Hidrogenul - combustibil nepoluant

Dumitrașcu Andrei Mihai

Hidrogenul este o piatră de temelie esențială a universului nostru: este legat de toate
organismele vii - și are un potențial enorm: este o sursă excelentă de energie care poate fi
folosită pentru a genera energie electrică din apă. Hidrogenul cu simbolul chimic „H” este
primul și cel mai ușor element din tabelul periodic și are un conținut energetic foarte
ridicat. Gazul nu apare în natură în formă pură, ci întotdeauna legat chimic. Cele mai mari
cantități se găsesc în apă, H2O. Dacă acest lucru este descompus în constituenții săi
hidrogen și oxigen, hidrogenul produs poate fi mai întâi depozitat și, dacă este necesar,
mai apoi ars pentru generarea staționară de curent electric și căldură sau transformat în
celule de combustibil sau folosit ca și combustibil în rezervoarele vehiculelor. Iar valoarea
energetică legată de greutate este convingătoare: 1 kg de hidrogen conține la fel de multă
energie ca 2,1 kg de gaz natural sau 2,8 kg de benzină.
Hidrogenul este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H și
numărul atomic 1. Este un gaz ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se
întâlnește mai ales sub formă de moleculă diatomică, H2. Având masa atomică egală cu
1,00794 u.a.m., hidrogenul este cel mai ușor element chimic. Etimologic, cuvântul
hidrogen este o combinație a două cuvinte grecești, având semnificația de „a face apă”.
Hidrogenul elementar este principala componentă a Universului, având o pondere de
75% din masa acestuia. În starea de plasmă, se găsește ca element majoritar în alcătuirea
stelelor. Hidrogenul elementar este foarte puțin răspândit pe Pământ.
Pentru necesități industriale există diferite procedee de fabricație, puse la punct din punct
de vedere tehnologic sau aflate în fază de laborator. Hidrogenul poate fi obținut prin
electroliza apei, procesul necesitând costuri mai mari decât cel de producere prin
procesarea gazelor naturale.
Cel mai răspândit izotop al hidrogenului este protiul, care este alcătuit dintr-un
singur proton în nucleu și un electron în învelișul electronic. În compușii ionici poate avea
sarcină negativă (anion cunoscut sub numele de hidrură, H-) sau sarcină pozitivă H+
(hidron). Hidrogenul formează compuși chimici cu majoritatea elementelor din sistemul
periodic și este prezent în apă și în mulți dintre compușii organici. Are un rol important în
reacțiile acido-bazice, acestea bazându-se pe schimbul de protoni între molecule. Fiind
singurul atom pentru care soluția analitică a ecuației lui Schrödinger este pe deplin
cunoscută, prezintă un rol major în fundamentarea teoriei mecanicii cuantice.
Hidrogenul este un gaz puternic reactiv și își găsește aplicații datorită capacității
sale chimice de reducător. Hidrogenul se folosește în industria petrochimică la producerea
benzinelor, în industria chimico-alimentară pentru hidrogenarea grăsimilor (de exemplu
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic al
acestora.
Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil
pentru vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă.Avantajele sale principale constau
în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar randamentul termic al
motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în pericolul mare de explozie,
dificultatea stocării în vehicul și lipsa unor rețele de stații de alimentare cu hidrogen. Una
dintre cele mai promițătoare soluții tehnice o reprezintă conversia directă a energiei
chimice din hidrogen în electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.
In anul 2019 a fost descoperită prima moleculă formată în univers la cca 300.000 ani
după Big Bang, hidrura de heliu (HeH+) (în engleză „helium hydride ion”). Este o
combinație între un atom de heliu și un proton (fără electroni) de hidrogen. Descoperirea
s-a făcut ajutorul observatorului astronomic SOFIA (Stratospheric Observatory for
Infrared Astronomy, plasat în stratosferă, o cooperare germano-americană) în nebuloasa
planetară NGC 7027.

