Gorgone

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân

neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Gorgonele (în limba greacă veche Γοργόνες/Gorgónes sau Γοργοῖ/Gorgoĩ, la

singular Γοργώ/Gorgố) erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă
de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”.

Gorgonă

Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă în principal la oricare
dintre cele trei surori care avea părul din șerpi vii și veninoși și o privire îngrozitoare care îi
transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Deși două gorgone (Stheno și Euryale) erau
nemuritoare, sora lor Medusa nu era, și a fost ucisă de semizeul Perseu. Gorgonele erau o
imagine populară a mitologiei grecești, apărând în cele mai timpurii consemnări ale credințelor
antice grecești, cum ar fi cele ale lui Homer. Datorită privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor
au fost puse pe obiecte și clădiri pentru protecție. Medusa a fost ucisă de Perseus și capul ei a
devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din sângele Medusei s-a născut Pegas. Gorgonele
reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în lipsa luptei pentru a ajunge la calea cea dreaptă.

Cuprins

 1Mitologie

o 1.1Feminitatea funestă

 2Bibliografie

 3Vezi și

 4Legături externe

Mitologie[modificare | modificare sursă]
Euryale, Stheno și Medusa erau cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys și Ceto. Dintre ele,
primele două erau nemuritoare. Medusa — considerată prin excelență „gorgonă” — era muritoare.
Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădina Hesperidelor. Cele trei "gorgone
" nu au fost din totdeauna inspaimantatoare. De fapt, ele au fost niște femei foarte frumoase. De
aceea Medusa împreuna cu Poseidon au ajuns sa aibă o Aventura. Din păcate, acest lucru se
petrecute în templul zeiței Atena. Considerând acest lucru jignitor, Atena a transformat-o pe
Medusa împreună cu cele două surori ale sale în niște creaturi cu șerpi în loc de păr și cu niște
ochi care te transformau pe loc într-o stană de piatra. Ea le-a dat brațe de bronz și aripi de aur, cu
ajutorul cărora ele se înălțau în văzduh. Perseu a reușit să o ucidă pe Medusa cu ajutorul Atenei și
a lui Hermes în timp ce monstrul dormea. Zeii i-au dat eroului cizmele înaripate ale lui Hermes, cu
care putea zbura mai repede ca vântul și coiful lui Hades, cu care putea deveni invizibil, pentru a
nu fi văzut de gorgone. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieșit doi fii pe care i-i
dăruise Poseidon: Chrysaor și calul înaripat Pegas. Mai târziu, zeița Athena și-a
împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simpla vedere transforma pe orice muritor în stană de
piatră. Sângele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit când ca otravă ucigătoare, când ca un leac
tămăduitor.

Medusa

Feminitatea funestă[modificare | modificare sursă]

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din
cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de
tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor
este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități htoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale
tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește
antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare
ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau șuierând. Cu
colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor
oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se
prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au
„ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile
sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros
puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare,
de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii
instinctive, translatate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.
Gilbert Durand observa că unele populații primitive repartizează lingvistic substantivele în două
genuri: andric și metandric , acesta din urmă incluzând obiectele neînsuflețite, animalele și
femeile. Co-naturalitatea feminității cu animalitatea e specifică și vechii mitologii eline, care
feminizează monștrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor mai cunoscute analize
simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în fața morții (prin devorare) sau a schimbării (prin
diferența de nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din șerpi, exprimă
o dramatizare negativă a feminității, într-o atmosferă de teroare și catastrofă.
Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera intelectuală a
Renașterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată
simbolic. Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realității (propune enigme despre
lume și om) avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea experienței, iar grecul polis-ului nu
are decât a se teme de orice i-ar revela natura himerică a lumii.
Feminitățile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate,
deschid o breșă în civilizația greacă a realului, în care iraționalul se suprapune necunoscutului; nu
întâmplător, Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de
reprezentări traduc teama că psihologicul nu este o lume închisă, așa cum și-ar fi dorit grecii, ci o
zonă vulnerabilă și instabilă, deschisă tuturor influențelor exterioare (adesea aceste figuri mitice
sunt pur și simplu încarnări ale mâniei).
Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei grecești,
construită pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalității antropomorfe, a
succesiunii patriliniare (Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido incestuos” , văzând-o
ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei, câinele Gerion, dând
naștere Sfinxului), transgresarea idealului regularității (taxis) și al armoniei.
„Femeia-Styx de multiplicitate”, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci într-un
simbolism nefast. Ulterior, moderniștii vor redimensiona această imagine: femeia baudelairiană
este „harpia, uriașa, îmbinând candoarea și lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai
mângâietoare ca îngerii nopții”. Evident, până la această reconversie culturală, duplicitatea
pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea sălbatică și sângeroasă a vechilor mituri antice, va
trece și printr-un proces de sublimare în creștinism, prin cultul Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată
și spiritualizată.