Hidrogen

Raducanu
Maria-Iulia
 Hidrogenul
 Este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H și numărul atomic 1. Este un gaz
ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se întâlnește mai ales sub formă de moleculă
diatomică, H2. Având masa atomică egală cu 1,00794 u.a.m. , hidrogenul este cel mai ușor element
chimic. Etimologic, cuvântul hidrogen este o combinație a două cuvinte grecești, având semnificația de „a
face apă”.
 Hidrogenul elementar este principala componentă a Universului, având o pondere de 75% din masa
acestuia.În starea de plasmă, se găsește ca element majoritar în alcătuirea stelelor. Hidrogenul elementar
este foarte puțin răspândit pe Pământ.
 Pentru necesități industriale există diferite procedee de fabricație, puse la punct din punct de vedere
tehnologic sau aflate în fază de laborator. Hidrogenul poate fi obținut prin electroliza apei, procesul
necesitând costuri mai mari decât cel de producere prin procesarea gazelor naturale
 singur proton în nucleu și un electron în învelișul electronic. În compușii ionici poate avea sarcină
negativă (anion cunoscut sub numele de hidrură, H-) sau sarcină pozitivă H+ ( cation). Hidrogenul
formează compuși chimici cu majoritatea elementelor din sistemul periodic și este prezent în apă și în
mulți dintre compușii organici. Are un rol important în reacțiile acido-bazice, acestea bazându-se pe
schimbul de protoni între molecule. Fiind singurul atom pentru care soluția analitică a ecuației lui
Schrödinger este pe deplin cunoscută, prezintă un rol major în fundamentarea teoriei mecanicii cuantice.
 Descoperire

 Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul și fizicianul englez

Henry Cavendish în 1766, în urma unui experiment în care a studiat
reacțiile dintre mercur și acid. Când a amestecat cele două substanțe, a
observat apariția unor mici bule de gaz în amestec. Acest aspect l-a
determinat să efectueze o cercetare suplimentară, numind substanța
necunoscută „aer inflamabil”. În 1781 a descoperit că acest element
produce apă atunci când arde.O analiză mai detaliată a fost făcută de către
Antoine Lavoisier, care descoperă gazul independent de Cavenish în urma
unui experiment ce urmărea determinarea masei pierdute sau create în
urma unei reacții chimice. Cercetătorul a încălzit apa într-un recipient
închis, vaporii formați condensându-i într-un alt recipient. Cantitatea
pierdută a fost atribuită degajării unui gaz (H2). Chimistul francez a
observat că „aerul inflamabil” al lui Cavendish în combinație cu oxigenul
formează picături de apă, conform lui Joseph Priestley.Lavoisier a numit
gazul „hidrogen”, nomeclatura fiind de origine greacă (ὕδωρ, hydro
înseamnă apă, iar γίγνομαι, gignomai înseamnă a naște, a crea).
 Rolul în teoria cuantică

 Datorită structurii atomice relativ simple, constituit dintr-un proton și un

electron, atomul de hidrogen împreună cu spectrul luminii emise de el, au
reprezentat un domeniu central al dezvoltării teoriei structurii atomice. În
plus, simplitatea moleculei de H2 și a cationului H+ au condus la
înțelegerea completă a naturii legăturii chimice ce a urmat imediat după
dezvoltarea studiului atomului de hidrogen în mecanica cuantică (mijlocul
anilor 1920).
 Maxwell a observat că la H2, sub temperatura mediului ambiant, valoarea
căldurii molare se abate inexplicabil de la aceea a unui gaz diatomic, iar la
temperaturi criogenice se apropie din ce în ce mai mult de cea a unui gaz
monoatomic. Conform teoriei cuantice, această comportare rezultă din
distribuția spațială ale nivelelor de energie de rotație, care la H2 sunt foarte
îndepărtate, datorită masei sale mici. Aceste nivele îndepărtate împiedică la
temperaturi mici partiția egală (între cei doi atomi ai moleculei) a energiei
termice în energie de rotație. Compușii diatomici gazoși formați din atomi
mai grei nu au diferențe mari între nivelele energetice de rotație și nu
prezintă același efect.
 Proprietăti fizice

 Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate. În formă moleculară

(H2) este de aproximativ 14,4 ori mai ușor decât aerul. La presiune
normală punctul său de topire este de 14,02 K, iar cel de fierbere este de
20,27 K. Punctul său triplu este la 13,81 K, și 7,042 kPa, iar cel critic la
33,2 K și 1,29 MPa. Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l. Unele proprietăți
termodinamice (legate de fenomenele de transport) sunt datorate masei
moleculare mici și vitezei termice a unei molecule de 1770 m/s la 25 °C.
La temperatura camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai
înaltă conductivitate termică și cea mai mare efuziune dintre toate gazele.
O vâscozitate mai mică au doar trei gaze poliatomice, unul dintre ele fiind
n-butan.
 Mobilitatea hidrogenului într-o masă solidă este, de asemenea, foarte mare.
Astfel, acesta difuzează prin diverse materiale, cum ar fi polietilena și
cuarțul. Un important fenomen este acela de difuzie în fier, platină și în alte
metale tranziționale. Aceste proprietăți conduc la utilizări tehnice
numeroase, dar de asemenea, și la dificultăți legate de transportul,
depozitarea și de prelucrare a amestecurilor de hidrogen.
 Combustie

 Hidrogenul gazos (în stare de moleculă diatomică) este extrem de

inflamabil și la presiune atmosferică se aprinde în aer la concentrații
volumetrice cuprinse între 4% și 75%, iar în contact cu oxigenul pur între
4,65% și 93,9%.Limitele între care apare detonația sunt între 18,2% și
58,9% în aer, respectiv între 15% și 90% în oxigen.Variația entalpiei în
urma combustiei (puterea calorifică, căldura de ardere) este de
−286 kJ/mol:

 Amestecul dintre oxigen și hidrogen în diferite proporții este exploziv.

Hidrogenul se autoaprinde și explodează în contact cu aerul în intervalul de
concentrații cuprins între 4% și 75%, temperatura de autoaprindere fiind de
560 °C Flacăra unui amestec pur hidrogen-oxigen emite radiații
ultraviolete invizibile cu ochiul liber.
 H2 reacționează cu toate elementele oxidante. Acesta poate reacționa
spontan și violent la temperatura camerei cu clorul și fluorul, formând HCl
și HF.
 Râspândirea în Univers și pe
Pământ
 Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75% în
masă și mai mult de 90% după numărul de atomi.Se găsește în cantități mari în
compoziția stelelor și a planetelor gigantice gazoase. Norii moleculari de H2 sunt
asociați cu formarea stelelor. Hidrogenul joacă un rol-cheie și în exploziile stelare
datorate reacțiilor de fuziune nucleară dintre protoni.
 În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom și în stare de plasmă.
Proprietățile acestora sunt diferite față de cele ale moleculei de hidrogen. Electronul și
protonul de hidrogen nu formează legături în starea de plasmă, din cauza
conductivității electrice diferite și a unei emisii radiative mari (originea luminii emise
de Soare și alte stele). Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influențate
de câmpurile magnetice și electrice. De exemplu, în vânturile solare particulele
interacționează cu magnetosfera terestră, generând curenți Birkeland și produc
fenomenul cunoscut sub denumirea de auroră boreală. Hidrogenul se găsește în stare
atomică neutră în mediul interstelar, iar cea mai mare cantitate este întâlnită la
sistemele Lyman-alpha.
 În condiții normale, hidrogenul există pe Pământ sub formă de moleculă diatomică,
H2, însă nu este foarte răspândit în atmosfera terestră (în concentrație medie de 1 ppm
de volum) din cauza masei mici, astfel forța gravitațională a planetei are un efect foarte
slab asupra sa. Totuși, hidrogenul sursă de hidrogen.(prin compușii săi) este cel mai
răspândit element de la suprafața Terrei.Cei mai întâlniți compuși chimici ai săi sunt
hidrocarburile și apa. Hidrogenul gazos este produs de anumite specii de bacterii și
alge, acesta fiind componentul principal al flatulenței. Metanul este o importantă
 Atomul de hidrogen