Descoperire
Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul și fizicianul englez Henry Cavendish
în 1766, în urma unui experiment în care a studiat reacțiile dintre mercur și acid. Când a
amestecat cele două substanțe, a observat apariția unor mici bule de gaz în amestec. Acest
aspect l-a determinat să efectueze o cercetare suplimentară, numind substanța necunoscută
„aer inflamabil”. În 1781 a descoperit că acest element produce apă atunci când arde.O
analiză mai detaliată a fost făcută de către Antoine Lavoisier, care descoperă gazul
independent de Cavendish în urma unui experiment ce urmărea determinarea masei
pierdute sau create în urma unei reacții chimice. Cercetătorul a încălzit apa într-un
recipient închis, vaporii formați condensându-i într-un alt recipient. Cantitatea pierdută a
fost atribuită degajării unui gaz (H2). Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil” al
lui Cavendish în combinație cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph
Priestley. Lavoisier a numit gazul „hidrogen”, nomeclatura fiind de origine greacă (ὕδωρ,
hydro înseamnă apă, iar γίγνομαι, gignomai înseamnă a naște, a crea).

Rolul în teoria cuantică

Datorită structurii atomice relativ simple, constituit dintr-un proton și un electron,
atomul de hidrogen împreună cu spectrul luminii emise de el, au reprezentat un domeniu
central al dezvoltării teoriei structurii atomice. În plus, simplitatea moleculei de H2 și a
cationului H+ au condus la înțelegerea completă a naturii legăturii chimice ce a urmat
imediat după dezvoltarea studiului atomului de hidrogen în mecanica cuantică (mijlocul
anilor 1920).
Maxwell a observat că la H2, sub temperatura mediului ambiant, valoarea căldurii
molare se abate inexplicabil de la aceea a unui gaz diatomic, iar la temperaturi criogenice
se apropie din ce în ce mai mult de cea a unui gaz monoatomic. Conform teoriei cuantice,
această comportare rezultă din distribuția spațială ale nivelelor de energie de rotație, care
la H2 sunt foarte îndepărtate, datorită masei sale mici. Aceste nivele îndepărtate împiedică
la temperaturi mici partiția egală (între cei doi atomi ai moleculei) a energiei termice în
energie de rotație. Compușii diatomici gazoși formați din atomi mai grei nu au diferențe
mari între nivelele energetice de rotație și nu prezintă același efect.

Proprietăți
Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate. În formă moleculară (H2) este
de aproximativ 14,4 ori mai ușor decât aerul. La presiune normală punctul său de topire
este de 14,02 K, iar cel de fierbere este de 20,27 K. Punctul său triplu este la 13,81 K,și
7,042 kPa, iar cel critic la 33,2 K și 1,29 MPa. Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l. Unele
proprietăți termodinamice (legate de fenomenele de transport) sunt datorate masei
moleculare mici și vitezei termice a unei molecule de 1770 m/s la 25 °C. La temperatura
camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai înaltă conductivitate termică și
cea mai mare efuziune dintre toate gazele. O vâscozitate mai mică au doar trei gaze
poliatomice, unul dintre ele fiind n-butan.
Mobilitatea hidrogenului într-o masă solidă este, de asemenea, foarte mare. Astfel,
acesta difuzează prin diverse materiale, cum ar fi polietilena și cuarțul. Un important
fenomen este acela de difuzie în fier, platină și în alte metale tranziționale. Aceste
proprietăți conduc la utilizări tehnice numeroase, dar de asemenea, și la dificultăți legate
de transportul, depozitarea și de prelucrare a amestecurilor de hidrogen.

