Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Admininstrative

Forma de învățământ: I.D.
Program de studiu: Administrație Publică, Anul I, Sem. I

ISTORIA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

TEMA: REGLEMENTĂRILE CONSTITUȚIEI

DIN 1866

Cadru Didactic: Student:

Lect.Univ.Dr. Bilivolschi
Nedelea Oana Adrian-Gheorghe

Anul Universitar 2018 - 2019

 Cuprins:

I. Contextul adoptării Constituţiei: abdicarea lui Al. Ioan

Cuza şi instaurarea domniei prinţului străin

II. Constituţia de la 1 iulie 1866

III. Revizuirile Constituţiei

3.1. Revizuirea de la 12 octombrie 1879

3.2. Revizuirea de la 8 iunie 1884

3.3. Legea din 23 martie 1909

3.4. 12 martie 1912

3.5. Tentativa de revizuire din anul 1914

3.6. Revizuirea de la 19 iulie 1917

IV. Concluzie

V. Bibliografie
I. Contextul adoptării Constituţiei: abdicarea lui Al. Ioan
Cuza şi instaurarea domniei prinţului strain

Domnia de şapte ani a lui Al. Ioan Cuza, 1859 -1866, poate fi caracterizată drept "o
perioadă luminoasă din istoria poporului român” 1. Principalul obiectiv al acestuia a fost să facă
posibilă recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri, şi l-a înfăptuit după o lungă activitate
diplomatică, în care a reuşit ca Franţă, Rusia, Marea Britanie, Sardinia, Prusia, Austria şi Imperiul
Otoman să-l recunoască ca domn pe tot timpul domniei sale.
În general, întreaga sa politică s-a centrat pe unificarea ţării şi urmărirea obţinerii unei
stări de bine pentru tot poporul. Politica internă şi-a direcţionat-o în vederea unificării şi
centralizării aparatului de conducere a statului, a serviciilor de vamă şi telegraf, a cursului monetar
şi a forţelor armate, etc. Cuza a proclamat unirea definitivă a Principatelor sub numele de România,
în cadrul şedinţei comune a Adunării Moldovei şi Adunării Munteniei, de la data de 24 ianuarie
1862, stabilind tot odată şi locul capitalei noului stat născut: Bucureşti. Cuza era sigur de
înfăptuirea acestei uniri definitive, întrucât încă din 1861 se adresa poporului astfel: "alesul vostru
vă da astazi o singură Romanie”, "Unire este îndeplinită, iar naţionalitatea romană este
intemeiata”.2
Cum am mai spus, pe durata domniei sale a dus o politică de aşezare a statului român pe
direcţii moderne, reuşind din acest punct de vedere înfăptuirea reformelor şi evitarea obstacolelor
puse de Marile Puteri, în special de Imperiul Otoman. Un astfel de demers l-a constituit şi aşa zisă
lovitură de stat din 1964, prin care dorea să se aprobe "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris” ca primă lege în ţară, decizie aspru comentată de complotiştii liberali. Domnul Cuza a dorit
să asigure un mediu proprice reformelor, şi asftel a decis să fie adoptată o nouă lege electorală.
Cum în acea perioadă cetăţenii erau mai mult decât dornici să-şi exercite dreptul de cetăţean şi
erau favorabili reformelor şi schimbărilor, Cuza a profitat de acest lucru când a chemat poporul pe
baza unei proclamaţii să adopte textul Statutului Dezvoltător şi noua lege electorală, şi a reuşit
înfăptuirea acestei dorinţe personale prin plebiscitul de la data de 10/22 -14/ 26 1864. Primele trei
articole ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris priveau atribuţiile Domnului şi
principalelor puteri în stat 3.
În ciuda bunei ocârmuiri a statului există totuşi o mişcare complotistă, care nemulţumită
de actele politice ale domnitorului (politică de reforme, lovitura de stat din 1864, unificarea ţării,
1
Ioan SCURTU Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 - 1947), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. I
Carol I, Editură Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.24
2
Ioan SCURTU, Istoria românilor în tî mpul celor patru regi (1866 - 1947), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. I
Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.22
3
"Art.1 puterile publice îi sunt încredinţate Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunări Elective.
Art2. puterea legiuitoare se exercită în colectiv de Domn, Adunarea Ponderatica şi Adunarea Electivă.
Art.3 Domnul are singur iniţiative legilor, le pregăteşte cu concursul Consiliului de Stat şi le supune Adunării
Elective şi Corpului Ponderatoriu spre votare.”

