirea
cunostintelor despre prelucrarea fierului in toata regiunea, facilitand trecerea de la
Epoca Bronzului la Epoca Fierului.
In jurul anului 550 i Hr. in China a fost inventat furnalul si s-a obtinut prima fonta
turnata.
Otelul, aliaj al fierului cu relativ putin carbon, a fost produs, se pare, pentru prima
data in India, in secolul al III-lea. Un exemplu al maiestriei indiene in domeniul
metalurgiei este si faimoasa coloana de fier din Delhi, care este constituita in
proportie de 98% din fier forjat si a fost ridicata la sfarsitul secolului al IV-lea sau
inceputul secolului al V-lea.
In Europa, primele sarje de fonta turnata au fost obtinute in Suedia, in secolul al XV-
lea (Lapphyttan si Vinarhyttan). Ghiulele de tun din fonta au permis apoi raspandirea
acestui material si a metodelor de obtinere in toata lumea. Combustibilul de baza
pentru aceste procese era carbunele de lemn (mangalul).
Disparitia accentuata a padurilor din Marea Britanie a dus in secolul al XVIII-lea la
inlocuirea mangalului cu cocsul, de catre Abraham Darby. Acest lucru, impreuna cu
inventarea masinii cu abur, a dus la Revolutia industriala.
La sfarsitul anilor 1850, Henry Bessemer a inventat un nou procedeu de fabricare a
otelului cu continut foarte scazut de carbon, la care se sufla aer prin fonta bruta
topita. Acest progres a dus la diminuarea treptata a productiei de fier forjat.
Ca abundenta, fierul este al zecelea element in univers si al 4-lea pe Pamant (al
doilea metal, dupa aluminiu). Ca masa insa, fierul ocupa primul loc pe Pamant. In
prezent se considera ca 80% din nucleul interior al Pamantului este format din fier.
Sub forma de diverse combinatii, el formeaza 5% din scoarta terestra, insa in stare
pura se gaseste doar accidental (in meteoriti). Se presupune de asemenea ca
planeta Marte isi datoreaza culoarea rosiatica unui sol bogat in oxid de fier.

Fierul prezinta patru izotopi naturali. In ordinea abundentei relative, acestia sunt:
56Fe (91,7 %), 54Fe (5,8 %), 57Fe (2,2 %) si 58Fe (0,3 %). De asemenea, se
cunosc alti 10 izotopi sintetici ai fierului. S-a demonstrat (prin corelatia existenta intre
abundenta izotopului 60Ni, un produs de dezintegrare al 60Fe, si abundentele
izotopilor stabili ai fierului in unii meteoriti) ca 60Fe a existat in stare naturala in
perioada de formare a sistemului solar.
In functie de domeniile de temperatura la care sunt stabile si de structura cristalina,
este acceptata astazi existenta a 3 stari alotropice ale fierului solid:
Fierul α are o structura cristalina cubica cu volum centrat si este stabil de la
temperatura ambianta pana la temperatura de 1185 K (912oC). Intre temperatura
ambianta si temperatura de 1043 K (770oC) (punctul Curie), fierul α este
feromagnetic, iar peste 1043 K devine paramagnetic. Din aceasta cauza, initial
formei structurale de fier existente intre 1043 K si 1185 K i s-a dat denumirea de fier
β. Ulterior s-a renuntat la aceasta denumire intrucat intre fierul α si fierul β nu exista
alte diferente.
Fierul γ are o structura cristalina cubica cu fete centrate si este stabil intre 1185 K
(912oC) si 1667 K (1394oC).
Fierul δ are o structura cristalina cubica cu volum centrat si este stabil intre 1667 K
(1394oC).si temperatura de topire, 1811 K (1538oC).
Nota: La nivel mondial nu s-a ajuns inca la un acord complet in privinta pozitiei
exacte a diferitelor puncte caracteristice ale fierului (si nici a punctelor caracteristice
din diagrama de echilibru fier-carbon). Valorile indicate aici pentru temperaturi sunt
cele intalnite in monografiile de specialitate uzuale din Romania.
Forme