Combustie
Explozia unui amestec de hidrogen și aer. Vasul biconic este umplut cu hidrogen
gazos. Hidrogenul este aprins și începe să ardă, în timp ce aerul intră prin fundul vasului,
creând un amestec de aer și hidrogen care se îmbogățește treptat cu aer. Pe măsură ce se
apropie de compoziția critică, arderea devine instabilă și produce o undă sonoră cu
frecvență în scădere (datorită oscilațiilor amestecului cu din ce în ce mai mult aer). Când
se ajunge la compoziția critică, explozia este inevitabilă.
Hidrogenul gazos (în stare de moleculă diatomică) este extrem de inflamabil și la
presiune atmosferică se aprinde în aer la concentrații volumetrice cuprinse între 4% și
75%, iar în contact cu oxigenul pur între 4,65% și 93,9%. Limitele între care apare
detonația sunt între 18,2% și 58,9% în aer, respectiv între 15% și 90% în oxigen. Variația
entalpiei în urma combustiei (puterea calorifică, căldura de ardere) este de −286 kJ/mol:

{\displaystyle 2H_{2}(g)+O_{2}(g)\to 2H_{2}O(l)+572\ {\mbox{kJ}}\ (286\

{\mbox{kJ/mol}})}{\displaystyle 2H_{2}(g)+O_{2}(g)\to 2H_{2}O(l)+572\
{\mbox{kJ}}\ (286\ {\mbox{kJ/mol}})}
Amestecul dintre oxigen și hidrogen în diferite proporții este exploziv. Hidrogenul se
autoaprinde și explodează în contact cu aerul în intervalul de concentrații cuprins între 4%
și 75%, temperatura de autoaprindere fiind de 560 °C. Flacăra unui amestec pur hidrogen-
oxigen emite radiații ultraviolete invizibile cu ochiul liber.
H2 reacționează cu toate elementele oxidante. Acesta poate reacționa spontan și
violent la temperatura camerei cu clorul și fluorul, formând HCl și HF.

Râspândirea în Univers și pe Pământ

Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75%
în masă și mai mult de 90% după numărul de atomi. Se găsește în cantități mari în
compoziția stelelor și a planetelor gigantice gazoase. Norii moleculari de H2 sunt asociați
cu formarea stelelor. Hidrogenul joacă un rol-cheie și în exploziile stelare datorate
reacțiilor de fuziune nucleară dintre protoni.
În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom și în stare de plasmă.
Proprietățile acestora sunt diferite față de cele ale moleculei de hidrogen. Electronul și
protonul de hidrogen nu formează legături în starea de plasmă, din cauza conductivității
electrice diferite și a unei emisii radiative mari (originea luminii emise de Soare și alte
stele). Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influențate de câmpurile
magnetice și electrice. De exemplu, în vânturile solare particulele interacționează cu
magnetosfera terestră, generând curenți Birkeland și produc fenomenul cunoscut sub
denumirea de auroră boreală. Hidrogenul se găsește în stare atomică neutră în mediul
interstelar, iar cea mai mare cantitate este întâlnită la sistemele Lyman-alpha.
În condiții normale, hidrogenul există pe Pământ sub formă de moleculă diatomică,
H2, însă nu este foarte răspândit în atmosfera terestră (în concentrație medie de 1 ppm de
volum) din cauza masei mici, astfel forța gravitațională a planetei are un efect foarte slab
asupra sa. Totuși, hidrogenul (prin compușii săi) este cel mai răspândit element de la
suprafața Terrei. Cei mai întâlniți compuși chimici ai săi sunt hidrocarburile și apa.
Hidrogenul gazos este produs de anumite specii de bacterii și alge, acesta fiind
componentul principal al flatulenței. Metanul este o importantă sursă de hidrogen.

Nivelele energetice ale atomului de hidrogen

Secțiune dintr-un atom de hidrogen ce arată că diametrul acestuia este de două ori
raza atomică calculată cu ajutorul modelului Bohr.
Nivelul energetic fundamental al electronului în atomul de hidrogen are energia egală cu
-13,6 eV.[31] Nivelele superioare se numesc nivele excitate, energia acestora crescând
până la 0 eV (valoarea nivelului energetic aflat la infinit), ele se calculează folosind
modelul lui Bohr. Acesta consideră că nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie
circulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui (de
unde provine denumirea alternativă de model planetar). Forța electromagnetică atrage
electronul și protonul unul spre celălalt, în timp ce corpurile cerești se atrag datorită
gravitației. Potrivit condiției de cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr,
valoarea momentului cinetic al electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui
Planck, de unde rezultă că în cadrul atomului, electronului îi sunt permise anumite orbite
cu raze bine stabilite. Această relație de cuantificare explică spectrul discret al nivelelor
energetice.
O descriere mai exactă a atomului de hidrogen este dată în fizica cuantică unde se
calculează densitatea de probabilitate prin norma funcției de undă a electronului în jurul
protonului pe baza ecuației lui Schrödinger sau a formulării lui Feynman cu integrală de
drum.

