OXIGENUL

Oxigenul este un element chimic cu simbolul O și numărul atomic 8. Face parte din
grupa calcogenilor și este un element nemetalic foarte reactiv și un agent oxidant care formează
foarte ușor compuși cu majoritatea elementelor. Este un gaz.

ISTORIC

Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) și Joseph Priestley (1774),
independent unul de altul.

Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid roșu de mercur într-o capsulă așezată sub un clopot
de sticlă din care se scosese aerul și care a fost scufundat parțial în mercur. După încălzirea
capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare, a constatat prezența unui gaz. Chimistul a numit
noua prezență gazoasă „aer deflogisticat”.

Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire - oxigen (oxus = acid, genae = a
produce). Astfel cuvântul oxigen înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier
provine dintr-o eroare a marelui chimist care considera că toți acizii conțin oxigen.

PREZENTARE GENERALĂ

Structura atomului:
 Oxigenul este al 8- lea element al tabelului periodic . Se află în perioada 2 și grupa 16.Se referă
la metale nemetalice.

Numărul secvenței este 8. Încărcarea kernelului este de +8. Greutatea atomică este de 15999 amu.
În natură, există trei izotopi de oxigen: 16 O, 17 O și 18 O, dintre care cea mai comună este 16 O
(99,762%).

Structura electronică a atomului de oxigen

Atomul de oxigen are două cochilii, la fel ca toate elementele situate în a doua perioadă. numărul
grupului -VI (calcogenuri) - sugerează că extern este de 6 electroni de valență ale nivelului
electronic al atomului de azot. Are o capacitate mare de oxidare (mai mare doar în fluorură).
Fig. 1. Reprezentarea schematică a structurii atomului de oxigen.

Configurația electronică a stării solului este scrisă după cum urmează:

Oxigenul este un element al familiei p. Schema de energie pentru electronii de valență în stare
neașteptată este după cum urmează:
Oxigenul are 2 perechi de electroni perechi și doi electroni nepartiți. În toți compușii săi, oxigenul
prezintă o valență II.

Fig. 2. Reprezentarea spațială a structurii atomului de oxigen.

PROPRIETĂȚI FIZICE

 Este un gaz incolor, inodor , insipid

 În strat subțire este incolor
 În strat mai gros este albăstrui
 Densitate : 1,4289Kg/m3
o ( gaz la °C,760 torr) d=1,4289g/l
 o (lichid, la p.f) d=1,118g/l
 P.t = -218,9 °C = 54,2 °K
 P.f. = - 183 °C = 90,1 °K
 Prin lichefiere devine un lichid de culoare albastră care prin solidificare se transformă într-o
masă cu aspect de zăpadă albăstruie.
 Culoarea albastră este datorată unei benzi de absorbție a moleculei O2 la 6340A.
 Fotonul corespunzător posedă o energie suficientă pentru a ridica doi electroni din două
molecule diferite, la starea excitată.
 Excitarea are loc simultan în două molecule în curs de ciocnire
 Oxigenul se dizolvă în apa în cantitate mică, solubilitatea la 20 °C este 2,95 % în volume.
Aceasta permite vieţuitoarelor acvatice să trăiască;
 Prezența oxigenului în atmosfera Terrei a dus la apariția și diversificarea vieții .
 Structură cristalină cubică.