Nivelele energtice ale atomului de hidrogen

 Nivelul energetic fundamental al electronului în atomul de hidrogen are energia
egală cu -13,6 eV. Nivelele superioare se numesc nivele excitate, energia acestora
crescând până la 0 eV (valoarea nivelului energetic aflat la infinit), ele se
calculează folosind modelul lui Bohr. Acesta consideră că nucleul este fix, iar
electronul are o traiectorie circulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce
gravitează în jurul Soarelui (de unde provine denumirea alternativă de model
planetar). Forța electromagnetică atrage electronul și protonul unul spre celălalt, în
timp ce corpurile cerești se atrag datorită gravitației. Potrivit condiței de
cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr, valoarea momentului cinetic al
electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui Planck, de unde rezultă
că în cadrul atomului, electronului îi sunt permise anumite orbite cu raze bine
stabilite. Aceeastă relație de cuantificare explică spectrul discret al nivelelor
energetice.
 O descriere mai exactă a atomului de hidrogen este dată în fizica cuantică unde se
calculează densitatea de probabilitate prin norma funcției de undă a electronului în
jurul protonului pe baza ecuației lui Schrödinger sau a formulării lui Feynman cu
integrală de drum
Izotopii
 Hidrogenul are trei izotopi naturali, 1H, 2H și 3H. Alții, ce au nucleele foarte instabile (4H to
7H), au fost sintetizați în laborator dar nu au fost observați în natură.
 1H este cel mai răspândit izotop al hidrogenului, având o pondere de peste 99,98% în
compoziția izotopică naturală al acestui element. Datorită faptului că acesta are în nucleul un
singur proton, a fost numit protiu, această denumire fiind însă rar utilizată.
 2H, celalalt izotop stabil al hidrogenului, este cunoscut și sub numele de deuteriu. Conține în
nucleu un proton și un neutron, acest izotop provenind de la Big Bang, continuând să existe
până acum datorită stabilității sale. Nu este radioactiv și nu reprezintă o sursă periculoasă de
poluare. Apa ce este bogată în dioxid de deuteriu se mai numește și apă grea. Deuteriul și
compușii săi sunt utilizați ca etalon în experimente neradioactive și ca solvent în procedeele de
spectroscopie RMN. Apa grea este utilizată ca moderator de neutron și ca lichid de răcire
pentru reactorii nucleari. Deuteriul este de asemenea folosit drept combustibil pentru fuziune
nucleară de larg consum.
 3H se mai numește și tritiu (mai rar: trițiu); conține în nucleu un proton și doi neutroni. Este
radioactiv, rezultând din izotopul Heliu-3 prin dezintegrarea beta și are un timp de
înjumătățire de 12,32 ani. Cantități mici din acest izotop sunt răspândite și în natură, acesta
rezultând din interacțiunea razelor cosmice cu gazele atmosferice; tritiul este eliberat și în
timpul testelor nucleare.Este folosit și în reacții de fuziune nucleară, și pentru evidențierea și
studiul de geochimia izotopilor și în dispozitive autogeneratoare de lumină. Tritiul se mai
utilizează și în marcarea radioizotopică, în special în domeniul biologiei, medicinei sau
geologiei.Dioxidul de tritiu se mai numește și apă supergrea.
 Hidrogenul este singurul element care are nume diferite pentru izotopii săi cei mai răspândiți.
Simbolurile D și T (în loc de 2H și 3H) sunt folosite pentru deuteriu și tritiu, dar P este utilizat
pentru fosfor, deci nu se poate folosi pentru simbolizarea protiului. IUPAC acceptă atât
ambele variante, dar 2H și 3H sunt preferate.
 Stări moleculare ale hidrogenului