1
etc) a început să organizeze îndepărtarea domnului Al. Ioan Cuza de la conducerea statului şi
aducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Occident. Au început în 1865 prin
semnarea unui act prin care în caz de eliberarea a tronului,acesta să fie ocupat în mod obligatoriu
de un prinţ străin: "ca la caz de vacantă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui
principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident” . Cei care au luat partea la
semnarea acestui acest erau liberali de drept, şi printre aceştia se numără Ion C. Brătianu, C.A.
Rosseti, Ion Ghica, Gh. Stirbey şi alţii. Pentru obţinerea acestui lucru, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica
au plecat în Occident pentru a căuta cel mai potrivit candidat, dar în primul rând pentru a discută
cu împăratul Napoleon al III-lea (cunoscut şi ca "principalul protector al Romaniei”) în vederea
înlăturării lui Cuza.
Odată începută, abdicarea lui Cuza a fost favorizată şi de scrisoarea trimisă împăratului
Napoleon al III-lea de către domn, pe de o parte, dar şi de mesajul de deschidere adresat
Parlamentului la 5/17 ianuarie 1865, pe de altă parte. Scrisoarea, trimisă la data de 19 septebrie /
1 octombrie 1865, enumera reuşitele domniei sale, şi constata răcirea relaţiilor româno-franceze;
totodată, Cuza afirma că era gata să părăsească tronul în favoarea unui principe străin dacă asta era
credinţa împăratului . Nici mesajul aderat Parlamentului nu părea mai însufleţitor: "Eu voiesc să
fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici o piedică la orice eveniment ce ar permite de
a consolida edificul politic, la a cărui aşezare am fost fericit a contribui. În Al. I. Cuza, domn al
românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în
Adunarea ad-hoc şi Camera electiva a Moldovei marile principii ale regeneraţiei României, şi care
fiind domn al Moldovei declara oficialmente înaltelor puteri garante, când primea şi coroana
Valahiei, că el primeşte această îndoită alegere ca expresiune neîndoielnică şi statorinica a voinţei
naţionale pentru Unire, însă numai ca un depozit sacru.
Astfel, a fost obligat de către complotişti să semneze actul de abdicare, 11/23 februarie
1866, prin care arăta că "potrivit dorinţei naţiunii depunea cârmă guvernului în mână unei
Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” .
Aşadar, monstroasa colitie a dărâmat domnia de şapte ani a lui Al. Ioan Cuza, o domnie
plină de succese pentru întreg poporul. Fapta complotistilor a fost comentată în diverse feluri de
către istorici, atât aprobată cât şi dispreciata. Titu Maiorescu, care era un susţinător ferm al celui
care va urma la cârmă statului, era totuşi improtriva acestui eveniment: "...rasturnarea lui Cuza
este un fapt greu de justificat. Liber ales de naţiunea din cele 2 Principate, Cuza merită o soarta
mai bună [...] iar modul cum s-a executat această răsturnare rămâne condamnabil” .
Până aveau să inscauneze prinţul străin mult dorit, au adus la conducerea statului o
Locotenenţă Domnească şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, care se însărcinau a menţine
cele patru puncte votate atât de naţiune cât şi de divanurile ad- hoc. Aceste patru puncte priveau
unirea, autonomia, principele străin şi guvernul constituţional.
