Dr. Int. PB 1 PDF

CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ............................................................................................. 3

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI .................................................................................................................................. 3
1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ .............................................................................................................................. 3
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE ................................................................................................................. 3
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE............................................................................................................. 4
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ............................................................................................................................... 4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC ..................................................................................................................................................................... 6
2.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE.............................................................................................................. 6
2.2. CÂTEVA CONSIDERAŢII ISTORICE .................................................................................................................... 6
2.3. NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE ........................................... 8
2.4. SPECIFICUL NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ........................................................................... 9
2.5. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 11
2.6. LUCRARE DE VERIFICARE .............................................................................................................................. 12
2.7. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 12
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3: RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL
INTERN ................................................................................................................................................................... 13
3.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE............................................................................................................ 13
3.2. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL INTERN.................................................. 13
3. 3. REZUMAT ...................................................................................................................................................... 16
3.5. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC ................................................................................................................................................................... 18
4.2. CONSIDERAŢII GENERALE .............................................................................................................................. 18
4.3. TRATATUL INTERNAŢIONAL .......................................................................................................................... 19
4.4. CUTUMA ........................................................................................................................................................ 21
4.5. PRINCIPIILE DE DREPT.................................................................................................................................... 23
4.6. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 24
4.8. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5: IZVOARELE AUXILIARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC ................................................................................................................................................................... 26
5.2. DOCTRINA...................................................................................................................................................... 26
5.3. ECHITATEA .................................................................................................................................................... 27
5.4. ACTELE UNILATERALE .................................................................................................................................. 27
5.5. HOTĂRÂRILE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ŞI ARBITRALE INTERNAŢIONALE ............................................ 29
5.6. ALTE IZVOARE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ....................................................................................... 30
5.7. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 30
5.9. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC. CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................................... 32
6.2. CONSIDERAŢII GENERALE .............................................................................................................................. 32
6.3. ENUMERARE .................................................................................................................................................. 33
6.4. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 34
1
6.6. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 36
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7: ANALIZA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNATIONAL PUBLIC................................................................................................................................ 37
7.2. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ SAU LA AMENINŢARE CU FORŢA ........................................................ 37
7.3. PRINCIPIUL SOLUŢIONĂRII PAŞNICE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ..................................................... 40
7.4. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI ÎN TREBURILE INTERNE ALE ALTOR STATE ..................................................... 42
7.5. PRINCIPIUL COOPERĂRII INTERNAŢIONALE ÎNTRE STATE .............................................................................. 43
7.6. DREPTUL POPOARELOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE ................................................................................... 45
7.7. EGALITATEA SUVERANĂ A STATELOR ........................................................................................................... 47
7.8. PRINCIPIUL PACTA SUNT SERVANDA ............................................................................................................. 48
7.9. PRINCIPIUL INVIOLABILITĂŢII FRONTIERELOR .............................................................................................. 49
7.10. PRINCIPIUL INTEGRITĂŢII TERIORIALE A STATELOR .................................................................................... 50
7.11. PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI.......................... 51
7.12. REZUMAT..................................................................................................................................................... 52
7.13. LUCRARE DE VERIFICARE ............................................................................................................................ 54
7.14. BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................................. 54
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8: STATUL CA SUBIECT PRINCIPAL AL DREPTULUI
INTERNATIONAL PUBLIC................................................................................................................................ 55
8.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ................................. 55
8.3. STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC .............................................................................. 57
8.4. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 59
8.6. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 60
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9: ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE CA SUBIECTE ALE
DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC....................................................................................................... 61
9.2.ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE- SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL .................................................... 61
9.3. REZUMAT ....................................................................................................................................................... 63
9.5. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 64
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10: ALTE SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC .............. 65
10.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE ......................................................................................................... 65
10.2. POPOARELE SAU NAŢIUNILE CARE LUPTĂ PENTRU INDEPENDENŢĂ ............................................................ 65
10.3. ALTE ENTITĂŢI CARE POT AVEA CALITATEA DE SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL .............................. 66
10.4. REZUMAT..................................................................................................................................................... 67
10.6. BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................................. 68
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11: ASPECTE PRIVIND POPULAŢIA ŞI INDIVIDUL ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL ................................................................................................................................................ 69
11.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE ......................................................................................................... 69
11.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIOANAL ......................................... 69
11.3. CETĂŢENIA .................................................................................................................................................. 70
11.4. REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR ............................................................................................................... 71
11.5. REFUGIAŢII .................................................................................................................................................. 73
11.6. REZUMAT..................................................................................................................................................... 74
11.8. BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................................. 76
2
Unitatea de învăţare 1. INTRODUCERE
1.1. Obiectivele cursului................................................................................................... 3