 Există doi izomeri de spin ai moleculei de hidrogen care diferă prin spinii relativi ai nucleului.În
forma de ortohidrogen, spinii celor doi protoni sunt paraleli și formează un triplet; în forma de
parahidrogen, spinii sunt antiparaleli și formează un singlet. La temperatură și presiune standard,
hidrogenul gazos conține 25% parahidrogen și 75% ortohidrogen („starea normală” a hidrogenului).
Proporțiile în care se găsesc orto și parahidrogenul depind de temperatură, dar forma orto este
excitată și are o energie mai mare, deci este instabilă și nu poate fi purificată. La temperaturi foarte
joase, starea de echilibru e formată aproape în întregime din parahidrogen. Proprietățile fizice ale
parahidrogenului pur diferă puțin de cele ale hidrogenului în stare normală. Diferențele dintre
formele orto și para se manifestă și în compușii care conțin hidrogen, cum ar fi apa sau metilenul.
 Transformarea între orto și parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfășoară mai rapid la
temperaturi mari, astfel H2 condensat rapid conține o cantitate mare de ortohidrogen care se
convertește în parahidrogen foarte încet. Proporția de orto/para în hidrogenul molecular (H2)
condensat este un factor important în prepararea și stocarea hidrogenului lichid; conversia din orto în
parahidrogen este un proces exoterm, prin care se degajă suficientă căldură pentru a evapora
hidrogenul lichid, astfel pierzându-se materialului lichefiat. Catalizatorii utilizați la această
transformare, cum ar fi oxidul feric, carbonul activat, azbestul platinizat, compuși ai uraniului,
metale rare, oxidul de crom, câțiva compuși ai nichelului, sunt utilizați în timpul răcirii hidrogenului.
 O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H3+ este întâlnită în mediul
interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către razele cosmice. De asemenea,
a fost observată și în straturile superioare ale planetei Jupiter. Această moleculă este relativ stabilă în
afara Terrei datorită temperaturii scăzute și a densității ridicate. H3+ este unul din cei mai răspândiți
ioni din Univers, jucând un rol important în chimia mediului interstelar
 Hidrogenul metalic

 În general, hidrogenul este considerat drept un nemetal,

însă la temperaturi joase și la presiuni mari unele din
proprietățile sale se aseamănă cu cele ale metalelor
.Hidrogenul metalic a fost obținut pentru prima oară în
1973 la o presiune de 2,8 Mbar și la 20 K. Aliajul SiH4
cu structură metalică a fost obținut în 2008,
descoperindu-se că este un foarte bun conductor electric
, în conformitate cu predicțiile anterioare ale lui lui N.
W. Ashcroft. În acest compus, chiar și la presiuni
moderate, hidrogenul are o structură cu o densitate ce
corespunde cu cea a hidrogenului metalic.
 Compușii hidrogenului