În aceste condiţii, situaţia în care se afla România se înrăutăţea din ce în ce mai mult
datorită poziţiilor marilor puteri. De exemplu, Austria, Rusia şi Turcia cereau revocarea actului
din septembrie 1859 în care recunoşteau dubla alegere, iar Turcia a protestat împotrivă ideeii de a
adduce un prinţ străin. Astfel, acestea au comunicat românilor că dacă vroiau menţinerea în
continuare a unirii trebuiau să aducă la tron tot un domnitor român. Dar cum planurile interne erau
total diferite şi dorinţele "complotistilor” erau altele, aceştia trebuiau să grăbească înfăptuirea
planului lor şi totodată să asigure continuitea unirii prin punerea Marilor Puteri în faţă faptului
împlinit.
Primul candidat a fost Filip de Flandra, care aparţinea familiei de Orleans din Belgia, dar
a cărui venire la tron nu era posibilă datorită opoziţiei împăratului Napoleon al III-lea (datorită
faptului că acesta provenea dintr-o familie pretendentă la tronul Franţei) dar şi cunoaşterii aceşti
opoziţii de către casa regală din Belgia. În acest caz, cel de-al doilea candidat a fost Carol de
Hohenzollern- Sigmaringen, şi a fost propus de către Ion C. Brătianu. Şi aducerea acestuia la tronul
ţării a avut un drum spinos datorită răspunsului ezitant al acestuia dar şi situaţiei externe a ţării,
dar care trebuia înfăptuit cât mai repede pentru a se putea îndepărta ţara de influenţa marilor puteri.
Acesta a venit în ţară după ce a fost obţinut sprijinul împăratului Napoleon al IIIlea dar şi
a Prusiei, dar şi dupa ce Carol a fost pus în faţa faptului împlinit de către Locotenţa Domnească,
care transimesese la Bucureşti acesta primeşte coroana ţării. După ce este sfătuit de regele
Wilhelm I (şeful casei de Hohenzollern) şi de cancelarul Prusiei- Otto von Bismark, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen pleacă spre România la 29aprilie/ 11 mai 1866, sub identitate falsă
(numele îi era Karl Hettingen, iar semnalmentele configurau o persoană de statură zvleta, cu ochii
albaştrii, părul negru, nasul vulturesc, cu bărba şi mustăţi mijind pe obraji ), pentru a ajunge pe
tărâm românesc în calitatea de domn la 8/20 1866, Turnu Severin, însoţit de consilierul de cabinet
Werner de sambeanul Mayenfisch aşteptat la gară de Ion C.Brătianu .
Inainte de plecarea lui Carol cu destinaţia pe teritoriul nostru , Locotenţa Domnească
"asigura spatele” acestui proiect genere liberal, prin chemarea vot a poporului pentru acceptarea
lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen drept Carol I. A fost adoptată aceeaşi metodă a lui Cuza,
atat de aspru criticată, prin care acesta dorea adoptarea textului Statutului Convenţiei de la Paris
si a unei noi legi electorale : plebiscitul. De această dată cu ochi buni, acesta s-a desfăşurat la 2/14
a€ “ 8/20 aprilie 1866, şi s-a concluzionat cu rezultatul dorti şi aşteptat.
Revenind la momentul intrării în ţară a lui Carol I, putem observa jovialitatea noului
domn: “momentul în care am păşit pe pământul noii mei patrii , am devenit român; viaţa mea
întreagă o voi consacra pentru fericirea românilor şi pentru prosperitatea lor, care de acum înainte
au devenit compatrioţii mei” . La două zile după venirea în ţara, la 10 mai 1866 , Carol I depude
la Bucureşti jurământul prin care accepta în mod oficial voinţa plebiscitului şi ocupă tronul noii
sale patrii.