Fierul formeaza cu oxigenul combinatii bivalente si trivalente. Fenomenul de oxidare

a fierului se mai numeste ruginire.
Oxidul feros, FeO (II), se obtine prin arderea directa a fierului. El este stabil doar la
temperaturi de peste 833 K (560oC) si este de culoare neagra.
Oxidul feric, Fe2O3 (III), numit si hematit, este un mineral de culoare maronie, obtinut
prin oxidarea fierului in conditiile existentei unui surplus de oxigen. El reprezinta
principala sursa de obtinere a fierului.
Oxidul feric-feros, Fe3O4 (II,III), numit si magnetit, este materialul natural cu cele mai
bune proprietati magnetice.
Desi acesti oxizi formeaza straturi protectoare la suprafata pieselor, porozitatea
acestor straturi este atat de mare incat obiectele din fier expuse efectelor atmosferei
ruginesc continuu pana la distrugerea lor completa.
Oxidul feric este opac la radiatii ultraviolete si infrarosii, proprietate ce isi gaseste
aplicatii la fabricarea geamurilor termoabsorbante.
In combinatie cu carbonul, fierul poate forma solutii solide sau carbura de fier Fe 3
(numita si cementita). In functie de temperatura si de continutul de carbon, solutiile
solide sunt ferita, austenita si ferita δ.
Pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5 se obtine prin reactia, sub presiune, a fierului cu
monoxidul de carbon. Prin descompunerea sa se obtine fierul carbonil cu o puritate
de 97,5 %. De asemenea, el se foloseste pentru obtinerea a numerosi compusi ai
fierului cu utilizare in sinteza organica.
Tiocianatul de fier, Fe(SCN)3 are o culoare rosie caracteristica si serveste la punerea
in evidenta a ionilor Fe3+.
Datorita reactivitatii sale mari, in natura fierul se gaseste in stare pura doar in cazuri
foarte rare, de obicei in meteoritii ferosi.
Cele mai des utilizate minereuri de fier sunt hematitul, magnetitul, ilmenitul (FeTiO 3),
sideritul (FeCO3), limonitul (amestec de goethit - α-FeO(OH) - si lepidocrocit - γ-
Fe3+O(OH)) si pirita (FeS2).
Cele mai mari zacaminte de minereu de fier sunt asociate cu asa-numitele formatiuni
feroase in benzi (in engleza: Banded Iron Formations).

Minereurile de fier se exploateaza atat in exploatari de suprafata, cat si in mine. Cele

mai importante exploatari de suprafata se gasesc in America de Sud (in special in
Bolivia si Brazilia), in vestul Australiei, in China, in Ucraina si Canada. In ultimii ani,
aceste tari au inlocuit treptat tarile cu traditie in extragerea minereului de fier din
mine, cum ar fi Franta, Suedia sau Germania. Cel mai important zacamant de fier se
afla la El Mutùn in Bolivia, unde se estimeaza ca exista cca. 40 miliarde tone de
minereu cu un continut de fier de peste 50 %.
Dupa extragere, minereul se marunteste si se macina, dupa care granulele de
minereu se sorteaza dupa marime si se sinterizeaza. Aceasta inseamna ca, sub
influenta unei calduri foarte mari si cu adaosuri de materiale calcaroase, granulele
mici se unesc in bulgari mai mari, porosi. Acest lucru este esential pentru ca, ulterior,
granulele fine ar impiedica trecerea normala a curentului de aer prin furnal.
In anul 2000, la nivel mondial au fost produse aproximativ 1 miliard de tone de
minereu de fier, valorand cca. 25 miliarde euro. Din aceasta cantitate de minereu s-
au obtinut aproximativ 572 milioane tone de fonta bruta.
Minereurile de fier sunt exploatate in prezent in 48 de tari, primii cinci producatori:
China, Brazilia, Australia, Rusia si India asigurand 70% din productia mondiala totala.
La scara industriala, fierul este produs pornind de la minereu printr-o reactie de
reducere directa cu carbon, la temperaturi de cca. 2000°C, in furnale (cuptoare
inalte). Aceasta permite inlaturarea sub influenta temperaturilor inalte a
componentilor neferosi sau pamantosi din minereu. In partea superioara a furnalului
se introduce minereu de fier, carbon sub forma de cocs si un flux de genul
carbonatului de calciu sau a dolomitului, in timp ce prin partea de jos este insuflat un
curent de aer cald. Cocsul reactioneaza cu oxigenul din curentul de aer, formand
monoxid de carbon:
6 C + 3 O2 → 6 CO
Furnal la Sestao, SpaniaMonoxidul de carbon reduce minereul de fier (in cazul de
jos, hematit), transformandu-l in fier topit si devenind bioxid de carbon:
6 CO + 2 Fe2O3 → 4 Fe + 6 CO2
Fluxul ajuta la topirea impuritatilor din minereu, in special a bioxidului de siliciu si a
silicatilor. Sub influenta caldurii din furnal, carbonatul de calciu se descompune in
oxid de calciu si bioxid de carbon.:
CaCO3 → CaO + CO2
Oxidul de calciu se combina cu bioxidul de siliciu formand o zgura ce se topeste la
temperatura din furnal (ceea ce nu s-ar fi intamplat cu bioxidul de siliciu in stare
pura).
CaO + SiO2 → CaSiO3
Zgura topita pluteste deasupra fierului topit, mai dens, si aceste componente pot fi
evacuate separat prin deschizaturi speciale in furnal.
Materialul util rezultat este de fapt fonta bruta, cu un continut de cca. 4-5% carbon.
Aceasta poate fi redusa in continuare pentru obtinerea otelului sau a fierului tehnic
pur, in alte cuptoare sau convertizoare.
Fierul chimic pur se poate prepara prin calcinarea precipitatului de hidroxid feric
Fe(OH)3 sau a altor saruri de fier. iar la scara industrial prin calcinarea sarurilor de
fier cu usoara tendinta de descompunere.
Utilizari

