AERUL

PRUNDARU IONUT CRISTIAN

Clasa a VII-a B
Liceul cu program sportiv “Helmut Duckadam”Clinceni
 CURIOZITATI DESPRE AER

,,Aerul este unul dintre cele mai importante învelișuri ale planetei
noastră și chiar dacă nu îl putem vedea sau atinge acesta există si susține
viața pe Pământ. Aerul este esenţa vieţii, puritatea lui are o mare
importanţă atât pentru omul sănătos, cât şi pentru cel cu anumite
afecţiuni.Iată câteva dintre cele mai interesante lucruri despre aer:

1. Oxigenul pe care îl respirăm reprezintă numai o mică parte a aerului,

undeva la aproximativ 21% din total. 78% din aer este format din azot, 1%
din argon, acestea fiind urmate de cantități mici de dioxid de carbon, neon,
heliu, kripton, dioxid de sulf, metan, hidrogen și vapori de apă.

2. O persoană respiră aproximativ 16 kilograme de aer în fiecare zi. Ca și o

comparație, oamenii consumă în medie undeva între 0.7-1 kg mâncare pe zi
și între 1.5-2.3 litri apă pe zi. Aerul pe care îl respirăm are un impact
semnificativ asupra sănătății noastre.

3. Dacă nu ar fi existat atmosfera și aerul care o formează atunci am fi fost

bombardați de meteoriți de mari dimensiuni. În momentul căderii aceștia
se aprind și pe sol ajung numai bucăți de mici dimensiuni.

4. Aerul cald poate reține mai multă apă decât aerul rece. Ploaia apare
atunci când vaporii de apă din aerul cald se adună până când formează
picături care devin prea grele și încep să cadă sub forma de ploaie.

5. Tunetul este de fapt produs de fulger. Acesta din urmă încălzește

puternic aerul din jur care se dilată brusc și produce o undă sonoră care
este percepută de oameni ca și tunet.

6. Ploaia acidă apare atunci când două gaze, dioxidul de sulf sau oxid de
azot, se combină cu aerul care are o umiditate ridicată.
7. Prin incalzire, aerul se dilată, devine mai ușor și se ridică. Aerul în
contact cu pământul încălzit de soare se încălzește, devine mai ușor și se
ridică, sub formă de curenți. În locul lui vine, tot sub formă de curenți, aer
rece din regiunile de munte sau din regiunile mai reci. Curenții de aer rece
iau locul aerului cald care s-a ridicat. Curenții de aer cald se ridică în
păturile înalte ale atmosferei. Aici se răcesc și coboară din nou în păturile
mai joase. Aerul se mișcă și în direcție orizontală de la o regiune la alta.
Mișcarea aceasta a curentului de aer de la o regiune la alta se numește vânt.

8. Poluarea naturală a aerului are loc pe planeta noastră de milioane de ani.

Vulcanii aflați în erupție, furtunile de nisip și praf, dar și incendiile
naturale sunt toate surse ale acestui tip de poluare.

9. Ideea că aerul poluat îi poate afecta pe oameni a apărut încă din Evul
Mediu. Efectele evidente ale poluării au început să apară imediat după ce
oamenii au început să utilizeze cărbunele.

10. Poluarea aerului are efecte negative și asupra obiectelor, nu numai

asupra ființelor vii. Un exemplu ar fi cauciucurile de la mașină care se
crapă și devin poroase din această cauză.

11. Cercetările au arătat că poluarea din locuinţă poate fi mult mai

periculoasă decât cea de afară. Parfumurile de cameră poluează aerul din
locuinţă, de aceea, ar fi bine să folosim produse naturiale pentru
odorizantele de cameră. Cojile de portocală, scorţişoara, fructele parfumate,
fierte în apă, ne pot fi de un real folos.
Fiecare dintre noi este responsabil, într-o măsură mai mare sau mai
mică, de poluarea aerului. Importanța acestuia pentru calitatea vieții
noastre este enormă, aerul pe care îl respirăm având numeroase efecte
asupra stării noastre de sănătate,,.