PROPRIETĂȚI CHIMICE:
 Oxigenul molecular se combină cu aproape toate elementele formând oxizi.
 În afară de gazele rare ( He, Ne, Ar), numai halogenii (F2 , Cl2 , Br2 , I2 ) și metalele
nobile ( Au, Pt) nu reacționează direct cu oxigenul, dar oxizii acestor elemente se obțin pe
cale indirectă.
Se disting:
o oxidări energice (arderi vii)- au loc cu degajare mare de căldură și lumină.
o oxidări lente- se petrec la temperaturi joase cu viteză mică;
 Arderile vii decurg mai violent în oxigen curat decât în aer (în aer presiunea parțială a
oxigenului este mai mică și o parte din căldura se consumă la încălzirea azotului .
 Deoarece oxigenul la temperatura obișnuită are reactivitate mică, pentru a arde, elementele
trebuie mai întâi încălzite până la atingerea unei anumite temperaturi numită temperatură
de aprindere, după care căldura degajată întreține reacția de oxidare.
 Temperatura de aprindere diferă de la o substanță la alta. Depinde de :
- Starea de agregare și starea de diviziune (pt. solide)
- Presiune (pt. gaze)
 Ea nu este o constantă a unei substanțe. De exemplu:
- Fierul sub formă de pulbere se aprinde ușor în oxigen și arde răspândind scântei, pe
când o bucată masivă trebuie încălzită la temperatură foarte mare pentru a se oxida.
- Fosforul fin divizat se aprinde la 20 °C iar în bucăți compacte, se aprinde la 60 °C
 REACȚII

REACȚII DE ARDERE A REACȚII DE ARDERE A REACȚIA OXIGENULUI CU

NEMETALELOR METALELOR OXIZII NEMETALICI

P4 +5 O2 →2 P2O5 O2 + 2Mg → 2MgO Reacţiile chimice:

C + O2 → CO2 4Al + 3O2 → 2Al2O3 2CIIO + O2 —— > 2CIVO2↑

2NIIO + O2 —— > 2NIVO2 ↑
S + O2 → SO2 3Fe + 2O2 → Fe3O4 2SIVO2 + O2 —— > 2SVIO3↑
GENERALIZARE: 2Cu + O2 → 2CuO GENERALIZARE
Nemetal + O2 → oxid de GENERALIZARE
oxid oxid inferior + O2--->superior
nemetal (oxid nemetalic)
Metal + O2 → oxid de metal (
oxid metalic)
COMBINAREA OXIGENULUI CU HIDROGENUL

 Se face după mecanismul reacțiilor înlănțuite.

 La temperatură sub 450 °C reacția se produce dacă în sistem există radicali liberi de
hidrogen, care să inițieze lanțuri de reacție.
 Când reacția, (care este puternic exotermă are loc într-un spațiu închis), creșterea bruscă a
presiunii datorită dilatării gazelor în urma ridicării temperaturii produse de căldura de
reacție, cum și creșterea numărului de molecule de gaz care rezultă din reacție, determină
apariția exploziei.

ARDERI LENTE

 În prezența umidității, oxidările pot decurge un timp mai lung, fără dezvoltare de lumină
și fără dezvoltare aparentă de căldură.
 Exemplu - ruginirea fierului
 Ardere lentă este respirația animală.
 Cantitatea de căldură dezvoltată în timpul arderilor în corpul omenesc este extrem de
mare.
  Dacă ea s-ar acumula timp de 24 h, temperatura corpului ar ajunge la 100 °C.
 Arderile fiind lente, organismal are timp să cedeze căldura mediului exterior.
 Temperatura corpului se menține astfel la 36°C - 37°C.

AUTOAPRINDEREA

 Când căldura eliberată în timpul unei oxidări nu este îndepartată cu ajutorul curenților de
aer, ea se poate acumula și în cele din urmă poate ridica temperatura substanței chiar la
temperatura de aprindere;
 Viteza de reacție crește iar arderea lentă devine vie.
 Fenomenul se numește autoaprindere.
 Așa se explică de ce se aprind de la sine căpițe de fân, grămezi mari de cârpe, bumbac sau
chiar cărbune mărunt, când sunt depozitate mai mult timp.