II. Constituţia de la 1 iulie 1866

Primul pas fiind înfăptuit, acela de a pune Marile Puteri în faţa faptului împlinit de a pune
la cârma statului un principe străin, următorul pas era adoptarea unei constituţii. Asftel,
Parlamentul a votat în ziua de 29 iunie/11 iulie 1966 prima Constituţie a ţării, Constituţie pe care
noul domn, Carol I a depus următorul jurământ: "Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului
român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritorială 4”.
Acesta prima lege fundamentală a României care a constituit baza juridical a instaurării
monarhiei constituţionale şi totodată continuarea modernizării ţării începută de Al.Ioan Cuza,
promulgată de rege la 29 iunie a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, când a fost publicata în Monitorul
Oficial (Monitorul Oficial n.142 din 1/13 iulie 18665).

4
Ioan SCURTU "Cap.2 Domnia lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen” in IDEM, Monarhia în România 1866 -1947,
Editura Danubius, 1991, p.17
5
Eleodor FOCŞEANU, "Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea I Adoptarea Constituţiunii din 1 iulie 1866”
in IDEM, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Ediţia aII-a, 1998, p 29
 Constituţia a avut la bază proiectul întocmit de Comisia Centrală, iar drept model de
inspiraţie a avut Constituţia din Belgia, considerate drept una dintre cele mai moderne şi
democratrice din Europa; iar datorită acestui fapt, România era adesea numită "Belgia Orientului”
şi devenea primul stat constituţional liberal din sud-estul Europei6.
Deşi România era încă un stat sub suzeranitate otomană, această condiţie nu era specificată
în Constituţie, mai mult primul articol întărea unificarea României: "Principatele Unite Române
constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”.
Conform articolului 82, România devenea o monarhie ereditară: "Puterile constituţionale
ale Domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a Măriei Sale Princepelui Carol
I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinal de primogeniture şi cu
esclusiunea perpetura a femeilor şi coboratorilor lor. Coboratorii Măriei Sale vor fi crescuţi în
religiunea ortodoxă a rasaritului” (Constitutia din 1866, Cap II, Secţiunea I Despre domn).
În ceea ce priveşte puterile statului, acestea emană de la naţiune (art 31 ) iar acestea erau
organizate conform principiului separaţiei puterilor în stat: puterea executivă era încredinţată
Domnului (art.35), cea legislativă Domnului şi Reprezentanţei Naţionale (art. 32), iar puterea
judecătorească era distribuită tribunalelor şi curţilor (art.36).
- avea drept de autoconducere
Puterea legislativã a) Parlamentul - interpela guvernul
era format din Adunarea Deputaţilor - rãspundea la mesajul tronului
şi Senat, având urmãtoarele atribuţii - Camera discuta şi aproba bugetul

b)DOMNUL - avea iniţiativa legilor

- convoca şi dizolva Adunarea şi Senatul
- sancţiona şi promulga legile
- drept de veto absolut la adoptarea unor legi
Puterea executivã a) Guvernul – alcãtuit pe baza majoritãţii parlamentare
- numea şi revoca miniştrii
b) DOMNUL - era şeful armatei: conferee grade şi decoraţii
- declara rãzboi şi încheia tratate
- avea drept de a bate monedã
Puterea judecãtoreascã a) instituţii judecãtoreşti - curţi
- tribunale
- Curtea de Casaţie, instanţa supremã
b) DOMNUL - drept de amnisţiere şi graţiere
- sentinţele se dãdeau în numele lui

În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile românilor, Titlul II prevedea cele mai largi
libertăţi: libertatea conştiinţei,a presei, a învăţământului şi a întrunirilor (art.5 ). Totodată erau
asigurate: inviolabilitatea proprietăţii (art.15), interzicerea pedepsei cu moartea (art.18 ),
învăţământul liber (art 23), secretul scrisorilor (art.25), etc.