Izotopii
Hidrogenul are trei izotopi naturali, 1H, 2H și 3H. Alții, ce au nucleele foarte
instabile (4H până la 7H), au fost sintetizați în laborator dar nu au fost observați în natură.
1. H este cel mai răspândit izotop al hidrogenului, având o pondere de peste 99,98% în
compoziția izotopică naturală al acestui element. Datorită faptului că acesta are în nucleul
un singur proton, a fost numit protiu, această denumire fiind însă rar utilizată.
2. H , celălalt izotop stabil al hidrogenului, este cunoscut și sub numele de deuteriu.
Conține în nucleu un proton și un neutron, acest izotop provenind de la Big Bang,
continuând să existe până acum datorită stabilității sale. Nu este radioactiv și nu reprezintă
o sursă periculoasă de poluare. Apa ce este bogată în dioxid de deuteriu se mai numește și
apă grea. Deuteriul și compușii săi sunt utilizați ca etalon în experimente neradioactive și
ca solvent în procedeele de spectroscopie RMN. Apa grea este utilizată ca moderator de
neutron și ca lichid de răcire pentru reactorii nucleari. Deuteriul este de asemenea folosit
drept combustibil pentru fuziune nucleară de larg consum.
3. H se mai numește și tritiu (mai rar: trițiu); conține în nucleu un proton și doi neutroni.
Este radioactiv, rezultând din izotopul Heliu-3 prin dezintegrarea beta și are un timp de
înjumătățire de 12,32 ani. Cantități mici din acest izotop sunt răspândite și în natură, acesta
rezultând din interacțiunea razelor cosmice cu gazele atmosferice; tritiul este eliberat și în
timpul testelor nucleare. Este folosit și în reacții de fuziune nucleară, și pentru evidențierea
și studiul de geochimia izotopilor și în dispozitive autogeneratoare de lumină. Tritiul se
mai utilizează și în marcarea radioizotopică, în special în domeniul biologiei, medicinei
sau geologiei. Dioxidul de tritiu se mai numește și apă supergrea.

Izotopii atomului de hidrogen

 Hidrogenul este singurul element care are nume diferite pentru izotopii săi cei mai
răspândiți. Simbolurile D și T (în loc de 2H și 3H) sunt folosite pentru deuteriu și tritiu,
dar P este utilizat pentru fosfor, deci nu se poate folosi pentru simbolizarea protiului.
IUPAC acceptă atât ambele variante, dar 2H și 3H sunt preferate.

Spectrul atomic
Emisia spectrală a atomului de hidrogen este caracterizată prin linii spectrale date de
formula lui Rydbeg. Studiul liniilor spectrale este important în mecanica cuantică și la
studiul prezenței hidrogenului pentru determinarea deplasării spre roșu.