Compușii covalenți și cei organici

 Chiar dacă H2 nu este foarte reactiv în condiții obișnuite, el formează compuși cu majoritatea
elementelor. Se cunosc milioane de hidrocarburi, dar acestea nu se obțin prin reacția directă
dintre elemente (carbon și hidrogen), deși producerea gazului de sinteză în procedeul Fischer-
Tropsch poate fi considerată aproape o excepție deoarece procesul folosește carbonul din
cărbunele, iar hidrogenul poate fi generat în proces din apă.Hidrogenul poate forma compuși
cu elmentele mai electronegative decât el, cum ar fi halogenii; în acest tip de compuși,
hidrogenul prezintă o sarcină pozitivă parțială. Când se leagă de fluor, oxigen sau azot,
hidrogenul participă la formarea unei legături puternice numite legatură de hidrogen, ce este
un factor important în stabilitatea multor molecule biologice. Hidrogenul poate forma compuși
și cu elementele mai puțin electronegative, cum ar fi metalele sau semimetalele, având o
sarcină parțial negativă. Acești compuși sunt cunoscuți sub numele de hidruri.Hidrogenul
formează o varietate de compuși cu carbonul. Datorita asocierii în general a acestora cu
organismele vii, aceștia sunt numiți compuși organici; cu studierea lor se ocupă chimia
organică, iar cu studiul rolului lor în organismele vii - biochimia. În unele definiții „organic”
se referă doar la un compus ce conține carbon. Însă majoritatea substanțelor organice prezintă
și hidrogen, iar legătura carbon-hidrogen determină multe din particularitățile lor. De aceea,
legăturile carbon-hidrogen sunt prezente în unele definiții ale cuvântului „organic”. În chimia
anorganică hidrurile pot reprezenta catene de legături între doi ioni metalici ai unei combinații
complexe. Această funcție se întâlnește la elementele din grupa 13, cu precădere la boruri și
compușii complecși ai aluminiului
Hidruri
 Compușii hidrogenului sunt adesea numiți „hidruri”, acest termen fiind
uneori impropriu utilizat. „Hidrură” definește o substanță în care atomul de
H are caracter anionic sau sarcină negativă, deci H−, fiind utilizat pentru
compușii hidrogenului cu un element mai electropozitiv. Existența
anionului hidrură, sugerată de Gilbert N. Lewis în 1916 pentru elementele
din prima grupă și a doua principală, a fost pusă în evidență în 1920 de
către Moers prin electroliza topiturii de hidrură de litiu (LiH), când a fost
produsă o cantitate stoechiometrică de hidrogen la anod.Pentru hidrurile
altor elemente, termenul este ambiguu, luând în considerare
electronegativitatea hidrogenului. Excepție face BeH2, care este un
polimer. În hidrura de litiu și aluminiu, anionul AlH4− are centre de
hidrură atașate puternic de aluminiu. Chiar dacă hidrogenul poate forma
hidruri cu toate elementele din grupele principale, numărul și combinațiile
posibile diferă de la o grupă la alta. Hidrura de indiu nu a fost încă
identificată, însă există o multitudine de compuși complecși ai săi.
Protoni și acizi
 Oxidarea hidrogenului, adică îndepărtarea electronului său, decurge
teoretic cu formarea H+, ion ce nu conține niciun electron în învelișul
electronic și un proton în nucleu. De accea, H+ este adesea numit „proton”
și are un rol important în teoria protonică a acizilor. Conform teoriei
Bronsted-Lowry, acizii sunt acele substanțe care cedează protoni, iar
bazele sunt acceptori de protoni. Protonul H+ nu poate exista liber, ci doar
în soluții sau în cristale ionice, datorită afinității foarte mari pentru
electronii altor elemente. Uneori, termenul de „proton” este utilizat
impropriu pentru a se referi la hidrogenul cu sarcină pozitivă sau cationul
de hidrogen legat de alte specii moleculare. Pentru a se evita implicarea
existența unică a „protonului solvatat” în soluții, se consideră că soluțiile
apoase cu caracter acid conțin ionul hidroniu (H3O+).Totuși, unii cationi
solvatați ai hidrogenului sunt mai degrabă organizați în molecule de tipul
celei de H9O4+. Alți ioni oxoniu se formează când apa formează soluții cu
alți solvenți. Deși nu se întâlnește pe Pământ, ionul H3+ (cunoscut sub
numele de hidrogen molecular protonat sau cationul triatomic de hidrogen)
este una dintre cele mai răspândite specii chimice în restul universulu
 Obținere

 H2 este produs în laboratoarele de chimie și cele de biologie, fiind adesea un produs secundar
al unei reacții; în industrie pentru hidrogenarea substanțelor nesaturate; în natură ca metodă de
a reduce echivalenții în reacțiile biochimice.
Laborator
 În laborator, H2 este de obicei obținut prin reacția metalelor cu acizii în aparatul Kipp.

