Oxigenul este un element chimic cu simbolul O și numărul atomic 8.

Face parte
din grupa calcogenilor și este un element nemetalic foarte reactiv și un agent oxidant care formează
foarte ușor compuși (în special oxizi) cu majoritatea elementelor.[1] După abundență, oxigenul este al
treilea cel mai întâlnit element în univers, după hidrogen și heliu.[2] În condiții normale de temperatură
și presiune, doi atomi de oxigen se leagă pentru a forma dioxigenul, un compus diatomic, incolor,
inodor și insipid, cu formula O
2.

Multe clase majore de molecule organice în organismele vii, cum ar fi proteinele, acizii
nucleici, carbohidrații, și grăsimile, conțin oxigen, la fel ca și cei mai importanți compuși organici, care
fac parte din cochiliile, dinții și oasele animalelor. Majoritatea masei organismelor vii o reprezintă
oxigenul deoarece face parte din apă, principala componentă a formelor de viață (spre exemplu,
aproape 2/3 din masa corpului uman). Oxigenul elementar e produs de cianobacterii, alge și plante,
fiind folosit în respirația celulară în toate formele complexe de viață. Oxigenul e toxic pentru
organismele anaerobe obligate, care erau forma dominantă de viață timpurie pe Pământ până
când O
2-ul a început să se acumuleze în atmosferă. O
2-ul liber elementar a început să se adune în atmosferă acum circa 2,5 miliarde de ani, la aproximativ
un miliard de ani de la prima apariție a acestor organisme.[3][4] Dioxigenul constituie 20,8% din
volumul de aer.[5] Oxigenul este cel mai abundent element după masă în scoarța Pământului, făcând
parte din compuși de oxizi ca dioxidul de siliciu, reprezentând aproape jumătate din masa scoarței
terestre.[6]
Oxigenul reprezintă o parte importantă din atmosferă, și e necesar la susținerea majorității vieții
terestre, fiind folosit în respirație. Totuși, e prea reactiv chimic pentru a rămâne un element liber în
atmosfera Pământului fără a ne fi reaprovizionat continuu de fotosinteza din plante, care folosesc
energia luminii Soarelui pentru a produce oxigen elementar din apă.[7] Altă formă (alotrop) a
oxigenului, ozonul (O
3), absoarbe radiațiile UVB și, consecvent, stratul de ozon de la mare altitudine ajută la protejarea
biosferei de radiațiile ultraviolete,[8] dar e un poluant lângă suprafață unde este un produs secundar
al smogului.[9] La altitudini chiar mai mari, oxigenul atomic are o prezență ridicată și e o cauză pentru
eroziunea rachetelor spațiale.[10] Oxigenul e produs industrial prin distilația fracțională a aerului
lichefiat, folosirea zeoliților cu adsorbția la presiune variabilă pentru a concentra oxigenul din aer,
electroliza apei și alte metode. Întrebuințările oxigenului elementar includ producția oțelului,
[11]
plasticului și textilelor, lipirea, sudarea și tăierea oțelurilor și altor metale, propulsoare de rachete,
terapia cu oxigen și sisteme de susținere a vieții în aeronave, submarine, zborul
spațial și scufundare.[12]
Oxigenul a fost descoperit independent de Carl Wilhelm Scheele, în Uppsala, în anul 1773 sau mai
devreme, și de Joseph Priestley în Wiltshire, în anul 1774, dar lui Priestley i se acordă mereu
prioritate deoarece munca sa a fost publicată prima. Numele oxigen a fost inventat în 1777 de
către Antoine Lavoisier,[13] ale cărui experimente cu oxigenul au contribuit la discreditarea - atunci
populară - teoriei flogisticului a combustiei și coroziunii.[14]
Numele lui derivă de la rădăcinile greci ὀξύς oxys, „acid”, literal „ascuțit”, referindu-se la gustul acru
al acizilor, și -γενής -genes, „producător”, literal „născător”, deoarece la vremea denumirii, se credea,
greșit, că toți acizii aveau nevoie de oxigen în compoziția lor.[15]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Experimente timpurii[modificare | modificare sursă]
 Experimentul lui Filon a inspirat ulteriorii cercetători.
Primele experimente cunoscute despre relația dintre ardere și aer a fost realizat de către Filon din
Bizanț, un scriitor din domeniul mecanicii din Grecia Antică, secolul al II-lea î.Hr.. În lucrarea
sa, Pneumatica, Filon a observat că inversarea unui vas deasupra unei lumânări aprinse și
înconjurarea gâtului vasului cu apă a avut ca efect ridicarea apei.[16] Filon a presupus incorect că părți
din aerul din vas s-au transformat în elementul clasic foc și astfel a putut ieși prin porii vasului. Multe
secole mai târziu, Leonardo da Vinci s-a bazat pe munca lui Filon, observând faptul că părți din aer
sunt consumate în timpul combustiei și respirației.[17]
La sfârșitul secolului al XVII-lea, Robert Boyle a arătat că este nevoie de aer pentru
ardere. Chimistul englez John Mayow (1641–1679) a îmbunătățit munca sa prin demonstrarea
faptului că focul are nevoie doar de o parte din aer, pe care a numit-o spiritus nitroaereus sau
simplu nitroaereus.[18] Într-un experiment, el a aflat că dacă plasa ori un șoarece sau o lumânare
aprinsă într-un recipient închis peste apă, se ridica apa și înlocuia o paisprezecime din volumul
aerului înainte ca aceasta să se stingă.[19] Plecând de aici, el a presupus că nitroaereus este
consumat atât în respirație, cât și în ardere.
Mayow a observat că stibiul crește în greutate dacă este încălzit, și a dedus că nitroaereus s-ar fi
combinat cu metalul.[18] El de asemenea s-a gândit că plămânii separă nitroaereus din aer și îl trece
în sânge și că mișcarea și căldura animalelor este rezultatul unei reacții dintre nitroaereus și diverse
substanțe din corp.[18] Evidențe ale acestora și ale altor experimente au fost publicate în 1688 în
lucrarea sa, Tractatus duo, din broșura „De respiratione”.[19]
Teoria flogisticului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Teoria flogisticului.