UTILIZĂRI:

 Industria chimică:
- Oxidarea amoniacului pentru prepararea acidului azotic
- Fabricarea acidului sulfuric
- Obținerea uleiurilor sicative
- Albirea hârtiei și a țesăturilor
 Tehnică - sudura autogenă
- Flacăra oxihidrică - temperatura de 2000 °C
- Flacăra oxiacetilenică - temperatura de 2500 °C) se folosește la:
o Tăierea și lipirea metalelor
o Topirea și prelucrarea sticlei, cuarțului, platinei și a altor substanțe greu fuzibile
 Metalurgie - îmbogățirea aerului suflat în furnale (economie de combustibil și scurtarea
timpului de reacție
 Medicină - reanimări și narcoze
 Explozivi folosiți în lucrări miniere ( se obțin prin îmbibarea cu oxigen lichid a unui
cărbune poros, rumeguș de lemn sau parafină.
  Izotopul 18O – trasor neradioactiv pentru studierea mecanismelor de reacție a unor compuși
cu oxigen.

ROLUL OXIGENULUI IN ORGANISMAL UMAN

 Reprezintă 65% din masa corpului.
 Atomii de oxigen sunt prezenţi în apă (65- 90% din masa fiecărei celule a corpului uman).
 Oxigenul se mai regăseşte în plămâni şi în sânge fiind esenţial respiraţiei.
 Când o celulă sănătoasă primeşte oxigen, membrana ei permite să intre doar cantitatea de
care are nevoie.
 Celula tumorală (celulele nesănătoase) nu poate să filtreze cantitatea de oxigen de care are
nevoie
 La un surplus de oxigen, celulele sănătoase îşi iau doar necesarul;
 Celulele bolnave nu pot să respingă oxigenul. Acesta pătrunde în celule şi începe să le
distrugă. Cu cât aportul de oxigen (dozat, evident) este mai mare în celule, cu atât ele se
distrug mai repede, pentru că nu se pot apăra împotriva lui.

MEDICINA HIPERBARĂ
 Medicina hiperbară este o specialitate ce cuprinde oxigenarea hiperbară, supravegherea
activităţilor de scafandrerie, dar şi a lucrului sub presiune.
 Metodă, recunoscută ştiinţific – constă în administrarea de oxigen ca medicament în condiţii
de presiune crescută.
 Mărirea presiunii duce la creşterea solvabilităţii oxigenului în sânge (creşte cantitatea de
oxigen prezentă într-un ţesut).
  Oxigenul dezvoltă proprietăţi terapeutice, în funcţie de concentraţie fiind cel mai puternic
antibiotic
 Oxigenul are efect antiedematos, analgezic şi antispastic.
 Oxigenul este înregistrat de Ministerul Sănătăţii ca fiind un medicament ce poate fi
administrat în condiţii hiperbare.

COMPUȘI:
Organici
Compuși
Anorganici

Numărul de oxidare al oxigenului este −2 în aproape toți compușii cunoscuți ai acestuia.

Numărul de oxidare −1 este găsit în puțini compuși, cum ar fi peroxizii. Compușii ce conțin oxigen
având alte numere de oxidare sunt foarte rari: −1/2 (superoxizi), −1/3 (ozonuri), 0 (alotropi ai
oxigenului, acid hipofluoros), +1/2 (dioxigenil), +1 ([difluorid de dioxigen), și +2 (difluorid de
oxigen).

COMPUȘI ORGANICI

• compuși hidroxilici: alcool etilic, fenol;

• acizi organici: acidul acetic, acid citric;
• aminoacizi și proteine;
• lipide;
• zaharuri: glucoză, fructoză, zaharoză etc.
 Oxigenul reacționează spontan cu mulți compuși organici la sau dedesubtul temperaturii
ambientale, într-un proces cunoscut sub denumirea de autoxidare. Majoritatea compușilor
organici care conțin oxigen nu sunt obținuți prin acțiunea directă aO
2. Printre compușii organici importanți în industrie și comerț care sunt fabricați prin oxidarea
directă a unui precursor se numără oxidul de etilenă și acidul paracetic.

