Alchimia islamică[modificare 

| modificare sursă]

Jabir ibn Hayyan, un adevărat fondator al chimiei. A descoperit și sintetizat o serie de substanțe
ca: alcoolul, acidul clorhidric, acidul azotic, acidul sulfuric.

După ocuparea Egiptului, arabii traduc lucrările salvate de la incendiul care a distrus Biblioteca din

Alexandria. Alchimiștii, în frunte cu Jabir ibn Hayyan (Geber) (c. 721- c. 815) desfășoară o intensă
activitate științifică. Sunt puse la punct procedee de purificare a substanțelor
(filtrarea, sublimarea, cristalizarea fracționată) și metode de preparare a unor substanțe ca: acid
sulfuric, acid azotic, clorură de amoniu, acetat de plumb, amalgamele de cupru, zinc și plumb,
precum și apa regală.
Cei mai cunoscuți urmași ai lui Geber au fost: persanul Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-
Razi (Rhazes) (865 - 925) și tadjicul Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā (Avicenna) (980 -
1037).
Rhazes, medic la spitalul din Baghdad, și-a amenajat un laborator bine utilat, unde, pe lângă studiul
efectelor substanțelor terapeutice, a lucrat intens pentru descoperirea pietrei filozofale, descoperind
astfel numeroase substanțe. Acestea, precum și alte rezultate ale cercetărilor sale, sunt descrise în
lucrarea sa Marea culegere în 12 volume.
Avicenna a fost unul dintre primii alchimiști care și-a dat seama că deosebirile dintre metale sunt
mult mai profunde și că niciunul din metalele uzuale nu pot fi transformate în aur (care era unul din
dezideratele alchimiștilor) doar printr-o simplă colorare cu vreo substanță miraculoasă. Lucrările
sale, Cartea vindecării, Cartea cunoștinței și Canonul medicinei au servit ca material de referință
pentru universitățile europene timp de aproape șase secole. Prin descrierea metodelor de preparare
a substanțelor, aceste lucrări pot fi considerate ca adevărate precursoare ale iatrochimiei de mai
târziu.

Europa medievală[modificare | modificare sursă]

Cele patru elemente clasice

În evul mediu, în apusul Europei existau mii de alchimiști. Mulți dintre ei erau adevărați șarlatani,
care profitau de naivitatea oamenilor și compromiteau știința transformării substanțelor, făcând din
aceasta doar un mijloc comod de existență.
Unul dintre cei mai de seamă alchimiști ai acestei perioade a fost Albertus Magnus (1195 - 1280).
Acesta reușește să extragă arsenul și azotatul de argint[11] și i se atribuie una din primele descrieri
ale acidului sulfuric.[12] Dintre numeroasele sale lucrări științifice, cea mai valoroasă a fost De
alchimia (Despre alchimie). Aici sunt descrise proprietățile magice ale diverselor minerale și pietre
prețioase.
Prin lucrările sale, Opus majus, Opus minus și Opus tertium, marele învățat englez Roger
Bacon (1214 - 1294) a combătut dogmatismul religiei și filozofia scolastică. Susținând că preceptul
"crede și nu cerceta" reprezintă o piedică în calea progresului, Bacon a considerat că la
baza științei trebuie să fie: observația, experimentul și matematica. A menționat în scrierile sale
existența unor substanțe chimice complexe cum ar fi praful de pușcă și a dovedit, pe cale
experimentală, că arderea nu poate avea loc în absența aerului.[13] Însă în secolele XI-XIII,
cercetătorii și filozofii scolastici acordau atenție concepțiilor teologice și nu faptelor experimentale,
astfel că acest lucru a rămas neobservat, fiind doar un fapt izolat în domeniul chimei experimentale.
Deși nu și-a îndeplinit dezideratele (transformarea metalelor în aur și obținerea tinereții veșnice),
alchimia a pregătit terenul pentru chimia științifică de mai târziu. Prin acumularea unui uriaș material
de date experimentale și prin dotarea laboratoarelor cu dispozitivele necesare, alchimiștii au fost
deschizători de drumuri în organizarea sistematică a cercetării științifice de mai târziu, care va
debuta în perioada Renașterii.

Iatrochimia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Iatrochimie.
Această perioadă de circa două secole, a început în jurul lui 1500 și se caracterizează prin
deplasarea interesului alchimiștilor de la tema transformării metalelor în aur la cea a
preparării medicamentelor, în contextul în care Europa fusese străbătută de Moartea neagră la
sfârșitul secolului al XIV-lea, urmată un secol mai târziu de un violent val de sifilis, adus probabil
din Lumea Nouă.
Cel mai cunoscut reprezentat al acestei perioade a fost Theophrastus Bombastus von
Hohenheim (Paracelsus) (1495 - 1541). Acesta a perfecționat aparatul de distilare, a
preparat hidrogenul din oțet și din pilitură de fier și eterul etilic din etanol și din vitriol.
Combătând teoria umorală a lui Galenus, Paracelsus consideră că starea de boală se datorează
insuficienței sau lipsei unuia dintre principiile alchimiste sare, mercur sau sulf și că medicul ar trebui
să refacă echilibrul prin aportul medicamentelor. La prepararea acestora, Paracelsus a utilizat și unii
compuși anorganici pe bază de cupru, mercur, plumb, arsen, stibiu, sulf sau fier.
Învățatul german Georg Bauer (supranumit și Agricola) (1494 - 1555), în lucrarea sa De re
metallica ("Despre prelucrarea metalelor", apărută în 1556), a clasificat minereurile și a
descris mineritul și tehnologia proceselor metalurgice, motiv pentru care este considerat
întemeietorul mineralogiei.
Contribuții semnificative în domeniul metalurgiei sunt aduse și de învățatul italian Vannoccio
Biringuccio (1480–c. 1539). Astfel, în lucrarea intitulată Pirotechnia (1540), descrie unele procedee
tehnice, legate de dezargintarea minereurilor de cupru argentifere, de călirea oțelului, de
carbonizare a lemnului.
Cercetătorul german Andreas Libavius (1555 - 1616), în lucrarea Alchemia e dispersis passim
optimorum auctorum collecta ("Alchimie adunată de la cei mai buni autori de pretutindeni", 1597),
descrie majoritatea substanțelor cunoscute în acea epocă și pe cele sintetizate de el însuși, cum ar
fi:

