ALEXANDR

U IOAN
CUZA (1820-
1873)
Realizat de Ghilescu Lucian
 BIOGRAFIE:
Născut în Bârlad, Alexandru Ioan Cuza
a aparţinut clasei tradiţionale de boieri
din Moldova, fiind fiul ispravnicului
Ioan Cuza şi al Sultanei, membră a
familiei Cozadini de origini fanariote.
Alexandru primeşte o educaţie
europeană, devenind ofiţer în armata
moldovenească şi ajungând la rangul de
colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în
1844.

Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre

oamenii care au marcat istoria
modernă a României. Ce a rămas
consemnat despre el în cărţile de istorie
ştie mai toată lumea.
Domnia, unirea PRINCIPATELOR.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare

dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului
şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor
conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub
semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca
pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea
contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste,
Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un
obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri
ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă
împlinirea idealului românilor de la sud şi est de
Carpaţi.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor

Unite, a fost nu doar o personalitate istorică
unificatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul
politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata,
Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul
vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost
înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi,
în 1860, şi la Bucureşti, în 1864.
Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea
secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii
româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor
principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în
Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe
puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale
între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului
Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii.
Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma
unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din
1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o
uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite
şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor,
liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca
domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune
personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări,
Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea
politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost
consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a
denumit noul stat România.
REFORMELE
LUI CUZA
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi
colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru,
apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme
interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară
(1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru
modern de dezvoltare al ţării.

Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării

Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii
burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza
formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail
Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti
(decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În
acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă
constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului
o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală
concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost
conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea
învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din
ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea
de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi
armata naţională.
Exilul domnitorului:
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor
radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile
domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture.
Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, și
l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a
contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor
reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe
străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o
scrisoare adresată unui diplomat străin).
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și
Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul
Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare
în țară.