6
Ioan SCURTU, "Cap.2 Domnia lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen” in IDEM, Monarhia în România 1866 -
1947, Editura Danubius, 1991, p.18
 Articolul 21. care prevedea libertatea conştiinței, numea şi religia dominantă a ţării
(ortodoxă), precum şi modul de alegere al treptelor episcopiale din interiorul Bisericii Ortodoxe
Române.
Singura restricţie care exista asupra libertăţilor cetăţeanului este cea prevăzută la articolul
30: "Nici un Român fără autorisatiunea guvernului nu poate intra în serviciul unui Stat fără ca
însuşi prin acesta să-şi piardă naţionalitatea. Estrădarea refugiaţilor politici este oprită.”, aşadar
niciun român nu putea pleca în alte ţări decât cu acordul Guvernului şi cu condiţia Drepturile de
vot ale românilor erau bazate tot pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii electorale în
funcţie de venit, profesiune şi demnităţi obţinute..7
Puterile Domnului erau îngrădite de Constituţie, acest fapt fiind direct exprimat prin
articolul 96: "Domnul nu are alte puteri de cât acele date lui prin Constituţiune.”; articolul 92
prevedea persoana neviolabila a persoanei Domnului, iar articolul 93, prerogrativele acestuia:
"Domnul numescesi revoca pe Miniştrii şei. El sanctioneza şi promulga legile. El pote refusa
sancţiunea să. El are dreptul de amnistie în materie politică. Are dreptul de a erta sau micşora
pedepsele în materii criminale; afară de cea ce se statornicesce în privirea Miniştrilor. El nu pote
suspenda cursul urmarirei sau al judecatei, nici a interveni prin nici un mod în administraţia
justiţiei. El numesce sau confirmă în tote funcţiunile publice. El nu pote crea o nouă funcţiune fără
uă lege specială. El face regulamente necesarii pentru esecutarea legilor fără să potă vre-uadata
modifica sau suspende legile şi nu pote scuti pe nimeni de esecutarea lor. El este capul puterei
armate. El conferă gradurile militare în conformitate cu legea. El va confera decoraţiunea romană
conform unei anume legi. El are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale. El inchea
cu Statele streine Conventiunile necesarii pentru comerciu, navigaţiune şi alte asemenea; însă ca
pentru ca aceste acte să aibă autoritate indatoritore, trebue mai inteiu a fi supuse puterei legislative
şi aprobate de ea.”
Se prevedeau şi condiţiile miniştrilor şi senatorilor: imunitatea deputaţilor şi senatorilor
(art.51), inviolabilitatea acestora (art.52), răspunderea ministerială (art.101), interdicţia domnului
de a apăra ministrul (art.100: "In nici un câş ordinul verbal sau în scris al Domnului nu pote apăra
pe un Ministru de respundere.”).
Titlul VI al Constitutiei “ Dispositiuni generale” consta in emiterea unor caracteristici
generale, care azi ar parea banale: culorile steagului: albastru, galben si rosu (art.124), capitala
statului si resedinta guvernului este la Bucuresti (art.125), intaietatea legii fundamentale (art.126),
reglementarea legilor in functie de prezentul act (art.127), imposibilitatea de a suspenda
Constitutia (art.128).
Spre deosebire de Convenţia de la Paris din august 1858, Constituţia din 1866, prevedea
condiţiile reviziurii sale (Titlul VII "Despre revisuirea Constittutiunii”): "Art. 129. Puterea
legiuitoare are dreptul de a declara că este trebuinţă a se supune revisiunei dispositiunile din
Constituţiune anume aretate. După acesta declaraţiune, citită de trei ori din 15 în 15 dile în şedinţă
publică şi primită de ambele Adunări, acestea sunt disolvate de drept şi se convoca altele în
termenul prescris de Art. 95. Adunările cele noui proced în acord cu Domnul la modificarea
punturilor supuse revisiunei. În acest câş Adunările nu pot delibera deca cel pucin duoe treimi a
membrilor din cari se compun nu sunt presenti, şi nici uă schimbare nu se pote adopta deca nu va
întruni cel pucin duoe treimi ale voturilor.”

7
Eleodor FOCŞEANU, "Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea I Adoptarea Constituţiunii din 1 iulie 1866”
in IDEM, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Ediţia aii-a, 1998, p.31
 Acest articol privitor la revizuirea Constituţiei era inspirit din articolul 131 al Constituţiei
belgiene, şi porneşte de la principiile de bază constituţionale. Considerând că o "constitutiune, spre
deosebire de o lege ordinară, este în primul rând o convenţie între naţiune şi putere şi abia apoi o
lege fundamentală, se aplică regulile stricte ale contractului de mandat” 8. Rezultând de aici faptul
că naţiunea îşi poate rezervă dreptul de a motidifca Constituţia de ea însăşi adoptată. Astfel,
Adunarea legislative putea constată schimbarea anumitor dispoziţii constituţionale, propunere ce
trebua să fie citită de trei ori din 15 în 15 zile în şedinţa ambelor adunări (se necesită,deci,2 citiri).
După acest demers, se convoca electoratul în termen de două luni, iar în trei luni trebuia deschise
camerele de revizie. Acestea din urmă erau însărcinate cu revizia necesară şi cu adoptarea unui
nou text, iar condiţiile necesare erau: prezenţa a cel puţin două treini din membrii fiecărei adunări
şi adoptarea cu cel puţin două treimi din voturile celor prezenţi (art.129, alineatul IV).
Indepartrea faţă de Marile Puteri s-a realizat prin primirea în octombrie 1866 a firmanului
Porţii, prin care Carol era recunoscut, şi prin recunoaşterea definitica a Unirii. Din acest moment,
România dispune de prima sa Constituţie şi începe procesul de emanciparea de sub tutela puterilor
garante 9.