Fierul este in prezent cel mai utilizat metal, cuprinzand 95% din productia mondiala
de metale, ca si masa. Datorita combinarii unei rezistente inalte cu un pret redus, el
se foloseste in prezent mai ales in cadrul aliajelor, pentru realizarea de diverse piese
si structuri.
Alaturi de cobalt si nichel, fierul este unul dintre cele trei materiale feromagnetice
care fac posibila aplicarea practica a electromagnetismului la generatoare electrice,
transformatoare si motoare electrice.
Aliajele fier-carbon sunt materialele cu cea mai larga raspandire in industrie. Ele se
impart in oteluri, cu un continut de carbon de pana la 2,11 % si fonte, cu un continut
de carbon mai mare de 2,11 %.
Fierul forjat este un produs maleabil care contine mai putin de 0,2% carbon. Datorita
modului de obtinere, piesele din fier forjat contin mici urme, filamente de zgura. Fierul
forjat rugineste mai greu, insa a fost inlocuit in prezent in majoritatea aplicatiilor de
oteluri cu continut scazut de carbon, care sunt mai ieftine si mai usor de obtinut.
Otelul nealiat contine intre 0,06% si 2,11% carbon, cu mici cantitati de mangan, sulf,
fosfor si siliciu.
Otelurile aliate contin diferite cantitati de carbon, dar si alte metale, cum ar fi cromul,
vanadiul, molibdenul, nichelul, wolframul etc. Ele au de regula domenii de utilizare
bine precizate, deoarece continutul de elemente de aliere le creste considerabil
pretul. O varietate recenta de oteluri aliate sunt asa-numitele oteluri microaliate ce
contin cantitati mici de elemente de aliere, insa cu rezistente si tenacitati ridicate, la
costuri minime. Otelurile inoxidabile sunt oteluri aliate care contin cel putin 12% crom.
Fonta bruta contine cca. 4-5% carbon si diverse cantitati de sulf, siliciu si fosfor.
Singura ei importanta tehnica este ca pas intermediar de la minereul de fier la otel si
fonta de turnata.
Fonta turnata contine 2,11% – 6,67% carbon, 1% – 6% siliciu si mici cantitati de
mangan. Proprietatile sale mecanice variaza considerabil in functie de forma sub
care apare carbonul in aliaj. Fontele albe contin carbonul sub forma de cementita,
ceea ce le face dure, dar fragile. Suprafata de rupere a unei fonte albe prezinta
numeroase fatete fine de carburi, de culoare foarte deschisa, argintie, care si dau
numele materialului. In fonta cenusie, carbonul se gaseste sub forma libera, de grafit,
si are de asemenea proprietati mecanice reduse (desi mai bune decat ale fontelor
albe). Variantele mai noi de fonta cenusie, fonta maleabila si fonta modificata contin
grafitul sub forma de cristale foarte neregulate (grafit in cuiburi), respectiv sub forma
sferoidala (grafit nodular), imbunatatind mult rezistenta si tenacitatea materialului.
Feroaliajele sunt aliaje ale fierului cu alte elemente chimice, acestea fiind prezente in
procentaje ridicate. Exemple sunt ferosiliciul sau feromanganul; care se utilizeaza la
elaborarea otelurilor aliate sau a altor aliaje.
Alte aliaje importante sunt cele cu nichel, dintre care se remarca invarul (36% Ni, rest
fier), care caracterizeaza printr-un coeficient de dilatare termica foarte redus si se
utilizeaza in aplicatii unde este nevoie de modificari dimensionale minime in raport cu
temperatura.
Oxizii de fier sunt folositi la fabricarea de medii magnetice pentru stocarea
informatiilor. Deseori ei sunt amestecati cu alti compusi, dar isi pastreaza proprietatile
magnetice in solutie.
In medicina se folosesc preparate pe baza de fier ca antianemice.
 Fierul in organisme

