Luna

Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit
natural permanent. Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din Sistemul Solar, și
cel mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează
(obiectul său primar). După satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai
dens satelit dintre cei ale căror densități sunt cunoscute.
Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ.
Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație este că Luna
s-a format din resturile rămase după un impact uriaș între Pământ și un corp de
dimensiunile lui Marte, numit Theia.
Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către
el, partea vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile
dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe
Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare.
Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin comparație cu cerul nopții pare foarte
luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare decât cea a asfaltului(d) uzat. Influența
ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat(d), și o ușoară
prelungire(d) a zilei.
Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină.
Această valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul
Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca
urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare.
Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul îndepărtat, pentru că
distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.
Programul Luna(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave
spațiale fără echipaj(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale Americii
a realizat singurele misiuni umane până în prezent, începând cu prima orbită a Lunii
efectuată de misiunea Apollo 8, în 1968, și continuând cu șase aselenizări între 1969 și
1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste misiuni au adus rocă lunară(d) care a fost
folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică a originii Lunii, a structurii ei interne(d),
și a istoriei mai recente. De la misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată doar de
nave spațiale fără echipaj.
În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și ciclul ei
regulat de faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale și influențe
pentru societățile și culturile umane din timpuri imemoriale. Astfel de influențe culturale
pot fi găsite în limbă, sistemele de calendare lunare, artă(d) și mitologie(d).
Numele și etimologia

colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de
unitate de timp sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul
Pământului) provine din latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său
provenit din radicalul indoeuropean leuk- cu sensul de „lumină” sau „lumină reflectată”;
[12][13]
din același radical provine și cuvântul avestic raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte
forme din limbile baltice, slave, din armeană și din limbile toharice;[13] se pot găsi
paralele semantice și în sanscrită, unde apare chandramā („luna”,[15] considerată
divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas, „strălucire”,
„splendoare”), exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii diferite.[12]
În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17],
asimilat probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din
radicalul indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-
saxonul mōna (atestat în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv
în mone (pe la 1135) de unde a devenit cuvântul actual moon.
[17]
Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu cel de Monat (lună, ca
interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]
Formarea

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu
4,51 miliarde de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului
Solar.[20] Printre aceste mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului,
prin forța centrifugă[21] (care ar necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea
mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp anterior format[23] (care ar
necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa energia corpului aflat
în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de
acreție primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze
nu pot explica nici momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]
Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al
impactului unui corp de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-
Pământul (impactul gigant), care a scos material pe orbita Pământului, material care
apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul sistem Pământ-Lună.[25]
[26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre
Pământ. Se consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din
amalgamarea a două corpuri diferite.
Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu
optsprezece luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii,
Bill Hartmann, Roger Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii:
„Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de la Apollo, mergeți înapoi la
calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la conferința noastră dacă
nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la Kona,
Hawaii, ipoteza impactului gigantic a devenit cea mai populară.
Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care
începeau să ia în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu
credea că se poate ajunge la vreo concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai
două grupuri: tabăra impactului gigant și agnosticii.[27]
Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările
pe calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa
miezului lunii și cu momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări
arată și că mare parte din Lună a rezultat din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul,
și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente sugerează că o fracțiune mai mare din
Lună a rezultat din masa inițială a Pământului.[29][30][31][32] Studiul meteoriților proveniți din
corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au compoziții
pe izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce
Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a
sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor
vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această ipoteză încă se mai discută.
[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor
materiale în sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând
un ocean de magmă.[35][36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut
propriul său ocean de magmă lunar(d); estimările adâncimii sale variază de la
circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]
În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există încă unele
probleme nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]
În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă
măsurare a semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a
constatat că rocile din programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele
de pe Pământ, și că erau diferite de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar.
Deoarece se credea că mare parte din materialul care a intrat pe orbită pentru a forma
Luna provenea de la Theia, această observație a fost neașteptată. În 2007, cercetătorii
de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca
Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012, o analiză
a izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că
Luna are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de
așteptat în cazul în care Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia.
Variațiile ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.
Caracteristici fizice

Structura internă
 Structura Lunii
Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct
de vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri
(150 mi) și un lichid de bază exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de
aproximativ 300 km. În jurul miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de
aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că această structură s-ar fi dezvoltat
prin cristalizarea fracționată(d) a unui ocean global de magmă(d) la scurt timp după ce s-a
format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de magmă ar fi
creat o manta mafică(d) din precipitarea și scufundarea
mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei sferturi din
magma oceanului a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în densitate,
care au plutit deasupra, formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost
inițial prinse între scoarță și manta, cu o abundență mare de elemente incompatibile(d) și
producătoare de căldură. În concordanță cu acest punct de vedere, cartografierea
geochimică făcută din orbită sugerează că scoarța este în cea mai mare
parte anortosit(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au erupt pe suprafață din
topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este mult mai
bogată în fier decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50
kilometri grosime.[1]
Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea,
miezul interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,
[1]
în jur de 20% din raza Lunii. Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier
metalic aliat cu o cantitate mică de sulf și nichel; analizele rotației variabile în timp a
Lunii sugerează că este cel puțin parțial topit.[47]
Geologia suprafeței

Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser(d) și analiză a imaginilor stereo(d).