Stări moleculare ale hidrogenului

Există doi izomeri de spin ai moleculei de hidrogen care diferă prin spinii relativi ai
nucleului. În forma de ortohidrogen, spinii celor doi protoni sunt paraleli și formează un
triplet; în forma de parahidrogen, spinii sunt antiparaleli și formează un singlet. La
temperatură și presiune standard, hidrogenul gazos conține 25% parahidrogen și 75%
ortohidrogen („starea normală” a hidrogenului).[48] Proporțiile în care se găsesc orto și
parahidrogenul depind de temperatură, dar forma orto este excitată și are o energie mai
mare, deci este instabilă și nu poate fi purificată. La temperaturi foarte joase, starea de
echilibru e formată aproape în întregime din parahidrogen. Proprietățile fizice ale
parahidrogenului pur diferă puțin de cele ale hidrogenului în stare normală. Diferențele
dintre formele orto și para se manifestă și în compușii care conțin hidrogen, cum ar fi apa
sau metilenul.
Transformarea între orto și parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfășoară mai
rapid la temperaturi mari, astfel H2 condensat rapid conține o cantitate mare de
ortohidrogen care se convertește în parahidrogen foarte încet. Proporția de orto/para în
hidrogenul molecular (H2) condensat este un factor important în prepararea și stocarea
hidrogenului lichid; conversia din orto în parahidrogen este un proces exoterm, prin care
se degajă suficientă căldură pentru a evapora hidrogenul lichid, astfel pierzându-se
materialului lichefiat. Catalizatorii utilizați la această transformare, cum ar fi oxidul feric,
carbonul activat, azbestul platinizat, compuși ai uraniului, metale rare, oxidul de crom,
câțiva compuși ai nichelului, sunt utilizați în timpul răcirii hidrogenului.
O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H3+ este întâlnită
în mediul interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către razele
cosmice. De asemenea, a fost observată și în straturile superioare ale planetei Jupiter.
Această moleculă este relativ stabilă în afara Terrei datorită temperaturii scăzute și a
densității ridicate. H3+ este unul din cei mai răspândiți ioni din Univers, jucând un rol
important în chimia mediului interstelar.

Hidrogenul metalic
În general, hidrogenul este considerat drept un nemetal, însă la temperaturi joase și
la presiuni mari unele din proprietățile sale se aseamănă cu cele ale metalelor. Hidrogenul
metalic a fost obținut pentru prima oară în 1973 la o presiune de 2,8 Mbar și la 20 K.
Aliajul SiH4 cu structură metalică a fost obținut în 2008, descoperindu-se că este un foarte
bun conductor electric, în conformitate cu predicțiile anterioare ale lui lui N. W. Ashcroft.
În acest compus, chiar și la presiuni moderate, hidrogenul are o structură cu o densitate ce
corespunde cu cea a hidrogenului metalic.

Compușii hidrogenului
Compușii covalenți și cei organici
Chiar dacă H2 nu este foarte reactiv în condiții obișnuite, el formează compuși cu
majoritatea elementelor. Se cunosc milioane de hidrocarburi, dar acestea nu se obțin prin
reacția directă dintre elemente (carbon și hidrogen), deși producerea gazului de sinteză în
procedeul Fischer-Tropsch poate fi considerată aproape o excepție deoarece procesul
folosește carbonul din cărbunele, iar hidrogenul poate fi generat în proces din apă.
Hidrogenul poate forma compuși cu elementele mai electronegative decât el, cum ar fi
halogenii; în acest tip de compuși, hidrogenul prezintă o sarcină pozitivă parțială. Când se
leagă de fluor, oxigen sau azot, hidrogenul participă la formarea unei legături puternice
numite legătură de hidrogen, ce este un factor important în stabilitatea multor molecule
biologice. Hidrogenul poate forma compuși și cu elementele mai puțin electronegative,
cum ar fi metalele sau semimetalele, având o sarcină parțial negativă. Acești compuși sunt
cunoscuți sub numele de hidruri. Hidrogenul formează o varietate de compuși cu carbonul.
Datorita asocierii în general a acestora cu organismele vii, aceștia sunt numiți compuși
organici; cu studierea lor se ocupă chimia organică, iar cu studiul rolului lor în
organismele vii - biochimia. În unele definiții „organic” se referă doar la un compus ce
conține carbon. Însă majoritatea substanțelor organice prezintă și hidrogen, iar legătura
carbon-hidrogen determină multe din particularitățile lor. De aceea, legăturile carbon-
hidrogen sunt prezente în unele definiții ale cuvântului „organic”. În chimia anorganică
hidrurile pot reprezenta catene de legături între doi ioni metalici ai unei combinații
complexe. Această funcție se întâlnește la elementele din grupa 13, cu precădere la boruri
și compușii complecși ai aluminiului.