Bibliografie:
https://bunadimineata.ro/.../9-lucruri-interesante.../
https://www.accentmedia.ro/cateva-lucruri-interesante-despre-aer-si-
zapada/
https://curiozitati.org/despre-aer-pe-intelesul-copiilor/
 DESCOPERIREA OXIGENULUI

Oxigenul a fost descoperit pentru prima dată de către farmacistul

suedez Carl Wilhelm Scheele. El a produs oxigen gazos prin încălzirea
oxidului mercuric și a diverșilor azotați prin anul 1772. Scheele a denumit
gazul „aer de foc” (engleză fire air), deoarece era singurul lucru care putea
întreține arderea, și a scris despre descoperirea sa într-un manuscris
intitulat Tratat despre Aer și Foc (engleză Treatise on Air and Fire), pe care
l-a trimis editorului său în 1775. Totuși, acel document nu a fost publicat
până în anul 1777.
Carl Wilhelm Scheele l-a
întrecut pe Priestley cu
descoperirea, dar a publicat mai
târziu.

Joseph Priestley este considerat descoperitorul elementului.

Între timp, pe 1 august 1774, clericul britanic Joseph Priestley a focalizat un
fascicul de lumină solară pe o eprubetă cu oxid mercuric (HgO), astfel
eliberând un gaz pe care el l-a denumit „aer deflogisticat”. El a observat
faptul că lumânările ard mai bine când sunt expuse acelui gaz, iar că
șoarecii sunt mai activi și trăiesc mai mult în timp ce îl respiră. După ce
însăși el a respirat gazul, a notat: „Senzația cauzată de gaz în plămânii mei
nu era senzitiv diferită față de cea a aerului normal, dar am realizat că
pieptul meu era deosebit de ușor după ceva vreme.” Priestley și-a publicat
descoperirile în 1775 într-o lucrare intitulată „An Account of Further
Discoveries in Air”, care a fost inclusă în al doilea volum al cărții sale,
Experiments and Observations on Different Kinds of Air.
Deoarece Priestley a publicat primul, el este cel considerat ca fiind
descoperitorul.
Joseph Priestley este
considerat descoperitorul
elementului.

Cunoscutul chimist francez Antoine Laurent Lavoisier a spus că ar fi

descoperit noua substanță independent. Totuși, Priestley l-a vizitat pe
Lavoisier în octombrie 1774 și i-a povestit despre experimentul său și cum
a produs noul gaz. De asemenea, Scheele i-a trimis o scrisoare lui Lavoisier
pe 30 septembrie 1774, în care descria propria descoperire a substanței
anterior necunoscute, însă Lavoisier nu a recunoscut niciodată că ar fi
primit-o (o copie a scrisorii a fost găsită printre lucrurile lui Scheele, după
moartea sa).
Contribuția lui Lavoisier
Ceea ce Lavoisier a făcut incontestabil (deși la vremea aceea era disputat) a
fost realizarea primelor experimente cantitative adecvate cu privire la
oxidare și elaborarea unei explicații corecte referitoare la modul în care
funcționează arderea.
Antoine Lavoisier a desființat teoria flogisticului.
Într-un experiment, Lavoisier a observat că nu era nicio creștere în greutate
când staniul metalic și aerul au fost încălzite într-un recipient închis. El a
notat faptul că aerul a intrat când a deschis recipientul, ceea ce indica
faptul că o parte de aer rămas înăuntru a fost consumat. De asemenea a
realizat că staniul a crescut în greutate și că aceea creștere măsura la fel cu
masa aerului care a intrat. Acestea și alte experimente referitoare la ardere
au fost documentate în cartea sa, Sur la combustion en général, care a fost
publicată în 1777. În această lucrare, el demonstrează că aerul este un
amestec de două gaze: aer vital, care este esențial pentru ardere și
respirație, și azote (ἄζωτον „fără viață”), care nu le întreține deloc.
Termenul azote a devenit mai târziu azot în română (nitrogen în engleză),
și a fost preluat în diferite limbi europene.
 Antoine Lavoisier a desființat teoria
flogisticului.

Lavoisier a redenumit aerul vital în oxygène în 1777, denumire care

provine din termenii greci ὀξύς (oxys) (acid, literal „ascuțit”, de la gustul
acizilor) și -γενής (-genēs) (producător, literal „născător”), deoarece a
crezut eronat că oxigenul este constituent al tuturor acizilor. Chimiștii (în
special Sir Humphry Davy în 1812) au determinat în cele din urmă că
Lavoisier greșise în această privință (de fapt hidrogenul este cel care stă la
baza formării acizilor), dar era deja prea târziu; denumirea fusese preluată.

Susa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Oxigen