Stahl a contribuit la dezvoltarea și popularizarea teoriei flogisticului.

Robert Hooke, Ole Borch, Mikhail Lomonosov și Pierre Bayen au produs oxigen în urma
experimentelor în timpul secolelor XVII și XVIII, dar niciunul nu l-a recunoscut ca fiind un element
chimic.[20] Aceasta a fost în parte din cauza răspândirii unei filozofii
a combustiei și coroziunii denumită teoria flogisticului, teorie care era explicația favorită pentru
aceste procese.
Stabilită în 1667 de către alchimistul german J. J. Becher, și modificată de chimistul Georg Ernst
Stahl la 1731,[21] teoria flogisticului afirma faptul că toate materialele combustibile erau alcătuite din
două părți. O parte, denumită flogistic, era eliberată când substanța care îl conținea era arsă, iar
partea deflogisticată se credea că era forma sa adevărată, sau calx.[17]
Se credea despre materialele foarte combustibile care lasă puțin reziduu, cum ar
fi lemnul sau cărbunele, că sunt făcute în majoritate din flogistic, în timp ce substanțele
necombustibile care se corodează, cum ar fi fierul, conțineau foarte puțin. Aerul nu a avut un rol în
teoria flogisticului, și nici nu s-au efectuat experimente cantitative inițiale pentru a testa idea; în
schimb, teoria era bazată pe observațiile referitoare la ce se întâmplă când ceva arde, pe faptul că
majoritatea obiectelor comune par să devină mai luminoase și să piardă ceva în timpul procesului.[17]
Descoperire[modificare | modificare sursă]

Carl Wilhelm Scheele l-a întrecut pe Priestley cu descoperirea, dar a

publicat mai târziu.
Oxigenul a fost descoperit pentru prima dată de către farmacistul suedez Carl Wilhelm Scheele. El a
produs oxigen gazos prin încălzirea oxidului mercuric și a diverșilor azotați prin anul 1772.[5]
[17]
Scheele a denumit gazul „aer de foc” (engleză fire air), deoarece era singurul lucru care putea
întreține arderea, și a scris despre descoperirea sa într-un manuscris intitulat Tratat despre Aer și
Foc (engleză Treatise on Air and Fire), pe care l-a trimis editorului său în 1775. Totuși, acel
document nu a fost publicat până în anul 1777.[22]

Joseph Priestley este considerat descoperitorul elementului.