 Aluminiul poate produce H2 prin tratarea cu baze:

 Electroliza apei este o metodă simplă de a produce hidrogen. Un curent de joasă tensiune
trece prin apă, iar oxigenul gazos se formează la anod, în timp ce hidrogenul gazos apare
la catod. De obicei la producerea hidrogenului, catodul este confecționat din platină.
Dacă se realizează și arderea, oxigenul este preferat pentru combustie, astfel ambii
electrozi sunt confecționați din metale inerte. Eficiența maximă (electricitatea utilizată
raportată la cantitatea de hidrogen produsă) este de 80% – 94%.

 În 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu și galiu în forma granulară în
reacție cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen. Din acest proces mai rezultă de
asemenea și alumină, însă galiul scump, ce previne apariția stratului de oxid, poate fi
refolosit. Acest lucru are o mare importanță în economia hidrogenului, deoarece acesta
poate fi produs la locul de lucru și nu trebuie transportat.
Industrial
 Cea mai importantă (din punct de vedere economic) metodă de obținere a hidrogenului este
extragerea acestuia din hidrocarburi. Cea mai mare parte a hidrogenului obținut în mod
industrial provine din reformarea vaporilor gazelor naturale. La tempreaturi ridicate (700 –
1100 °C; 1300 – 2000 °F), apa în stare de vapori reacționează cu metanul, rezultând monoxid
de carbon și H2:

 Această reacție se realizează ușor la presiune joasă, dar de obicei se realizează la presiuni mari
(20 bar), deoarece la aceste presiuni se desfășoară aplicațiile uzuale ale hidrogenul astfel
obținut.Amestecul rezultat se numește gaz de sinteză deoarece este utilizat pentru obținerea
directă a metanolului și a compușilor săi. Și alte hidrocarburi în afară de metan pot produce
gaz de sinteză în diferite proporții. O problemă ce apare în această tehnologie este formarea
cocsului sau a carbonului:

 Această reacție decurge de obicei cu formarea unui exces de H2O. Hidrogenul adițional poate
fi recuperat din vapori utilizându-se monoxidul de carbon în reacție cu gazul de apă pe un
catalizator de oxid de fier. Procesul este și o metodă de obținere a dioxidului de carbon:

 Alte metode importante de obținere a H2 sunt oxidarea parțială a hidrocarburilor:

 și reacția cărbunelui cu apa:

 Uneori, hidrogenul este fabricat și consumat în timpul aceluiași proces, fără a mai fi separat. În
procedeul Haber pentru obținerea amoniacului, hidrogenul provine din la gazul natural. Din
electroliza saramurii pentru a produce clor se obține și hidrogen ca produs secundar.
Termochimie
 Există mai mult de 200 de cicluri termochimice care
pot fi folosite pentru descompunerea apei. Sunt
studiate unele dintre acestea, cum ar fi ciclul oxidului
de fier, ciclul oxid de ceriu (IV)-ceriu (III), ciclul
zinc-oxid de zinc, ciclul sulfură-iod, ciclul cupru-clor
și ciclul sulfurii hibride, fiind în stadiul de testări
pentru a produce hidrogen și oxigen din apă folosind
căldura, fără a se utiliza electricitatea. Numeroase
laboratoare (inclusiv în Franța, Germania, Grecia,
Japonia și Statele Unite ale Americii) dezvoltă
metode termochimice de producere a hidrogenului
din energie solară și apă.
 Reacții biochimice