Hidruri
Compușii hidrogenului sunt adesea numiți „hidruri”, acest termen fiind uneori impropriu
utilizat. „Hidrură” definește o substanță în care atomul de H are caracter anionic sau
sarcină negativă, deci H−, fiind utilizat pentru compușii hidrogenului cu un element mai
electropozitiv. Existența anionului hidrură, sugerată de Gilbert N. Lewis în 1916 pentru
elementele din prima grupă și a doua principală, a fost pusă în evidență în 1920 de către
Moers prin electroliza topiturii de hidrură de litiu (LiH), când a fost produsă o cantitate
stoechiometrică de hidrogen la anod. Pentru hidrurile altor elemente, termenul este
ambiguu, luând în considerare electronegativitatea hidrogenului. Excepție face BeH2, care
este un polimer. În hidrura de litiu și aluminiu, anionul AlH4− are centre de hidrură atașate
puternic de aluminiu. Chiar dacă hidrogenul poate forma hidruri cu toate elementele din
grupele principale, numărul și combinațiile posibile diferă de la o grupă la alta. Hidrura de
indiu nu a fost încă identificată, însă există o multitudine de compuși complecși ai săi.

Protoni și acizi
Oxidarea hidrogenului, adică îndepărtarea electronului său, decurge teoretic cu formarea
H+, ion ce nu conține niciun electron în învelișul electronic și un proton în nucleu. De
aceea, H+ este adesea numit „proton” și are un rol important în teoria protonică a acizilor.
Conform teoriei Bronsted-Lowry, acizii sunt acele substanțe care cedează protoni, iar
bazele sunt acceptori de protoni. Protonul H+ nu poate exista liber, ci doar în soluții sau în
cristale ionice, datorită afinității foarte mari pentru electronii altor elemente. Uneori,
termenul de „proton” este utilizat impropriu pentru a se referi la hidrogenul cu sarcină
pozitivă sau cationul de hidrogen legat de alte specii moleculare. Pentru a se evita
implicarea existența unică a „protonului solvatat” în soluții, se consideră că soluțiile
apoase cu caracter acid conțin ionul hidroniu (H3O+).Totuși, unii cationi solvatați ai
hidrogenului sunt mai degrabă organizați în molecule de tipul celei de H9O4+. Alți ioni
oxoniu se formează când apa formează soluții cu alți solvenți. Deși nu se întâlnește pe
Pământ, ionul H3+ (cunoscut sub numele de hidrogen molecular protonat sau cationul
triatomic de hidrogen) este una dintre cele mai răspândite specii chimice în restul
universului.

Obținere
H2 este produs în laboratoarele de chimie și cele de biologie, fiind adesea un produs
secundar al unei reacții; în industrie pentru hidrogenarea substanțelor nesaturate; în natură
ca metodă de a reduce echivalenții în reacțiile biochimice.
Hidrogenul nu poate fi gasit in natura in stare pura, adica in starea in care poate fi
folosit ca purtator de energie), deci nu poate fi exploatat la fel ca petorolul sau carbunele.
Deoarece trebuie extras din compusi chimici, oamenii de stiinta il denumesc “purtator de
energie secundar”. Cel mai cunoscut compus este apa, ce contine doi atomi de hydrogen si
unul de oxygen, dar exista si alte substante ce contin hydrogen, de exemplu metanul, care
contine un atom de carbon si 4 atomi de hydrogen. Biomasa este un alta exemplu de
continut bogat in carbon si hydrogen. Indiferent de sursa din care extragem hidrogenul,
este nevoie de un process de obtinere si acesta presupune un consum de enrgie. Marele
avantaj, insa este ca pentru generarea hidrgoenului nu este strict necesar sa utilizam
energie provenita din combustibili fosili.

