Aerul - soluţie gazoasă

Compoziția aerului. Proprietăți

Aerul constituie învelişul gazos al Pământului, înveliş numit atmosferă.

În antichitate, filozofii susţineau că aerul este o substanţă simplă, imponderabilă (nu

are masă).
Mai târziu, fizicienii Torricelli şi Galilei au demonstrat experimental că aerul are masă.
Abia în 1777 chimistul Lavoisier a dovedit că aerul este un amestec de azot şi oxigen
(1/5 oxigen și 4/5 azot) prin experiența lui istorică - oxidarea mercurului în retortă.

La sfârşitul secolului XIX-lea, s-a descoperit că în compoziţia aerului intră, în

proporţie redusă, şi gazele rare: heliu, neon, argon, kripton şi xenon.
Pe lângă aceste componente permanente, în compoziţia aerului mai apar, şi alte gaze
precum: dioxidul de carbon, amoniacul, dioxidul de sulf etc.

Proprietăți fizice
Aerul nu are miros, gust sau culoare. Privit în strat gros, el pare albastru.
Densitatea aerului a fost luată ca unitate pentru densitățile gazelor. Un litru de aer
uscat, la 0°C, cântărește 1,293 g.
Presiunea pe care o exercită aerul asupra pământului - presiunea atmosferică -
echilibrează o coloană de mercur cu înălțimea de 760 mm.
Importanţa aerului pentru viaţa oamenilor este deosebit de mare. Se ştie că, fără apă,
omul rezistă şi peste 60 de ore, însă fără aer omul nu poate supravieţui nici 6 minute.
Compoziţia aerului inhalat
Azot: 78,00 %
Oxigen: 20,71 %
Dioxid de carbon: 0,04 %

Compoziţia aerului expirat

Azot: 75,50 %
Oxigen: 14,60 %
Dioxid de carbon: 4,00 %

De asemenea, nici viaţa celorlalte vieţuitoare nu este posibilă în absenţa aerului.

Oxigenul şi dioxidul de carbon sunt în permanenţă eliberate în aer şi luate din aer de
către vietăţi.

Plantele verzi produc prin procesul de fotosinteză din timpul zilei, tot oxigenul de pe
pământ. Unele plante și bacterii folosesc chiar și azotul din aer.

În industrie, aerul se foloseşte pentru obţinerea azotului, oxigenului şi a gazelor rare,

la prepararea unor oxizi (de plumb, de zinc), cât şi ca agent oxidant.
Este utilizat la prăjirea unor minereuri cu sulf, ca, de exemplu, pirita din care se obțin
cantități mari de dioxid de sulf, materie primă pentru prepararea acidului sulfuric. În
siderurgie și în metalurgia cuprului se folosesc cantități importante de aer. Întreținând
arderea, datorită oxigenului pe care îl conține, aerul constituie un factor important la
iluminat și încălzit.

Poluarea aerului
Datorită unei intense activităţi economice, în multe regiuni de pe globul pământesc
aerul se încarcă cu substanţe străine, dăunătoare vieţii. Fenomenul este cunoscut
numele de poluare.

Poluarea aerului constă în modificarea compoziţiei sale naturale, prin pătrunderea

unor elemente străine, cu efecte dăunătoare asupra plantelor şi animalelor.

Sursele de poluare
Sursele de poluare ale aerului sunt naturale (reziduuri vegetale şi animale, emanaţii
vulcanice) şi artificiale (procese de combustie din industrie, mijloace de transport etc).

Exemple de poluanţi
– pulberi, cenuşă, zgură, cărbune nears, compuşi volatili ai plumbului, oxizi ai
sulfului, azotului, carbonului etc.