 H2 se obține în urma unor metabolisme anaerobe și este produs de anumite

microorganisme, de obicei prin cataliza enzimelor ce conțin fier sau nichel. Cu ajutorul
acestor enzime, numite hidrogenaze, se obține hidrogen în urma procesului de
fotosinteză. Gena introdusă ajută frunza să descompună molecula de apă în elementele
componente. Algele folosite sunt plante unicelulare care produc, în mod natural,
cantități mici de hidrogen în timp ce își extrag energia necesară din lumina Soarelui.
David Tiede, unul dintre inventatorii acestei metode, afirmă că algele produc hidrogen
ca să se apere de radicalii liberi rezultați în urma fotosintezei, care altfel le-ar oxida
părți vitale ale celulei. Dar, dacă hidrogenaza este stimulată chimic și dacă algele sunt
plasate în recipiente de sticlă și expuse luminii solare, ele produc mai mult hidrogen,
iar acesta poate fi recoltat, iar apoi îmbuteliat cu ajutorul unei pompe. Profesorul
Thomas Rauchfuss, de la Universitatea din Illinois, cel care a propus tipul exact de
proteină sintetică necesar procesului, a declarat: „Cultivarea algelor modificate genetic,
în care s-a introdus proteina sintetică, s-a dovedit a fi extrem de stabilă. Algele nu
degenerează și nu revin la specia anterioară. Procesul are o mulțime de beneficii în
comparație cu obținerea altor plante din care se extrag biocombustibili. Algele pot fi
crescute în recipiente transparente plasate în deșert sau pe acoperișul caselor. Ele nu au
nevoie de teren și nu intră în competiție cu producția de alimente”.La unele specii de
alge, cum ar fi Chlamydomonas reinhardtii sau cyanobacteria, la întuneric, protonii și
electronii sunt reduși pentru a forma H2 gazos cu ajutorul hidrogenazei în cloroplast.
 Utilizări

 Anual se înregistrează un consum mondial de hidrogen de peste 500 miliarde metri

cubi normali în diverse scopuri și în diferite domenii.În afara utilizării ca reactant,
hidrogenul are multe aplicații în inginerie și fizică. Se utilizează la sudură, iar
datorită bunei conductivități termice este folosit ca agent de răcire în generatoare
electrice din centralele electrice. H2 lichid are un rol important în cercetările din
criogenie, inclusiv în studiile legate de superconductivitate. Molecula de hidrogen,
având o densitate de 15 ori mai mică decât cea a aerului, a fost întrebuințată drept
gaz portant pentru baloane și dirijabile. De asemenea, este materie primă în diverse
tehnologii: de reducere a minereurilor, de fabricare a amoniacului și în procedeele
de hidrogenare. Hidrogenul are aplicații și în industria automobilelor, chimică,
aerospațială și de telecomunicații.
 Izotopii hidrogenului au aplicații specifice. Deuteriul din compoziția apei grele este
utilizat în reacțiile de fisiune nucleară ca moderator pentru încetinirea neutronilor.
Compușii acestuia se folosesc în cadrul studiilor ce urmăresc efectele reacțiilor
izotopice. Tritiul, produs în reactoarele nucleare, se folosește în producerea
bombelor cu hidrogen, în marcare izotopică și ca sursa de iradiere pentru vopselele
fosforescente.
 Aspecte de securitate și sănătate

 Hidrogenul poate forma amestecuri explozive cu aerul și

reacționează violent cu oxidanții. În cazul inhalării în cantități
foarte mari, poate produce asfixierea, pierderea mobilității
motrice și a cunoștinței. Scurgerea hidrogenului gazos în
atmosferă poate cauza autoaprinderea sa. Flacăra de hidrogen
este invizibilă, acest lucru putând produce arsuri accidentale.
 Multe proprietăți fizice și chimice ale hidrogenului depind de
proporția de orto/parahidrogen. Uneori durează săptămâni
pentru a atinge starea de echilibru a acestor alotropi. Valorile
critice de temperatură și presiune la care are loc deflagrația
hidrogenului depind de forma recipientului