Termochimie
Există mai mult de 200 de cicluri termochimice care pot fi folosite pentru
descompunerea apei. Sunt studiate unele dintre acestea, cum ar fi ciclul oxidului de fier,
ciclul oxid de ceriu (IV)-ceriu (III), ciclul zinc-oxid de zinc, ciclul sulfură-iod, ciclul
cupru-clor și ciclul sulfurii hibride, fiind în stadiul de testări pentru a produce hidrogen și
oxigen din apă folosind căldura, fără a se utiliza electricitatea. Numeroase laboratoare
(inclusiv în Franța, Germania, Grecia, Japonia și Statele Unite ale Americii) dezvoltă
metode termochimice de producere a hidrogenului din energie solară și apă.

Reacții biochimice
H2 se obține în urma unor metabolisme anaerobe și este produs de anumite
microorganisme, de obicei prin cataliza enzimelor ce conțin fier sau nichel. Cu ajutorul
acestor enzime, numite hidrogenaze, se obține hidrogen în urma procesului de fotosinteză.
Gena introdusă ajută frunza să descompună molecula de apă în elementele componente.
Algele folosite sunt plante unicelulare care produc, în mod natural, cantități mici de
hidrogen în timp ce își extrag energia necesară din lumina Soarelui. David Tiede, unul
dintre inventatorii acestei metode, afirmă că algele produc hidrogen ca să se apere de
radicalii liberi rezultați în urma fotosintezei, care altfel le-ar oxida părți vitale ale celulei.
Dar, dacă hidrogenaza este stimulată chimic și dacă algele sunt plasate în recipiente de
sticlă și expuse luminii solare, ele produc mai mult hidrogen, iar acesta poate fi recoltat,
iar apoi îmbuteliat cu ajutorul unei pompe. Profesorul Thomas Rauchfuss, de la
Universitatea din Illinois, cel care a propus tipul exact de proteină sintetică necesar
procesului, a declarat: „Cultivarea algelor modificate genetic, în care s-a introdus proteina
sintetică, s-a dovedit a fi extrem de stabilă. Algele nu degenerează și nu revin la specia
anterioară. Procesul are o mulțime de beneficii în comparație cu obținerea altor plante din
care se extrag biocombustibili. Algele pot fi crescute în recipiente transparente plasate în
deșert sau pe acoperișul caselor. Ele nu au nevoie de teren și nu intră în competiție cu
producția de alimente”. La unele specii de alge, cum ar fi Chlamydomonas reinhardtii sau
cyanobacteria, la întuneric, protonii și electronii sunt reduși pentru a forma H2 gazos cu
ajutorul hidrogenazei în cloroplast.

Inhalarea aerului bogat în hidrogen poate produce asfixierea.

Izotopii hidrogenului au aplicații specifice. Deuteriul din compoziția apei grele este
utilizat în reacțiile de fisiune nucleară ca moderator pentru încetinirea neutronilor.
Compușii acestuia se folosesc în cadrul studiilor ce urmăresc efectele reacțiilor izotopice.
Tritiul, produs în reactoarele nucleare, se folosește în producerea bombelor cu hidrogen, în
marcare izotopică și ca sursa de iradiere pentru vopselele fosforescente.

Aspecte de securitate și sănătate

Hidrogenul poate forma amestecuri explozive cu aerul și reacționează violent cu
oxidanții. În cazul inhalării în cantități foarte mari, poate produce asfixierea, pierderea
mobilității motrice și a cunoștinței. Scurgerea hidrogenului gazos în atmosferă poate cauza
autoaprinderea sa. Flacăra de hidrogen este invizibilă, acest lucru putând produce arsuri
accidentale.
Multe proprietăți fizice și chimice ale hidrogenului depind de proporția de
orto/parahidrogen. Uneori durează săptămâni pentru a atinge starea de echilibru a acestor
alotropi. Valorile critice de temperatură și presiune la care are loc deflagrația hidrogenului
depind de forma recipientului.