COMPUȘI MINERALI

• apă;

• oxizi – compuși ai nemetalelor și metalelor

cu oxigenul: CO2 , SO2 , CaO, Fe2O3 ;

• oxiacizi: HNO3 , H2SO4 , H3PO4 ;

• hidroxizi: NaOH, Ca(OH)2, Cu(OH)2 ;

• sărurile oxiacizilor: nitraţi (NH4NO3 ),

carbonaţi (CaCO3 , CuCO3 ), sulfaţi
(CuSO4 ), fosfaţi (Ca3 (PO4 )2 ), silicaţi ş.a.

Datorită electronegativității sale, oxigenul formează legături chimice cu aproape toate

celelalte elemente la temperaturi ridicate, dând oxizii corespunzători. Totuși, unele elemente
formează ușor oxizi în condiții normale de temperatură și presiune; un exemplu concludent
este ruginirea fierului. Suprafețele metalelor ca aluminiu și titan sunt oxidate în prezența aerului și
devin în timp acoperite cu o peliculă fină de oxid, care protejează metalul și încetinește coroziunea.
Unii dintre oxizii metalelor tranziționale sunt răspândiți în natură sub forma unor compuși
nestoichiometrici, cu o cantitate de metal puțin mai mică decât formula chimică ar exprima.

APA (H2O)

Apa (monoxidul de dihidrogen) este un compus anorganic polar cu formula chimică H2O.
Molecula sa este formată prin combinarea a doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen, fiind
astfel oxidul hidrogenului și cea mai simplă hidrură de calcogen. Este de departe cel mai studiat
compus chimic, astfel că unii biochimiști numesc apa ca fiind un „solvent universal”, pentru
abilitatea sa de a dizolva multe substanțe. Această proprietate îi dă apei posibilitatea să fie și
„solventul lumii vii”. Este singura substanță comună care există sub toate cele trei forme de
agregare în natură: solidă (gheață), lichidă (apă lichidă) și gazoasă (abur).

PROPRIETĂȚI FIZICE ALE APEI:

- Stări de apă: solid, lichid, gazos.
- Densitate: Densitatea apei pure oscilează în jur de 1 g / cm3. Între timp, densitatea
apei de mare este puțin mai mare datorită sării pe care o conține.
- Temperatura de îngheț: Apa îngheață la 0 ° C. La această temperatură trece de la
faza sa lichidă la cea solidă. Pe măsură ce apa îngheață se extinde. De aceea, în
forma sa solidă are o densitate mai mică decât în stare lichidă, ceea ce face ca gheața
să plutească mai ușor pe apă lichidă.
- Punct de fierbere: 100 ° C
- Conductivitatea electrică: Apa este un bun conductor de electricitate. Indiferent cât
de pură este apa, aceasta va avea întotdeauna o cantitate de ioni, ceea ce îi conferă
proprietatea de a avea una dintre cele mai mari constante dielectrice dintre lichidele
nemetalice.
- Coeziune: Moleculele de apă sunt menținute împreună datorită așa-numitelor
legături de hidrogen: legături slabe care se stabilesc între una și alta moleculă de apă.
Datorită acestui nivel ridicat de coeziune este foarte dificilă comprimarea apei.
- Aderare: Este ușor ca apa să adere, de exemplu, la suprafața foarte curată a unui
pahar, formând un film, pe care îl numim umiditate sau „umed”. La fel, apa se aderă
rapid la pielea noastră, așa că ne udăm imediat ce plouă sau intrăm într-o piscină.
Altfel ne-am usca în câteva secunde.
 - Tensiune de suprafață: Tensiunea superficială este rezistența oferită de lichidul de
pe suprafața sa de pătruns. Apa are o tensiune superficială ridicată, un produs al
coeziunii care există între moleculele sale, ceea ce o face să formeze cu ușurință
picături, în loc să se răspândească liber pe o suprafață netedă.
Tensiunea superficială este evidentă atunci când insectele par să se miște sau
să meargă pe apă fără să se scufunde și acesta este motivul pentru care unele frunze
sau alte obiecte ușoare pot pluti pe apă.
- Capilaritate: Ușurința cu care apa se mișcă în sus sau în jos într-un tub capilar
descrie proprietatea capilară a apei. Această proprietate se datorează și proprietăților
de coeziune și aderență ridicate ale apei.
- Acțiunea solventului: Apa poate dizolva multe substanțe, ceea ce este vital pentru
organismele vii, deoarece toate reacțiile chimice din ființele vii au loc într-un mediu
apos. În organismele vii servește la transportul nutrienților, ionilor și multor alte
substanțe.