Fierul este un element esential pentru aproape toate organismele vii. El este inclus,
de regula in forma stabila, in metaloproteine, deoarece in forma libera sau expusa
duce la producerea de radicali liberi care in general sunt toxici pentru celule. Fierul se
poate combina cu orice tip de biomolecula si, ca atare, va adera la membrane, acizi
nucleici, proteine etc.
Multe animale inglobeaza fierul in hemuri, o componenta esentiala a citocromilor,
proteine implicate in reactii redox (incluzand respiratia celulara), si a proteinelor
purtatoare de oxigen hemoglobina si mioglobina. Fierul anorganic implicat in reactii
redox se gaseste de asemenea in complexele fier-sulf din multe enzime, cum ar fi
nitrogenaza si hitrogenaza. Atunci cand organismul se confrunta cu o infectie
bacteriana, fierul este "sechestrat" in interiorul celulelor (de obicei in molecula de
depozitare feritina) astfel incat sa nu poata fi folosit de catre bacterii. Fierul absorbit
din duoden este legat in transferina si transportat prin sange catre diverse celule,
unde este inglobat in proteine prin.mecanisme inca neidentificate [13]. Vezi si
Metabolismul fierului in organismul uman.
Cele mai bune surse de fier in alimente sunt carnea de porc, pestele, carnea de pui,
fasolea, patrunjelul, painea din faina integrala etc. In schimb, spanacul ca sursa
principala de fier este un mit datorat unei greseli de transcriere a cantitatii de fier.
Fierul in cantitati excesive este toxic pentru oameni, deoarece reactioneaza cu
peroxizii din corp, producand radicali liberi. Toxicitatea apare atunci cand cantitea de
fier o depaseste pe cea de transferina necesara pentru legarea fierului liber. O
cantitate prea mare de fier ingerata poate leza direct celulele din tractul gastro-
intestinal si poate intra in sange, distrugand celulele care altfel ar restrictiona intrarea
sa. Odata ajuns in sange, fierul in exces poate afecta celulele din inima, ficat (unde
poate duce la sideroza) etc., putand duce la deteriorarea organelor respective pe
termen lung sau chiar la moarte. De aceea, preparatele pe baza de fier sunt indicate
doar in cazul unei deficiente de fier.
Toxicitatea fierului se manifesta la valori de peste 20 mg de fier pentru fiecare
kilogram de masa corporala, 60 mg/kg reprezentand o doza letala.Tratarea medicala
a problemelor cauzate de toxicitatea fierului este complexa. Un aspect in acest sens
este folosirea deferoxaminei, care leaga si elimina excesul de fier din organism.
In Evul Mediu, fierul era asociat cu planeta Marte), cu masculinitatea si cu soliditatea,
rezistenta. De altfel, in alchimie, simbolul fierului era identic cu cel folosit si in prezent
pentru a indica genul masculin si cu cel pentru Marte in astrologie: ♂.
Termenul "de fier" a ajuns sa fie folosit pentru a indica ceva de neclintit, de netrecut
(de exemplu Cortina de fier), o incercare, provocare deosebita (de exemplu triatlonul
"Ironman", om de fier desfasurat in Hawaii) sau, in cazul unor persoane, o vointa
deosebita (persoane care conduceau "cu o mana de fier", sau "doamna de fier",
supranumele fostului prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher). "Fier" este si
denumirea celei de-a patra povestiri din volumul "Sistemul periodic" publicat in 1975
de Primo Levi.
O2 pur, la presiuni scăzute, e folosit în costumele
spațiale.

Erzberg, Austria,
cel mai mare
zăcământ de
siderit din lume

O bucată de cupru coclit din Zakros, Creta

Fulerene de tipul C60 în formă cristalină