Oxigenul

Pop
Raul-George
 Oxigenul este un element chimic cu
simbolul O și numărul atomic 8. Face
parte din grupa calcogenilor și este un
element nemetalic foarte reactiv și un
agent oxidant care formează foarte ușor Informații generale
compuși (în special oxizi) cu majoritatea Nume, Simbol, Număr: Oxigen, O, 8
Serie chimică: nemetale
elementelor. După masă, oxigenul este al Grupă, Perioadă, Bloc: 6, 2, p
Densitate: 1,429 kg/m³
treilea cel mai întâlnit element în Culoare: incolor, transparent
univers, după hidrogen și heliu. În Proprietăți atomice
Masă atomică 15,9994 u
condiții normale de temperatură și Rază atomică 60 (48) pm
Rază de covalență 66 pm
presiune, doi atomi de oxigen se leagă Rază van der Waals 140 pm
pentru a forma dioxigenul, o moleculă Configurație electronică [He] 2sp 2p4
Electroni pe nivelul de energie 2, 6
diatomică incoloră, inodoră și insipidă, cu Număr de oxidare -2, -1
Oxid neutru
formula O2 Structură cristalină cubică
 Multe clase majore de molecule organice în organismele vii, cum ar fi proteinele, acizii nucleici, carbohidrații, și grăsimile,
conțin aer, la fel ca și cei mai importanți compuși organici, care fac parte din cochiliile, dinții și oasele animalelor. Majoritatea
masei organismelor vii o reprezintă oxigenul deoarece face parte din apă, principala componentă a formelor de viață (spre
exemplu, aproape 2/3 din masa corpului uman). Oxigenul elementar e produs de cianobacterii, alge și plante, fiind folosit în
respirația celulară în toate formele complexe de viață. Oxigenul e toxic pentru organismele anaerobe obligate, care erau forma
dominantă de viață timpurie pe Pământ până când O2-ul a început să se acumuleze în atmosferă. O2-ul liber elementar a
început să se adune în atmosferă acum circa 2,5 miliarde de ani, la aproximativ un miliard de ani de la prima apariție a acestor
organisme. Dioxigenul constituie 20,8% din volumul de aer. Oxigenul este cel mai abundent element după masă în scoarța
Pământului, făcând parte din compuși de oxizi ca dioxidul de siliciu, reprezentând aproape jumătate din masa scoarței terestre.

Oxigenul reprezintă o parte importantă din atmosferă, și e necesar la susținerea majorității vieții terestre, fiind folosit în
respirație. Totuși, e prea reactiv chimic pentru a rămâne un element liber în atmosfera Pământului fără a ne fi reaprovizionat
continuu de fotosinteza din plante, care folosesc energia luminii Soarelui pentru a produce oxigen elementar din apă. Altă
formă (alotrop) a oxigenului, ozonul (O3), absoarbe radiațiile UVB și, consecvent, stratul de ozon de la mare altitudine ajută la
protejarea biosferei de radiațiile ultraviolete, dar e un poluant lângă suprafață unde este un produs secundar al smogului. La
altitudini chiar mai mari, oxigenul atomic are o prezență ridicată și e o cauză pentru eroziunea rachetelor spațiale. Oxigenul e
produs industrial prin distilația fracțională a aerului lichefiat, folosirea zeoliților cu adsorbția la presiune variabilă pentru a
concentra oxigenul din aer, electroliza apei și alte metode. Întrebuințările oxigenului elementar includ producția oțelului,
plasticului și textilelor, lipirea, sudarea și tăierea oțelurilor și altor metale, propulsoare de rachete, terapia cu oxigen și sisteme
de susținere a vieții în aeronave, submarine, zborul spațial și scufundare.
 Apă