III. Revizuirile Constituţiei

Datorită art. 129, odată cu trecere timpului se puteau schimba anumite caractere ale
Constituţiei care nu mai corespundeau în funcţie cu epoca respectivă. Astfel “Constitutiunea din
1866” a fost supusă la şase revizuiri, după cum urmează: 12 octombrie 1879; 8 iunie 1884; Martie
1909; 12 martie 1912 (legea judecătorească); 1914 (tentativă); 19 iulie 1917.

3.1. Revizuirea de la 12 octombrie 1879

Prima revizuire a Constituţiei a avut loc în anul obţinerii Independetei, dar nu era
constrânsă de această reuşită, ci de o discordantă între art 7 al Constituţiei din 1866 ("Insusirea de
Român se dobandesce, se conservă şi se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile.
Numai streinii de rituri creştine pot dobîndi impamentenirea.”) şi articolul 44 din Tratatul de pace
de la Berlin,în care se recunoscuse indepedenta ţării ("art.44: În România, deosebirea credinţelor
religioase şi a confesiunilor nu va fi opusă nimănui că un motiv de excludere sau de incapacitate
în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni
şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitatea ar fi...”). Deoarece
odată cu recunoasterea Indepedentei se impunea eliminarea discriminării, era necesară revizuirea
articolului 7.
S-au respectat prevederile articolului 129, deşi au fost îngreunate dezbaterile datorită
discursurilor ţinute la nesfârşit şi disputele legate de diferite opinii de vedere în ceea ce priveşte
condiţia minorităţilor (turci, evrei). După votarea celor trei citiri, pe rând de către Adunarea
Deputaţilor şi apoi de Senat, acestea îşi aleg la 13 iunie (Senat), respectiv 14 iunie (Camera

8
Eleodor FOCŞEANU, "Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea I Adoptarea Constituţiunii din 1 iulie 1866”
în IDEM, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Ediţia aii-a, 1998, p.33
9
IDEM 15, p. 34
Deputaţilor ) comisii pentru obţinerea unei soluţii pentru revizuirea mult disputatului articol.
Acţiunile de opoziţie nu au încetat nici până în momentul adoptării reviziei, un exemplu concludent
este moţiunea poetului Vasile Alexandri din 11 octombrie 1879 (moţiune respinsă), la ultima
şedinţă a Senatului. Acesta era împotrivă revizuirii datorită notei discordante cu art.44 al Tratatului
de la Berlin, afirmând că "Romania trebuie să fie lăsată la libera ei iniţiative, şi la liberal ei arbitru,
în privinţă oricărei modificări din Constituţiune, conform dreptului său asbsolut de legiferarea...”
10
.
În cele din urmă, revizuirea a fst adoptatat de Adunarea Deputaţilor cu 132 de voturi pentru,
9 voturi contra şi 2 abţineri(6 octombrie), şi Senat cu 56 voturi pentru, 2 voturi contra şi o abţinere
(11 octombrie). Noul articol nr.7 a fost promulgat de domnitor prin decretul nr2 186 din 12
octombrie 1879 şi arată în modul următor: "Art.7- Diferenţă de credinţe religioase şi confesiuni
nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.”11
La doi ani de la această primă revizuire România a fost transformată in Regat prin Legea
nr.710 din 15 martie 1881, dar deoarece prerogativele regelui nu se schimbau, nu se impunea
revizuirea totală a Constituţiei.