Domeniile de utilizare a apei:

• consum casnic: ≈ 10% • agricultură: ≈ 50% • industrie: ≈ 40%

 Utilizarea apei în gospodărie • Igienă
 Utilizarea apei în gospodărie • Prepararea hranei
 Utilizarea apei în gospodărie • Consum
 Utilizarea apei în gospodărie • Curățenia locuinței și a gospodăriei
 Utilizarea apei în gospodărie • Adăparea animalelor
 Utilizarea apei în agricultură Irigațiile = aprovizionarea cu cantități de apă suplimentare față
de cele primite în condiții naturale astfel încât să se asigure producții agricole ridicate
 Utilizarea apei în agricultură Pescării
 Utilizarea apei în industrie • în industria energetică: - ca sursă de energie în hidrocentrale -
pentru producerea aburului necesar funcționării centralelor termoelectrice și
nuclearoelectrice;
 Utilizarea apei în industrie • în procesele de fabricație: - ca agent hidraulic la transportul
materialelor - la prelucrarea minereurilor - în industria chimică – ca materie primă în
industria alimentară
  Utilizarea apei în industrie • ca agent de răcire sau încălzire pentru a asigura desfășurarea în
condiții bune a unui proces tehnologic.
 Alte utilizări ale apei • Ca mijloc de transport fluvial sau maritim
 Alte utilizări ale apei • Pentru agrement și sport
 Alte utilizări ale apei • Pentru tratamente medicale (apele minerale și termale)

ACID ACETIC (CH3-COOH)

Acidul acetic este un acid slab, cel mai simplu acid din clasa acizilor carboxilici, având
formula brută C2H4O2 și formula chimică CH3-COOH. Numit și acid etanoic, acidul acetic este un
lichid incolor cu miros pătrunzător și iritant. Acidul acetic pur (anhidru) se numește acid acetic
glacial datorită aspectului de gheață al cristalelor formate la temperatura camerei. În soluții diluate
(3% - 6%) se numește oțet și se folosește în alimentație.

PROPRIETĂȚI FIZICE ALE ACIDULUI ACETIC:

 Acidul acetic este miscibil cu apa și cu majoritatea solvenților organici.

 Este insolubil in sulfura de carbon.
 Acidul acetic are un coeficient de partiție mai mare în solvenți polari nemiscibili care conțin
apă decât în apă, din această cauză se poate extrage din soluții apoase in eter sau acetat de
etil. La rândul sau, acidul acetic este un bun solvent utilizat frecvent la dizolvarea rășinilor si
a uleiurilor esențiale.
 Densitatea soluțiilor apoase de acid acetic prezintă un maxim de la o concentrație de 77%
acid.