Compuși
Oxizi
organici

combinat

Unele
Unii acizi
săruri

Apa
oxigenată

Oxigenul a fost descoperit independent de Carl Wilhelm Scheele, în Uppsala, în anul 1773 sau mai devreme, și de Joseph Priestley
în Wiltshire, în anul 1774, dar lui Priestley i se acordă mereu prioritate deoarece munca sa a fost publicată prima. Numele oxigen
a fost inventat în 1777 de către Antoine Lavoisier, ale cărui experimente cu oxigenul au contribuit la discreditarea - atunci
populară - teoriei flogisticului a combustiei și coroziunii.
Numele lui derivă de la rădăcinile greci ὀξύς oxys, „acid”, literal „ascuțit”, referindu-se la gustul acru al acizilor, și -γενής -genes,
„producător”, literal „născător”, deoarece la vremea denumirii, se credea, greșit, că toți acizii aveau nevoie de oxigen în
 Proprietăți fizice
Fază ordinară gaz paramagnetic
Punct de topire -218,8 °C ; 54,36 K
Punct de fierbere -183 °C ; 90,20 K
Energie de fuziune 0,22259 kJ/mol
Energie de evaporare 3,4099 kJ/mol
Volum molar 17,36×10-3 m³/kmol
Presiune de vapori —
Viteza sunetului 317,5 m/s la 20 °C
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling) 3,44
Căldură specifică 920 J/(kg·K)
Conductivitate electrică — S/m
Conductivitate termică 0,02674 W/(m·K)
Prima energie de ionizare 1313,9 kJ/mol
A 2-a energie de ionizare 3388,3 kJ/mol
A 3-a energie de ionizare 5300,5 kJ/mol
A 4-a energie de ionizare 7469,2 kJ/mol
 Experimen

Experimente timpurii tul lui

Filon a
inspirat
ulteriorii
cercetători
.
Primele experimente cunoscute despre relația dintre ardere și aer a fost realizat de către Filon din Bizanț, un scriitor din
domeniul mecanicii din Grecia Antică, secolul al II-lea î.Hr.. În lucrarea sa, Pneumatica, Filon a observat că inversarea unui vas
deasupra unei lumânări aprinse și înconjurarea gâtului vasului cu apă a avut ca efect ridicarea apei. Filon a presupus incorect că
părți din aerul din vas s-au transformat în elementul clasic foc și astfel a putut ieși prin porii vasului. Multe secole mai târziu,
Leonardo da Vinci s-a bazat pe munca lui Filon, observând faptul că părți din aer sunt consumate în timpul combustiei și
respirației.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Robert Boyle a arătat că este nevoie de aer pentru ardere. Chimistul englez John Mayow
(1641–1679) a îmbunătățit munca sa prin demonstrarea faptului că focul are nevoie doar de o parte din aer, pe care a numit-o
spiritus nitroaereus sau simplu nitroaereus. Într-un experiment, el a aflat că dacă plasa ori un șoarece sau o lumânare aprinsă
într-un recipient închis peste apă, se ridica apa și înlocuia o paisprezecime din volumul aerului înainte ca aceasta să se stingă.
Plecând de aici, el a presupus că nitroaereus este consumat atât în respirație, cât și în ardere.

Mayow a observat că stibiul crește în greutate dacă este încălzit, și a dedus că nitroaereus s-ar fi combinat cu metalul. El de
asemenea s-a gândit că plămânii separă nitroaereus din aer și îl trece în sânge și că mișcarea și căldura animalelor este rezultatul
unei reacții dintre nitroaereus și diverse substanțe din corp. Evidențe ale acestora și ale altor experimente au fost publicate în
 Descoperire
Oxigenul a fost descoperit pentru prima dată de către farmacistul suedez Carl Wilhelm Scheele. El a produs oxigen gazos prin
încălzirea oxidului mercuric și a diverșilor azotați prin anul 1772. Scheele a denumit gazul „aer de foc” (engleză fire air), deoarece
era singurul lucru care putea întreține arderea, și a scris despre descoperirea sa într-un manuscris intitulat Tratat despre Aer și Foc
(engleză Treatise on Air and Fire), pe care l-a trimis editorului său în 1775. Totuși, acel document nu a fost publicat până în anul
1777.

