Mercurul (υδράργυρος, greacă Hydrargyros, latină „argentum vivum”, „vif argent”, „argento vivo”

sau argintul viu)[2] este un element chimic reprezentat prin simbolul Hg și care are numărul
atomic 80. De asemenea, mercurul reprezintă unul din cele 6 elemente care sunt lichide la
o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei.[3][4] În tabelul periodic al lui Mendeleev,
acesta aparține blocului d. Un alt element care este întâlnit în aceleași condiții este bromul.[5]
Comparativ cu alte metale, mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, cum ar fi acidul
sulfuric diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul azotic concentrat sau aqua
regia îl dizolvă, rezultând sărurile sulfate, nitrate și clorurile. Reacționează totodată cu pulberea
de sulf, utilizată în kitul de protecție contra scurgerilor accidentale de mercur, pentru
absorbirea vaporilor degajați de acesta.[6]
Este întâlnit în natură predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur). Acesta a fost extras
în mod continuu încă din anul 415 î.Hr. Pigmentul roșu vermilion, forma pură a sulfurii de mercur,
este obținut în urma reacției mercurului (redus din cinabru) cu sulful. Mercurul este utilizat în
interiorul termometrelor, barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor, lămpilor
fluorescente, precum și în cadrul altor dispozitive. Acțiunea sa toxică a determinat înlocuirea sa
din interiorul termometrelor sau manometrelor, în favoarea alternativelor precum alcoolul. În
2005, China era cel mai mare producător de mercur cu aproape două treimi din cantitatea
extrasă la nivel mondial.
Ingestia cinabrului sau inhalarea acestuia este foarte toxică. Otrăvirea cu mercur poate rezulta
din expunerea formelor hidrosolubile ale acestuia (precum clorura de mercur sau metilmercurul),
inhalarea vaporilor de mercur sau consumarea alimentelor contaminate cu mercur. La data de 10
octombrie 2013, în cadrul Convenției de la Minamata privind mercurul, 140 de țări s-au angajat
să înceteze emisiile de mercur. Din 1996, Statele Unite interzice folosirea mercurului în baterii,
iar în Uniunea Europeană cantitatea maximă admisă este de 5 ppm.

Descoperire[modificare | modificare sursă]

Simbolul planetei Mercura fost utilizat din Antichitatepentru reprezentarea acestui element.

Cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost probabil utilizat ca
și pigment încă din vremurile preistorice.[7] În urmă cu 20.000 de ani, acesta (numit vermilion) a
fost utilizat de către locuitorii peșterilor din Spania și Franța.[8]
Extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de către filosoful
grec Aristotel, în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa
elenă, hydrargyros.[9] Pliniu afirma despre mercur:
„Acționează ca o otravă asupra tuturor lucrurilor, și găurește urnele, țâșnind din acestea datorită
proprietăților sale maligne. Toate substanțele plutesc pe suprafața argintului viu, cu excepția aurului,
fiind singura substanță care este atrasă de aceasta. De aici și excelentul rol de rafinare al aurului,
datorită abilității ușoare de respingere a impurităților în momentul când se află într-un vas pământiu
cu aur. Odată ce aceste superfluități sunt expulzate, nu rămâne nimic de făcut decât să fie separat de
aur.[10]”

Elementul a fost numit după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza și mobilitatea sa.
Totodată, semnul astrologic al planetei a devenit unul din simbolurile din alchimie ale acestui
metal. Mercurul este singurul metal al cărui nume este comun cu cel planetar-alchimic.[11]
Mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră. A fost cunoscut încă din
perioada vechilor greci, romani,[12] chinezi și hinduși.[13] În China Antică, mormântul
Împăratului Shi Huangdi, mort în anul 210 î.Hr., a conținut o hartă în relief a Chinei în care râurile
și oceanele erau reprezentate de mercur.[14] Chinezii considerau că medicamentele pe bază de
mercur sau cinabru pot prelungi viața, probabil datorită proprietăților acestora de conservare. Cu
toate acestea, câțiva împărați, printre care și Huangdi, au decedat din cauza otrăvirii cu mercur,
în încercările lor de a fi nemuritori.[15] În urma cu 4000 de ani, femeile din China utilizau mercurul
ca și metodă contraceptivă cu administrare pe cale orală.[15]
Urme de mercur au fost descoperite și în morminte egiptene[16] vechi de 3500
ani.[17] Arheologul Heinrich Schliemann a descoperit o urnă de mărime mică plină cu mercur într-
un mormânt din Kurna, Egipt, datând din anii 1600-1700 î.Hr.[8]

Pagina din Alchimia, care incepe cu sectiunea “Rechter Gebrauch der Alchimei” [Folosing alchimia in mod
corect] si cu instructiuni pentru obtinerea pigmentului rosu din cinabru (sulfura de mercur).

Cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan al-Biruni,
cercetător persan al secolului al XI-lea,[14] autor al unor texte alocate mineralogiei, pietrelor
prețioase și metalelor. Conform acestuia, aurul era procesat din minereu prin zdrobire, apoi
minereul era spălat și se adăuga mercurul.[14] Aurul era de asemenea recuperat din Sindh,
depozitând mercur în mici adâncituri săpate în albia râului.[14]Sedimentele aurifere erau spălate
peste bălțile mercurice, formându-se amalgamul aurului cu mercur.[14] În ambele cazuri,
amalgamul era recuperat și filtrat prin piele pentru separarea celor două elemente, iar ca pas
final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a purifica aurul.[18]
A fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu. Aceștia considerau că mercurul,
sulful și sarea sunt principalele elemente care constituie Pământul.[19] Cuvântul hindus
pentru alchimie, rasasiddhi, înseamnă cunoașterea mercurului.[19] În acea perioadă, șapte metale
erau cunoscute: mercurul, aurul, argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și fierul; alchimiștii
credeau că în urma unui amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi transmutat în aur.[19]
Începând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur au început să se dezvolte mai mult.
Astfel, în anul 1556, Agricola a detaliat modul de utilizare al mercurului și a analizat efectele
inhălarii vaporilor acestuia asupra sănătății umane.[20] Datorită scrierilor
lui Paracelsus,[21] mercurul devenise, alături de stibiu,[22] un element utilizat în tratamentele
pentru boli venerice.[23]

Structura atomică[modificare | modificare sursă]

Structura atomului de mercur este determinată de numărul nucleonilor din nucleul atomic;
mercurul prezintă 80 de protoni și 121 de neutroni. Raza atomică medie este de
0,155 nm,[24] raza ionică este de 0,112 nm,[24] iar raza covalentă este de 0,149 nm.[24] Structura
cristalină a mercurului este romboedrică, iar fiecare atom de mercur este înconjurat de alți 6
atomi învecinați la o distanță de 0,300 nm și alți șase atomi la o distanță de 0,347 nm.[25]
Configuratia electronica a atomului de mercur, reprezentata pe straturi electronice

Configurația electronică a atomului de mercur este

1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 3d10 4s2 4p6 4f14 4d10 5s2 5p6 5d10 6s2.[26]