[48]
Cele mai vizibile caracteristici topografice(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken(d) de
pe fața ascunsă, cu circa 2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al
doilea cel mai mare crater de impact confirmat din Sistemul Solar(d).[49] La 13 km
adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe suprafața Lunii.[50] Cele mai mari
înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-est, și s-a sugerat că ar putea
să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea bazinului Polul Sud–Aitken.
[51]
Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium(d), Serenitatis(d), Crisium(d), Smythii(d),
și Orientale(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea
ascusă a suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât
cea vizibilă.[1]
Descoperirea unor povârnișuri de falie(d) de către Lunar Reconnaissance
Orbiter(d) sugerează că Luna s-a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.
[53]
Caracteristici similare de contracție există și pe Mercur.
Caracteristici vulcanice

Fața vizibilă a Lunii cu mările și craterele mai importante etichetate

Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar cu ochiul
liber, sunt numite mări, întrucât odinioară se credea că sunt pline de apă;[54] acum se
știe că sunt vaste bazine de lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor
terestre, bazalturile lunare au mai mult fier și le lipsesc mineralele modificate de apă.[55]
[56]
majoritatea acestor lave au erupt sau au curs în depresiuni asociate craterelor de
impact. Mai multe provincii geologice(d) care conțin vulcani-scut(d) și domuri vulcanice se
găsesc în apropiere de mările de pe emisfera vizibilă.[57]

Dovezi ale vulcanismului din tinerețea Lunii(d)

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața
acestei emisfere, față de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este
cauzată de concentrația de elemente producătoare de căldură(d) de sub scoarța din
partea vizibilă, văzută pe hărțile geochimice obținute de către spectrometrul cu raze
gamma al lui Lunar Prospector(d), elemente care ar fi provocat încălzirea mantalei de
dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la suprafață și erupția.[59][60] Mare
parte din bazalturile marine ale Lunii au erupt în perioada imbriană, acum circa 3–3,5
miliarde de ani, deși unele probe datate radiometric sunt chiar și de 4,2 miliarde de ani.
[61]
Până de curând, cele mai vechi erupții, datate prin numărarea craterelor(d), par să fi
fost acum doar 1,2 miliarde de ani.[62] În 2006, un studiu al craterului Ina(d), o mică
depresiune în Lacus Felicitatis(d), a găsit niște forme de relief ascuțite și relativ lipsite de
praf care, din cauza lipsei de eroziune prin propagată de materialele în cădere, păreau
a fi vechi de doar 2 milioane de ani.[63] Cutremurele lunare(d) și emisiile de gaze indică și
ele continuarea activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat „dovezi pe scară largă ale
vulcanismului lunar tânăr” în 70 de porțiuni de mare neregulate(d) identificate de Lunar
Reconnaissance Orbiter(d), unele de mai puțin de 50 de milioane de ani. Aceasta ridică
posibilitatea ca mantaua lunară să fie mult mai caldă decât se credea anterior, cel puțin
în emisfera apropiată, unde scoarța adâncă este substanțial mai caldă din cauza unei
mai mari concentrații de elemente radioactive.[64][65][66][67] Puțin înainte de aceasta, au fost
prezentate dovezi ale unui vulcanism bazaltic tânăr de 2-10 milioane de ani în interiorul
craterului Lowell,[68][69] Marea Orientale, situată în zona de tranziție între emisferele
vizibilă și ascunsă ale Lunii. O manta inițial mai fierbinte și/sau o îmbogățire locală a
elementelor producătoare de căldură în manta ar putea fi responsabilă pentru o durată
mai lungă a acestor activități și în partea îndepărtată a Mării Orientale.[70][71]
Regiunile de culoare mai deschisă ale Lunii sunt numite terrae, sau mai frecvent munți,
deoarece acestea sunt mai înalte decât majoritatea mărilor. Datarea radiometrică indică
o vârstă de 4,4 miliarde de ani, și poat reprezenta plagioclase(d) acumulate(d) din oceanul
lunar de magmă(d).[61][62] Spre deosebire de Pământ, se crede că nu s-au format munți
mari pe Lună ca urmare a unor evenimente tectonice.[72]
Concentrația mărilor din emisfera vizibilă reflectă probabil scoarța substanțial mai
groasă din munții emisferei ascunse, care s-ar putea sa se fi format într-un impact de
viteză redusă cu un al doilea satelit al Pământului la câteva zeci de milioane de ani
după formarea lor.[73][74]