3.2. Revizuirea de la 8 iunie 1884

Cea de a doua revizuire a Constitutiei 8 iunie 1884) avea in vedere largirea electoratului
prin desfiintarea celor patru colegii pentru Adunarea Deputatilor si a celor 2 colegii pentru Senat
si inlocuirea acestora u un singur colegiu, cel al cunoscatorilor de carte,si trecerea la un sufragiu
universal (posibil numai dupa 2 decenii). Aceasta idée a fost vehiculata de C.A. Rosseti in toamna
anului 1882, in cotidianul Romanul, care a demisionat de la directiunea ziarului Romanul si isi
depunde si mandatul de deputat din cauza tulburarilor provocate in viata politica a tarii.
Ion C. Bratianu propune la 22 decembrie 1882 o noua revizuire a Constitutiei, si se
urmareste indeplinirea tuturor pasilor prevazuti la art.129. Astfel, dupa indelungi demersuri, Carol
I a promulgat revizuirea Constitutiei, prin Decretul nr.1786 din 8 aprilie 1884, si a promulgat si o
noua lege electorala, cuprinzand 140 de articole, prin Decretul nr.1788 din 8 iunie 1884.
Principalele schimbari constau in extinderea dreptului de vot prin reducerea numarului de
colegii (art.58), prin scaderea censului necesar pentru a avea drept de vot (art.59, 61 -60- , 63-61-
, 68- 67,68 si 69), prin excluderea scutirilor de cens (art.75). S-au revizuit si modalitatile de votare.
In ceea ce priveste libertatea presei, se interzice cenzura (art 24,alin.III) si arestul preventiv
in orice materie de presa (art. 24, alin.XI).
Alta masura adoptata este desfiintarea garzii cetatenesti, prin revizuirea art.121; totodata
se revizuieste si art.118, eliminandu0se referirea la garda cetateneasca si se suprima art.122, care
stabilea modul de organizarea.
In final se introduce un articol referiotr la prevederile Costitutiei si modul sau de aplicare
in Dobrogea (art.133).

10
Monitorul Oficial nr.234 din 16 (28) octombrie 1879, şedinţa Senatului din 11 octombrie 1879 apud Eleodor
FOCŞEANU, “Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea II Revizuirea de la 12 octombrie 1879” in IDEM,
Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Ediţia aII-a, 1998, p.39
11
Eleodor FOCŞEANU "Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea II Revizuirea de la 12 octombrie 1879” in
IDEM, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Ediţia aII-a, 1998, p.39
 Se revizuieste si primul articol datorita tranformarii Romaniei in regat si astfel ia nastere
noul art.1: “Regatul Romaniei cu judetele sale din dreapta Dunarii constituie un singur stat
indivizibil.”. de asemenea acestei transforari se modifica in tot cuprinsul Constitutiei urmatoarele
denumiri: “Principatele Unite Romane” in “Regatul Romaniei”, titlul de “Domn” in cel de “Rege”.

3.3. Legea din 23 martie 1909

Legea din 23 martie 1909 acorda inamovibilitate magistraţilor, privilegiu nereprodus în
Constituţia din 1866 după art.100 din Constituţia belgiană, fapt ce atrăgea după sine lipsa unei
magistraturi calificate.
La data adoptării aceşti legi, inamovibilitatea era acordată doar în urma unor legiuiri
speciale (art.130 din Legea pentru organizarea judecătorească din 5 iunie 1865), şi se bucurau de
acest privilegiu decât membrii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, conform Convenţiei de la Paris
din 1858. se acordă inamovibilitate de la data publicării legii preşedinţilor şi consilierilor de la
Curţile de Apel (art.90) şi preşedinţilor de tribunale (art.91),dacă dispuneau de licenţe sau
doctorate în drept, conform "Legii pentru organizare judecatoreasca” din 5 iunie 1890.
Legea din 23 martie 1909 prevedea: confirmarea inamovibilităţilor existente (art.129),
acordarea de inamovibilitatea tututror inspectorilor judecătoreşti (art.130), şi judecătorilor de
tribunale (art.131). Totodată se menţiona condiţiile în care magistratul inamovibil îşi poate pierde
funcţia: demisie, ajungere la limita de vartă, infirmitate, destituire (art.133)12, etc.