UTILIZĂRI:
- În industrie: Acidul acetic este utilizat la fabricarea articolelor din plastic, cum ar
fi sticlele, alte materiale sintetice.
Acidul etanic sau acetic este utilizat la fabricarea coloranților, a pigmenților și a
aditivilor pentru vopsea și acoperire.
Este utilizat la imprimarea pe țesături.
 Este o componentă a lipiciului de lemn și a altor substanțe de etanșare.
Poate fi folosit pentru a eticheta pelicule anorganice.
Acidul acetic este utilizat în mod obișnuit în materiale fotografice precum film și
soluții chimice.
De asemenea, este utilizat în industria petrolului și este utilizat pentru placa și
tratarea suprafețelor, cum ar fi la mașini.
Acidul acetic este utilizat și în producția de produse farmaceutice.
În industria alimentară, acidul acetic în concentrații mai mici este utilizat ca aditiv
alimentar, aromatizant și conservant.
- În gospodărie: În gospodărie, consumul de acid acetic alimentar include muratul și
prezența acidului în oțet.
- În medicină: Acidul acetic este un ingredient al soluțiilor de eliminare a verucilor.
Acidul acetic are atât beneficii antifungice cât și antibacteriene.
Acidul acetic reglează aciditatea alimentară.

- Ca solvent: Este un solvent polar cu capacitatea de a forma legături de hidrogen.

Este capabil să dizolve compuși polari precum săruri anorganice și zaharuri, dar
dizolvă și compuși nepolari precum uleiuri și grăsimi.
Mai mult, acidul acetic este miscibil cu solvenții polari și nepolari.

Etanolul - ( CH3 – CH2 – OH)

Etanolul (de asemenea denumit și alcool etilic sau mai simplu doar alcool) este
un compus organic din clasa alcoolilor, fiind principalul alcool întâlnit în băuturile alcoolice. Este
un lichid volatil, inflamabil și incolor, cu un miros caracteristic. Are formula chimică C 2H5OH, care
poate fi scrisă desfășurat CH3 – CH2 – OH, fiind din punct de vedere structural alcătuit dintr-un
radical etil, legat de o grupă hidroxil. De aceea, este câteodată simbolizat EtOH.

Etanolul se obține în majoritate prin fermentația zaharurilor prin intermediul drojdiilor, sau
prin procedee petrochimice. Este un drog psihotrop care dă dependență, cauzând o intoxicație acută
caracteristică, cunoscută sub numele de beție, când este consumată în cantități mari.
PROPRIETĂȚI FIZICE:
 Este un lichid incolor, cu miros placut, cu gust arzator;
 Este volatil, inflamabil, cu punct de fierbere de 78°C;
 Este mult mai usor decat apa si se poate amesteca cu ea, este miscibil cu ea în orice proportie;
 Este solubil in orice proportie in apa , alti alcooli , eter , cloroform , benzina si benzen;
 Este cunoscut si sub numele de spirt
 Este un lichid incolor, cu miros placut, cu gust arzator;
 Este volatil, inflamabil, cu punct de fierbere de 78°C;
 Este mult mai usor decat apa si se poate amesteca cu ea, este miscibil cu ea în orice proportie;
 Este solubil in orice proportie in apa , alti alcooli , eter , cloroform , benzina si benzen;
 Este cunoscut si sub numele de spirt.

UTILIZĂRI:
 Este un bun solvent pentru grasimi, nitroceluloza , lacuri, vopsele;
 Se foloseste in industria colorantilor, la fabricarea explozivilor, in industria farmaceutica,
pentru prepararea unor medicamente (in special la fabricarea eterului etilic), a cauciucului
sintetic (procedeul Lebedev), la conservarea preparatelor anatomice, ca dezinfectant, in
parfumerie, la unele termometre;
 Este antiseptic;
 Are efect stimulator asupra sistemuilui nervos ceea ce il face utilizabil la obtinerea
bauturilor alcoolice;
 Consumul indelungat de alcool etilic in cantitati mari determina dependenta, conduce la
daune corporale si psihice, si anume: el are o actiune depresiva i actioneaza ca un anestezic;
 Alcoolul absolut este folosit drept carburant la avioanele cu reactie, sau in amestec cu
benzina pentru motoarele cu explozie;
 Deoarece are un punct scazut de inghet, este folosit in termometre pentru temperaturi de 40
C (punctul de inghet al mercurului), si in radiatoarele masinilor sub forma de antigel; se
poate utiliza ca anticongelant.