ROMÂNIA MODERNĂ

a.Monstruoasa coaliţie.Abdicarea lui Al.I.Cuza

b.Proclamarea lui Carol de Hohenzollern ca principe al
României
c.Constituţia din 1866
În urma loviturii de stat din 2 mai 1864 Adunarea
Legislativă a fost dizolvată, iar domnul a adoptat o nouă
lege electorală şi o nouă lege fundamentală care îi
conferea largi prerogative legislative şi executive.
Din acest moment, scena politică s-a divizat în două
tabere, liberalii moderaţi(cuziştii) şi opoziţia(conservatori
şi liberali radicali).
Mai mult, domnul înţelegea să guverneze deasupra
grupărilor politice cu persoane de încredere, de nuanţe
moderate, precum Mihail Kogălniceanu sau Nicolae
Creţulescu.
a.Monstruoasa coaliţie.Abdicarea lui Al.I.Cuza

Pe parcursul anului 1865 se accentuează conflictele dintre

principele Al.I.Cuza şi Adunarea legislativă : liberalii
radicali şi conservatorii se vor alia atât împotriva
guvernului condus de Mihail Kogălniceanu cât şi
împotriva principelui.
Această colaborare, atât de nefirească va fi numită de
contemporani “Monstruoasa Coaliţie”;guvernul
Kogălniceanu va demisiona
Liderii acestei coaliţii au fost radicalii C. A. Rosetti
I.C.Brătianu, conservatorul Lascăr Catargiu şi
moderatul Ion Ghica.
“Fiecare îşi avea propriile motive:conservatorii se temeau
de reforma electorală şi agrară pe care Cuza dorea
neapărat să le introducă,iar radicalii erau supăraţi că nu
li se dăduse prilejul să formeze guvernul.Dar ambele părţi
erau unite în apărarea sistemului constituţional
existent,pe care Cuza dezamăgit de neputinţa sa de a
conlucra cu Adunarea,îl ignora din ce în ce mai
mult.Conflictul dintre el şi coaliţie a devenit astfel un
conflict ce opunea puterea parlamentară domniei
personale”
Keith Hitchins , Românii 1774-1866
Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de
partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe
domnitor să abdice în noaptea de 10–11 februarie 1866.
La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că
nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un
discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui
principe străin precum prevedea una din dorințele
Adunărilor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare
adresată unui diplomat străin).
Pe actul de abdicare semnat de Cuza scria: „Noi,
Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și
angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun
astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna
unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de
popor.“

Înainte de a pleca de la Cotroceni în exil, el s-a adresat

Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele
cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine
fără mine, decât cu mine.” Şi a încheiat: „Să trăiască
România !”
Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I.
Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi
extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se
cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a
aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuit la
accelerarea societăţii româneşti printr-un program de
reforme fără egal până atunci.
Drept pentru care se poate spune că „Nu greşelele lui
l-au răsturnat – după cum afirma Mihail
Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va
avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă
pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”
În exil, Alexandru I. Cuza a locuit
pentru început lângă Viena, la
Döbling într-o fermecătoare aşezare,
după care s-a mutat la Florenţa (în
Italia).
Pe 15 mai 1873, în timp ce se găsea în
Germania la Heidelberg, inima i-a
cedat, murind la vârsta de 53 de ani.
A fost adus în ţară şi înmormântat la
Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar
mai apoi, osemintele i-au fost mutate
în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Hotelul Europa (1865) din Adenauerplatz, Heidelberg.
În acest hotel Cuza și-a trăit ultimele zile.
b.Proclamarea lui Carol de Hohenzollern ca
principe al României

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza,

conducătorii loviturii de stat au format un guvern
provizoriu, puterea executivă fiind încredințată
unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae
Golescu, ministru de Interne și de Război sub
Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii
conservatori și generalul Nicolae Haralambie,
prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica,
pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și
ministru de Externe.
Ion Ghica l-a propus drept candidat pe
Filip de Flandra, fiul Regelui Belgiei,
Leopold I de Saxa-Coburg Gotha, văr
primar al Reginei Victoria a Marii Britanii.

Propunerea a fost acceptată în

unanimitate, iar Adunarea Deputaţilor l-a
proclamat pe Filip de Flandra domn al
Principatelor Unite, sub numele de Filip I.

Însă Marile Puteri nu erau toate în

favoarea unui astfel de act politic, fapt ce
punea în pericol însăși Unirea
Principatelor. 
Principele de Flandra refuză titlul, prin ministrul de externe
al Belgiei pentru a nu intra în conflict cu împăratul Franţei
Napoleon al III lea, un simpatizant de altfel al lui Cuza,
Situaţia era cu adevărat disperată, dar exista şi un plan
de rezervă. Cel care se va dovedi providenţial.
”Încercând să evite eventualele înţelegeri secrete la
nivelul democraţiei europene, pe seama Principatelor,
autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii
Prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era
înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu
familia imperială franceză”.
”Istorie şi Societate”, volumul II. 
Alegerea lui Cuza ca domnitor în
ambele principate fusese singurul
motiv pentru care puterile europene
permiseseră unirea principatelor
Moldovei și Țării Românești, iar
acum țara risca să ajungă la
dizolvarea acestei uniri.

Ion C. Brătianu, călătorește în

Germania și se întâlnește la
Düsseldorf cu principele Carol și cu
tatăl său Karl Anton de Hohenzollern,
obținând acordul acestuia de a
deveni principe. Brătianu a
telegrafiat guvernului provizoriu că
obținuse acordul lui Carol.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului
provizoriu a declarat că se va organiza un plebiscit
prin care populația cu drept de vot să accepte sau să
respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-
Sigmaringen ca principe ("domn") al Principatelor
Unite (care din 1862 purtau numele de România).
Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866,
rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau
propunerea.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu
a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu
și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el,
practic, s-a deghizat,a călătorit cu un paşaport fals( sub
numele de Karl Hettingen), cu trenul pe ruta Düsseldorf -
Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită
conflictului care exista între țara sa Prusia și Imperiul
Austriac.
Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această
preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de
cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai
puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului",
fapt în sine care a fost ocolit atât de de Carol cât şi de
Al .I.Cuza )
Principele Carol I şi primul său guvern
Pe 10 mai1866 Carol a intrat în
București. Vestea sosirii sale
fusese transmisă prin telegraf și a
fost întâmpinat de o mulțime
entuziastă de circa 30.000 de
oameni, dornici să cunoască noul
conducător.
La Băneasa i s-a înmânat cheia
orașului. Principele a fost
binecuvântat în aceeași zi în
Dealul Mitropoliei de către Nifon,
mitropolitul Ungrovlahiei care l-
a invitat să depună jurământul pe
legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc
comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi
legile României; de a menține drepturile sale și integritatea
teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe
Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat
domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest
titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege,
devenind astfel primul rege al României.
A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-
Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele
Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va
conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române
în 1947.
Când a fost ales Principe al României,
Carol nu era căsătorit și, conform
constituției române, aprobată de el însuși,
nu avea voie să se căsătorească cu o
femeie de origine română. În 1869,
principele a inițiat o călătorie în Europa și
mai ales în Germania, pentru a-și găsi o
mireasă.

A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de

Wied, pe care a văzut-o „harnică,
iubitoare de oameni, cultă și talentată”.
După o convorbire care nu a ținut mai
mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și
în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei.
În final, s-a căsătorit cu Elisabeta la
Neuwied la 3 noiembrie 1869.