Utilizări
Preocuparea pentru utilizarea hidrogenului în scopuri energetice nu este tocmai nouă
și s-a accentuat din ultimele decenii ale secolului trecut, pe măsură ce îngrijorarea vizavi
de modificările climatice tot mai evidente și de insecuritatea energetică datorată
distribuției „nedemocratice” a resurselor de combustibili fosili a devenit tot mai mare.
Este evident faptul că viziunea asupra viitorului omenirii trebuie centrată obligatoriu
pe generarea sustenabilă de energie prietenoasă cu mediul, în special prin reducerea
emisiilor de dioxid de carbon rezultate, ceea ce se poate realiza, în primul rând, prin
micșorarea raportului carbon/hidrogen în combustibilul utilizat drept sursă de energie. De
aici și până la imaginarea unui sistem energetic bazat pe hidrogen ca vector energetic, caz
în care acest raport devine nul, nu a mai fost decât un pas.
Anual se înregistrează un consum mondial de hidrogen de peste 500 miliarde metri
cubi normali în diverse scopuri și în diferite domenii. În afara utilizării ca reactant,
hidrogenul are multe aplicații în inginerie și fizică. Se utilizează la sudură, iar datorită
bunei conductivități termice este folosit ca agent de răcire în generatoare electrice din
centralele electrice H2 lichid are un rol important în cercetările din criogenie, inclusiv în
studiile legate de superconductivitate. Molecula de hidrogen, având o densitate de 15 ori
mai mică decât cea a aerului, a fost întrebuințată drept gaz portant pentru baloane și
dirijabile. De asemenea, este materie primă în diverse tehnologii: de reducere a
minereurilor, de fabricare a amoniacului și în procedeele de hidrogenare. Hidrogenul are
aplicații și în industria automobilelor, chimică, aerospațială și de telecomunicații.

Productia de hydrogen nu este ceva de data recenta. In fiecare an, cca 500 miliarde
de metri cubi de hydrogen sunt produsi, stocati, transportati si utilizati, cu precadere in
industria chimica si petrochimica. Cea mai mare parte insa este obtinuta ca un produs
secundar din prelucrarea combustibililor fosili (petrol si gaze naturale) Electroliza, adica
obtinerea hidrogenuli din apa este in present, precum si in viitorul apropiat, singurul
process cu aplicabilitate practica. Deocamdata, din punct de vedere economic, electroliza
este o alternativa buna numai in acele tari in care exsita mari hidrocentreale, deoarece
foloseste energie electirca, adica tot un purtator secundar de energie, care trebuie sa fie
obtinuta ieftin. Hidrogenul permite utilizarea energiei provenite din surse regenerabile,
jucand rolul unui combustibil pentru autovehicule sau combustibil in care produc energie
electrica sau termica. In viitor oricine va putea conduce sau gati folosind hydrogen generat
din energie solara sau eoliana. In particular, hidrogenul este singurul purtator de energie
(agent energetic) care face posibila propulsarea aeronavelor folosind energia solara. In
privinta mijloacelor de transport, hidrgoenul poate servi drept combustibil pentru aproape
orice autovehicul. Exista doua moduri in care Hidrogenul poate arde in motoarele
conventionale in locul benzinei Hidrogenul poate fi utilizat in baterii FC care genereaza
energie electirca pentru masinile cu motor electric. Avantaje majore al optinuii FC Pe
teava de esapament nu iese decat apa! Nu exista zgomot si vibratii ca la motorul cu ardere
interna Motoarele electrice au randament mai bun, deci se reduce si consumul de energie.
O masina cu FC oprita la semafor nu produce zgomot, pur si simplu deoarece motorul ei
nu functioneaza Zgomotul este mult redus la demaraje, deci poluarea fonica a oraselor va
fi mult redusa.

Marii producatori de automobile au pus deja la punct modele de masini care merg
pe solutia FC, desi unii inca cerceteaza motoarele cu combustie. Probabil ca in 2005 vom
vedea primele autoturisme de serie functionand cu FC, dar decizia nu este definitv luata,
daca in FC va fi methanol sau hydrogen. Deocamdata nu exista o infrastructura a statiilor
de alimentare cu FC.