 clorură de staniu(IV) SnCl4 (spiritus fumans)

 sulfat de amoniu (NH4)2SO4 (spiritus urinæ).
Scrierea sa este un adevărat manual de chimie, Libavius putând fi considerat unul dintre
întemeietorii acestei științe.[14]
Prin lucrarea sa, Miraculum mundi ("Minunea lumii"), chimistul german Johann Rudolf Glauber (1604
- 1670) poate fi considerat unul dintre precursorii chimiei preparative. Acesta a sintetizat numeroși
compuși anorganici, ca de exemplu acidul clorhidric și sulfatul de sodiu. Acesta din urmă va fi numit
ulterior Sal Glauberi ("Sarea lui Glauber") sau Sal mirabilis ("sarea minunată"). De asemenea,
Glauber a mai elaborat numeroase rețete, utilizate și în prezent, pentru prepararea sticlei, a
unor coloranți minerali și silitrei.
Alchimistul german Hennig Brandt (c. 1630 – c. 1710), în 1669, încercând să obțină piatra filozofală,
a calcinat reziduul de la evaporarea urinii în absența aerului și a obținut o substanța care luminează
luminescentă, pe care a numit-o foc rece, fosforul alb de mai târziu. Acest procedeu de obținere a
fosforului a fost îmbunătățit apoi de Johann Kunckel von Löwenstern (1630 - 1703).

Van Helmont[modificare | modificare sursă]

Învățatul flamand Jan Baptista van Helmont (1577? - 1644) sintetizând anumite substanțe, a cântărit
masele reactanților și ale produșilor de reacție. Astfel, în 1648, apare postum lucrarea sa, Ortus
medicinae, în care pe lângă descrierea a numeroase experiențe, apare și o formulare a legii
conservării masei. Această lucrare a exercitat o puternică influență asupra lui Robert Boyle, deci van
Helmont poate fi considerat un deschizător de drumuri în descoperirea acestei legi fundamentale a
chimiei.[15]
Van Helmont a studiat fermentațiile și a observat că acestea se datorează unor substanțe, pe care
le-a numit fermenți[16] și astfel poate fi considerat unul dintre întemeietorii enzimologiei.[17]
Deși în domeniul fiziologiei a aplicat concepții filozofice idealiste și era un alchimist convins cu privire
la transformarea metalelor în aur, van Helmont poate fi considerat unul dintre precursorii
chimiei experimentale.

Robert Boyle[modificare | modificare sursă]

Robert Boyle a combătut definitiv dogmele înaintașilor și a deschis calea chimiei moderne

În celebra lucrare The Sceptical Chemist ("Chimistul sceptic") apărută în 1661, chimistul și

filozoful englez Robert Boyle (1627 - 1691) delimitează net chimia de alchimie și marchează
începutul chimiei moderne.[18]
Lucrarea combate concepțiile retrograde ale peripateticienilor (care susțineau că la baza
alcătuirii Universului se află doar aerul, apa, focul și pământul) și ale alchimiștilor (care considerau
că toate lucrurile din natură au în compoziție doar principiile alchimiste sare, mercur și sulf).
Mergând mai departe Boyle definește pentru prima dată conceptul de element chimic, ca fiind orice
substanță care nu poate fi descompusă prin mijloace chimice obișnuite. E drept că aplicarea în
practică a acestei definiții s-a dovedit a fi ineficientă, deoarece aerul, nefiind descompus până
atunci, era considerat element.
Alchimiștii credeau că, prin reacția cu sulfat de cupru, fierul poate fi transformat în cupru și că nu ar fi
nevoie decât de o substanță cu puteri deosebite ("magice") ca un metal să poată fi tranformat în aur.
Boyle a dovedit că această transformare chimică nu are nimic magic, fiind doar o dublă substituție.
Boyle a contribuit de asemenea la dezvoltarea sintezei și analizei chimice calitative. Astfel, a utilizat
pentru prima dată indicatorii de culoare (cum ar fi hârtia de turnesol) pentru identificarea acizilor și
a bazelor. A sintetizat unele combinații anorganice, cum ar fi clorura de stibiu.
Studiind calcinarea metalelor, prin încălzirea îndelungată a acestora în retorte de sticlă închise
etanș, Boyle observă că masa acestora crește în urma procesului. Ajunge la concluzia eronată că la
masa metalului se adaugă elementul caloric, care ar avea însușirile unei substanțe. Ulterior
demonstrează că, în absența aerului, nu numai viața, dar nici arderile nu pot avea loc. Deduce că în
aer există:
"...o chintesență vitală care servește la reîmprospătarea și refacerea spiritelor noastre vitale."