A drawing of an elderly man sitting by the table and facing parallel to the drawing. His left arm rests on a notebook, legs
crossed
Joseph Priestley este considerat descoperitorul elementului.
Între timp, pe 1 august 1774, clericul britanic Joseph Priestley a focalizat un fascicul de lumină solară pe o eprubetă cu oxid
mercuric (HgO), astfel eliberând un gaz pe care el l-a denumit „aer deflogisticat”. El a observat faptul că lumânările ard mai bine
când sunt expuse acelui gaz, iar că șoarecii sunt mai activi și trăiesc mai mult în timp ce îl respiră. După ce însăși el a respirat
gazul, a notat: „Senzația cauzată de gaz în plămânii mei nu era senzitiv diferită față de cea a aerului normal, dar am realizat că
pieptul meu era deosebit de ușor după ceva vreme.” Priestley și-a publicat descoperirile în 1775 într-o lucrare intitulată „An
Account of Further Discoveries in Air”, care a fost inclusă în al doilea volum al cărții sale, Experiments and Observations on
Different Kinds of Air. Deoarece Priestley a publicat primul, el este cel considerat ca fiind descoperitorul.

Cunoscutul chimist francez Antoine Laurent Lavoisier a spus că ar fi descoperit noua substanță independent. Totuși, Priestley
l-a vizitat pe Lavoisier în octombrie 1774 și i-a povestit despre experimentul său și cum a produs noul gaz. De asemenea, Scheele
i-a trimis o scrisoare lui Lavoisier pe 30 septembrie 1774, în care descria propria descoperire a substanței anterior necunoscute,
însă Lavoisier nu a recunoscut niciodată că ar fi primit-o (o copie a scrisorii a fost găsită printre lucrurile lui Scheele, după moartea
sa).
Structură atomică
În condiții normale de temperatură și presiune, oxigenul este un gaz incolor, inodor și insipid cu formula moleculară O
2, în cadrul căreia doi atomi de oxigen sunt legați chimic unul de altul printr-o configurație electronică cu triplet de spini. Această
legătură este de ordinul doi, și este adesea simplificată în descriere ca o legătură dublă[33] sau ca o combinație dintre o legătură a
doi electroni și două legături a trei electroni.[34]
Oxigenul triplet (a nu fi confundat cu ozonul, O
3) este starea fundamentală a moleculei de O
2.[35] Configurația electronică a moleculei are doi electroni nepereche care ocupă doi orbitali moleculari degenerați. [c] Acești
orbitali sunt clasificați ca orbitali de antilegătură (micșorând ordinul de legătură de la trei la doi), astfel că legătura oxigenului
diatomic este mai slabă decât legătura tripă a azotului diatomic, în care toți orbitalii de legătură moleculară sunt sunt complet
ocupați, însă unii orbitali de antilegătură nu sunt.[35]
Un firicel de oxigen lichid este deviat de un câmp magnetic, ceea ce ilustrează proprietatea sa paramagnetică
În forma sa normală de triplet, O
2, moleculele sunt paramagnetice. Mai pe larg, ei formează un magnet în prezența unui câmp magnetic, din cauza momentului
magnetic al spinului electronilor nepereche din moleculă, și a interacțiunii de schimb negativ dintre moleculele de O
2 vecine.[30] Oxigenul lichid este atras de un magnet într-o așa măsură încât, în demonstrațiile de laborator, un firicel de oxigen
lichid poate rezista împotriva propriei greutăți între polii unui magnet puternic.[36][d]
Oxigen singlet este numele dat unor specii variate de O
2 de energie majoră, în cadrul cărora toți spinii electronici sunt pereche. Este mult mai reactiv față de moleculele organice decât
oxigenul molecular în sine. În natură, oxigenul singlet se formează de obicei din apă în timpul fotosintezei, utilizându-se energia
solară.[37] De asemenea, este produs și în troposferă prin fotoliza ozonului realizată de lumină de lungimi de undă scurte,[38] și
de către sistemul imunitar, ca sursă de oxigen activ.[39] În organismele fotosintetice -și posibil și în animale-, carotenoidele joacă
un rol major în absorbția energiei de la oxigenul singlet și în conversia sa în starea fundamentală înainte să poată cauza posibile
daune în țesuturi.[40]
 Oxizii, cum ar fi Majoritatea O2-ului produs industrial e folosit la
oxidul de fier sau crearea oțelului din fier.
rugina, se formează
când oxigenul se
combină cu alte
elemente.