3.4. 12 martie 1912

"Interventia puterii judecătoreşti în controlul constituţionalităţii legilor": puterea
judecătorească a stabilit dreptul instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra constituţionalităţii
legilor ordinare, în cadrul general al controlului reciproc al celor trei puteri în stat .
Se mai adopta decizii precum: insituirea puterii judecătoreşti în aplicarea Constituţiei şi a
legilor ordinare, puterea acesteia de a se opune unei legi ordinare, şi obligaţia de a acorda întâietate
Constituţiei.

3.5. Tentativa de revizuire din anul 1914

Tentativa de revizuire începe în toamnă anului 1913, când Ion I.C.Brătianu (care ocpa
funcţia de preşedinte a PNL) da curs unor idei ingenioase,care care nu vor avea loc de izbândă:
desăvârşirea reformelor agare, creşterea proprietăţii ţărăneşti, stabilirea colegiului unic, înmulţirea
mijloacelor de înstrucţie şi educaţiei, dezvoltarea claselor muncitoare, etc.

12
Eleodor FOCŞEANU, “Cap.III Constituţiunea din 1 iulie 1866, Secţiunea IV Inamovibilitatea magistraţilor sub
regimul Constituţiunii din 1 iulie 1866” in IDEM, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas,
Ediţia aii-a, 1998,p.45
 Aceste idei nu se vor concretize datorită îndelungilor tratative şi demersuri ale adunărilor,
a izbugnirii războiului dintre Austro-Ungaria şi Serbia (14 iulie 1914), dar şi a morţii lui Carol I
(27septembrie 1914 ). Astfel, în decursul celor 48 de ani de domnie ai lui Carol I (1866 - 1914),
singurele revizuiri ale Constituţiei din 1866 au fost cele din 1879 şi 1884.

3.6. Revizuirea de la 19 iulie 1917

Ultima revizuire a Legii fundamentale din 1866 are loc la trei ani după înscăunarea lui
Ferdinand I, care a ocupat tronul României la mai puţin de trei luni de la izbugnirea războiului din
1914.
În 1917 s-a dorit printre altele şi împroprietărirea ţăranilor , sufragiul universal. Iar în
vederea transformării acestor principii constituţionale s-au modificat decât trei articole: 19, 57 şi
67. Noul articol 57 prevedea alegerea deputaţilor pentru Adunarea Deputaţilor să se realizeze în
urma unui vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, pe când art.67 anunţa că Senatul să se
formeze din senatori aleşi şi senatori de drept.
Se introducere şi noţiunea de "cauza de utilitate nationala”, care se referă la dezvoltarea
gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole, lărgind de acesta data exproprierea integrală a
domeniilor şi moşiilor.

IV. Concluzie
Constituţia de la 1866 reprezintă un act de independenţă a ţării doarece nu s-a recunoscut
in textul sau suzeranitatea otomană, fiind totodată prima lege fundamentală care a fost adoptată şi
promulgată fără intervenţie din exterior.
Datorită influenţei Constituţiei belgiene şi a mişcărilor liberale existenţe în ţară,
"Constitutiunea de la 1 iulie 1866” a fost prima Constituţie liberală din sud-estul Europei,
constituind un model pentru alte popoare, şi fiind în acelaşi timp, una dintre cele mai avansate din
Europa.
Punând bazele dezvoltării capitaliste a României şi consolidând statul naţional şi instituţiile
sale, Prima Constituţie a României a rămas în vigoare până în 23 martie 1923, când a fost necesară
promulgarea unei noi Constituţii ca urmare a înfăptuirii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

V. Bibliografie

 FOCŞEANU Eleodor, Istoria constituţională a României (1859 - 1991), Editura

Humanitas, Ediţia aII-a, 1998;
 MAIORESCU Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie, postfaţă şi
indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 ;
 MAMINA Ion, Monarhia constituţională în România.Enciclopedie politică 1866 -1938,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 ;
 SCURTU Ioan, Monarhia în România 1866 -1947, Editura Danubius, 1991 ;
 SCURTU Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866- 1947), Ediţia aII-a,
revazuta şi adăugită, Volumul I Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.