Între timp, pe 1 august 1774, clericul britanic Joseph Priestley a focalizat un fascicul de lumină solară
pe o eprubetă cu oxid mercuric (HgO), astfel eliberând un gaz pe care el l-a denumit „aer
deflogisticat”.[5] El a observat faptul că lumânările ard mai bine când sunt expuse acelui gaz, iar că
șoarecii sunt mai activi și trăiesc mai mult în timp ce îl respiră. După ce însăși el a respirat gazul, a
notat: „Senzația cauzată de gaz în plămânii mei nu era senzitiv diferită față de cea a aerului normal,
dar am realizat că pieptul meu era deosebit de ușor după ceva vreme.” [20][a] Priestley și-a publicat
descoperirile în 1775 într-o lucrare intitulată „An Account of Further Discoveries in Air”, care a fost
inclusă în al doilea volum al cărții sale, Experiments and Observations on Different Kinds of Air.[17]
[24]
Deoarece Priestley a publicat primul, el este cel considerat ca fiind descoperitorul.
Cunoscutul chimist francez Antoine Laurent Lavoisier a spus că ar fi descoperit noua substanță
independent. Totuși, Priestley l-a vizitat pe Lavoisier în octombrie 1774 și i-a povestit despre
experimentul său și cum a produs noul gaz. De asemenea, Scheele i-a trimis o scrisoare lui Lavoisier
pe 30 septembrie 1774, în care descria propria descoperire a substanței anterior necunoscute, însă
Lavoisier nu a recunoscut niciodată că ar fi primit-o (o copie a scrisorii a fost găsită printre lucrurile lui
Scheele, după moartea sa).[22]
Contribuția lui Lavoisier[modificare | modificare sursă]
Ceea ce Lavoisier a făcut incontestabil (deși la vremea aceea era disputat) a fost realizarea primelor
experimente cantitative adecvate cu privire la oxidare și elaborarea unei explicații corecte referitoare
la modul în care funcționează arderea.[5]

Antoine Lavoisier a desființat teoria flogisticului.

Într-un experiment, Lavoisier a observat că nu era nicio creștere în greutate când staniul metalic și
aerul au fost încălzite într-un recipient închis.[5] El a notat faptul că aerul a intrat când a deschis
recipientul, ceea ce indica faptul că o parte de aer rămas înăuntru a fost consumat. De asemenea a
realizat că staniul a crescut în greutate și că aceea creștere măsura la fel cu masa aerului care a
intrat. Acestea și alte experimente referitoare la ardere au fost documentate în cartea sa, Sur la
combustion en général, care a fost publicată în 1777.[5] În această lucrare, el demonstrează că aerul
este un amestec de două gaze: aer vital, care este esențial pentru ardere și respirație,
și azote (ἄζωτον „fără viață”), care nu le întreține deloc. Termenul azote a devenit mai târziu azot în
română (nitrogen în engleză), și a fost preluat în diferite limbi europene.[5]
Lavoisier a redenumit aerul vital în oxygène în 1777, denumire care provine din
termenii greci ὀξύς (oxys) (acid, literal „ascuțit”, de la gustul acizilor) și -γενής (-genēs) (producător,
literal „născător”), deoarece a crezut eronat că oxigenul este constituent al tuturor acizilor.[13] Chimiștii
(în special Sir Humphry Davy în 1812) au determinat în cele din urmă că Lavoisier greșise în această
privință (de fapt hidrogenul este cel care stă la baza formării acizilor), dar era deja prea târziu;
denumirea fusese preluată.[25]
Evenimente recent