Robert H. Goddard și
o rachetă cu oxigen Apa rece conține mai mult O Interiorul Modulului de Comandă al Apollo 1. O2 pur
lichid pe post de 2 dizolvat. la o presiune mai ridicată decât normal și o scânteie au
combustibil. dus la un incendiu și la pierderea echipajului misiunii.
Un concentrator
de oxigen în casa
unui pacient cu
un emfizem

Apa (H
2O) este cel mai
întâlnit compus al
O2 pur, la presiuni scăzute, e
oxigenului.
 Aparat
autono
m

Medicin Obținere
ă a oțelului

UTILIZAR
E
Motoar Tăierea și
sudarea
e metalelo
rachetă r

Întreținer
e viață
Teoria flogisticului
Articol principal: Teoria flogisticului.
Old Drawing of a man wearing a large curly wig and a mantle.
Stahl a contribuit la dezvoltarea și popularizarea teoriei flogisticului.
Robert Hooke, Ole Borch, Mikhail Lomonosov și Pierre Bayen au produs oxigen în urma experimentelor în timpul secolelor XVII și XVIII, dar
niciunul nu l-a recunoscut ca fiind un element chimic.Aceasta a fost în parte din cauza răspândirii unei filozofii a combustiei și coroziunii denumită
teoria flogisticului, teorie care era explicația favorită pentru aceste procese.

Stabilită în 1667 de către alchimistul german J. J. Becher, și modificată de chimistul Georg Ernst Stahl la 1731, teoria flogisticului afirma faptul că
toate materialele combustibile erau alcătuite din două părți. O parte, denumită flogistic, era eliberată când substanța care îl conținea era arsă, iar
partea deflogisticată se credea că era forma sa adevărată, sau calx.

Se credea despre materialele foarte combustibile care lasă puțin reziduu, cum ar fi lemnul sau cărbunele, că sunt făcute în majoritate din flogistic,
în timp ce substanțele necombustibile care se corodează, cum ar fi fierul, conțineau foarte puțin. Aerul nu a avut un rol în teoria flogisticului, și
nici nu s-au efectuat experimente cantitative inițiale pentru a testa idea; în schimb, teoria era bazată pe observațiile referitoare la ce se întâmplă
când ceva arde, pe faptul că majoritatea obiectelor comune par să devină mai luminoase și să piardă ceva în timpul procesului.

Stahl a contribuit la dezvoltarea și popularizarea teoriei flogisticului.

Robert Hooke, Ole Borch, Mikhail Lomonosov și Pierre Bayen au produs oxigen în urma experimentelor în timpul secolelor XVII și XVIII, dar niciunul nu l-a recunoscut ca fiind
un element chimic.Aceasta a fost în parte din cauza răspândirii unei filozofii a combustiei și coroziunii denumită teoria flogisticului, teorie care era explicația favorită pentru
aceste procese.
Stabilită în 1667 de către alchimistul german J. J. Becher, și modificată de chimistul Georg Ernst Stahl la 1731, teoria flogisticului afirma faptul că toate materialele combustibile
erau alcătuite din două părți. O parte, denumită flogistic, era eliberată când substanța care îl conținea era arsă, iar partea deflogisticată se credea că era forma sa adevărată,
sau calx.
Se credea despre materialele foarte combustibile care lasă puțin reziduu, cum ar fi lemnul sau cărbunele, că sunt făcute în majoritate din flogistic, în timp ce substanțele
necombustibile care se corodează, cum ar fi fierul, conțineau foarte puțin. Aerul nu a avut un rol în teoria flogisticului, și nici nu s-au efectuat experimente cantitative inițiale
pentru a testa idea; în schimb, teoria era bazată pe observațiile referitoare la ce se întâmplă când ceva arde, pe faptul că majoritatea obiectelor comune par să devină mai
luminoase și să piardă ceva în timpul procesului.