1.2. Concepţia curriculară............................................................................................... 3
1.3. Scopul unităţilor de învăţare.................................................................................... 3
1.4. Tematica unităţilor de învăţare............................................................................... 4
1.5. Bibliografie generală................................................................................................. 4
1.1. Obiectivele cursului
Obiectivele cursului constau în formarea noţiunilor elementare de drept

internaţional public cât şi a conceptelor juridice de bază în această materie.Se doreşte
ca acest curs să ajute studenţii să cunoască şi să înţeleagă sistemul relaţiilor
internaţionale de drept public.
1.2. Concepţia curriculară
Aşa cum afirma Aristolel, omul este o fiinţă socială. Astfel, el nu poate exista în
afara unei societăţi. Însă, nici societăţile organizate statal nu pot exista fără a
interacţiona într-un fel sau altul între ele. Comunităţile organizate statal au realizat
necesitatea reglementării relaţiilor reciproce încă de la formarea primelor astfel de
state. Iniţial, doar statele erau subiecte ale raporturilor juridice internaţionale, însă,
sfera acestor relaţii sociale devine tot mai complexă, apărând şi alţi actori
internaţionali, cum ar fi organizaţiile internaţionale.
Dreptul internaţional public este o ramură de drept constituită din norme
juridice create de subiectele de drept internaţional public, pe baza acordului lor de
voinţă cu scopul de a reglementa releţiile dintre ele.
Astfel, studierea dreptului internaţional public prezintă un real interes datorită
importanţei relaţiilor internaţionale în existenţa statelor şi nu numai.
1.3. Scopul unităţilor de învăţare
Împărţirea cursului pe unităţi de învăţare a fost făcută cu scopul de a ajuta

studenţii să înţeleagă principalele noţiuni de drept internaţional public, să se
obişnuiască cu terminologia juridică şi mai apoi să dobândească o serie de cunoştiinţe
legate de izvoarele dreptului internaţional public, de principii şi de subiectele acestor
raporturi juridice.
Unităţile de învăţare sunt tratate şi structurate astfel încât studenţii să se
familiarizeze mai întâi cu noţiunile elementare şi cu relaţia dintre dreptul internaţional
şi dreptul intern. Cunoaşterea sistemului dreptului internaţional public este foarte
3
importantă pentru înţelegerea supremaţiei normelor internaţionale dar şi pentru
conştientizarea rolului relaţiilor internaţionale.
1.4. Tematica unităţilor de învăţare
Unitatea de învăţare 1: Introducere

Unitatea de învăţare 2: Noţiuni introductive privind dreptul internaţional public
Unitatea de învăţare 3: Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
Unitatea de învăţare 4: Izvoarele principale ale dreptului internaţional public Unitatea
de învăţare 5: Izvoarele auxiliare ale dreptului internaţional public Unitatea de învăţare
6: Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. Consideraţii generale
Unitatea de învăţare 7: Analiza principiilor fundamentale ale dreptului international
public
Unitatea de învăţare 8: Statul ca subiect principal al dreptului international public
Unitatea de învăţare 9: Organizaţiile internaţionale ca subiecte ale dreptului
international public
Unitatea de învăţare 10: Alte subiecte de drept internaţional public
Unitatea de învăţare 11: Aspecte privind populaţia şi individul în dreptul internaţional
1.5. Bibliografie generală
Tratate, cursuri, monografii

1. Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2011
2. Chilea Dragoş, Drept internaţional public. 300 de întrebări şi răspunsuri, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014
3. Cocoşatu Mădălina, Drept internaţional public. Sinteze şi aplicaţii, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2016
4. Diaconu Dumitru Virgil, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
5. Diaconu Ion, Introducere in dreptul international public, Ed. ProUniversitaria,
Bucureşti, 2015
6. Jura Cristian, Buruian Denis, 1000 de teste grilă de Drept internaţional public,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
7. Miga Beşteliu Raluca, Drept internaţional public. Volumul 1, Ediţia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2010
8. Moca Gheorghe, Duţu Mircea, Dreptul internaţional public, Vol. 1, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
9. Năstase Adrian, Jura Cristian, Coman Florian, 14 Prelegeri de drept
internaţional public, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
4
10. Niciu Marţian I., Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999.
11. Onica-Jarka, Pop Sorana, Sinteze teoretice şi exerciţii practice de Drept
internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015
12. Scăunaş Stelian, Drept internaţional public. Ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007
Legislaţie
Declaraţia unversală a drepturilor omului
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625/1970
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, 1975
Convenţia Europeană privind recunoaşterea personalităţii juridice a organizaţiilor
internaţionale non-guvernamentale, Strasbourg, 24 aprilie 1986
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969
Convenţia europeană privind cetăţenia din 1997
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Convenţia privind statutul refugiaţilor adoptată la Geneva, 28 iulie 1951
Protocolul privind statutul refugiaţilor, New York, 31.01.1967
Constituţia României
Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, republicată în M. Of. nr. 576/13.08.2010
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M. Of. nr. 23/12.01.2004
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în M. Of. nr. 429/18.05.2006
OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în M. Of. nr.
421/05.06.2008
5
Unitatea de învăţare 2. Noţiuni introductive privind dreptul internaţional
public
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare............................................................................. 6

2.2. Câteva consideraţii istorice................................................................................... 6
2.3. Noţiunea de drept internaţional public şi obiectul de reglementare................. 8
2.4. Specificul normelor de drept internaţional public.............................................. 9
2.5. Rezumat................................................................................................................. 11
2.6. Lucrare de verificare........................................................................................... 12
2.7. Bibliografie............................................................................................................ 12
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind dreptul internaţional public

- prezentarea şi însuşirea elementelor esenţiale ale obiectului de reglementare al
dreptului internaţional public
- prezentarea şi însuşirea elementelor esenţiale privind normele dreptului internaţional
public
2.2. Câteva consideraţii istorice
Odată cu apariţia primelor state în antichitate şi stabilirea unor relaţii între

ele, apare şi dreptul internaţional public. Adevărat că primele relaţii interstatale
au apărut ca relaţii de război sau de negoţ însă, de-a lungul timpului au căpătat
valenţe complexe.
Există dovezi ale reglementărilor relaţiilor interstatale încă din antichitate.
Astfel, prin Legile lui Manu (sec. V-lea î.e.n.) din India antică, se interzicea în
război atacarea celor lipsiţi de apărare, a inamicului dezarmat, a celui care se
preda, distrugerea monumentelor religioase, etc. De asemenea, cel mai vechi
tratat este considerat a fi ”tratatul sublim” încheiat în 1296 î.e.n. între faraonul
Ramses al II-lea şi regele litiţilor Hattusill al III-lea, tratat prin care se stabilea o
alianţă între cele două state bazată pe pace şi ajutor reciproc. Asemenea tratate
au exista şi între cetăţile greceşti independente.
În Imperiul roman se formează ”jus gentium” ca ansamblu de reguli care
reglementează atât raporturile dintre cetăţenii romani şi străini dar şi problemele
internaţionale.
6
În perioada Evului mediu se dezvoltă practica încheierii tratatelor, având
în vedere şi numărul mare de războaie însă, iau amploare şi tratatete
internaţionale comerciale.
Odată cu apariţia statelor în Europa în secolele XVI-XVII, a apărut şi
ştiinţa dreptului internaţional ca ştiinţă juridică independentă a dreptului.
Părintele ştiinţei dreptului internaţional este considerat a fi Hugo Grotius,
care, în operele sale fundamentale ”Mare liberum” şi ”De jure belli ac pacis”, a
pus bazele ştiinţei moderne a dreptului internaţional.
Ulterior, Samuel Puffendorf a pus bazele şcolii dreptului natural, folosind
în lucrarea ”De jure naturae et gentium” notiunea de ”jus gentium” (dreptul
ginţilor). Şcoala dreptului natural fundamenta ideea de drept internaţional bazat
pe dreptul natural al omului, opunând regimului feudal absolutist normele
dreptului natural.
Francesco de Vittoria a fost cel care a evidenţiat neajunsurile lui jus
gentium.
În secolul al XVI-lea Richard Zouche, reprezentant al şcolii sintetice,
propune denumirea de ”jus inter gentes”, considerând că dreptul internaţional se
bazează atât pe legile naturii cât şi pe consensul statelor.
Denumirea de drept internaţional a fost utilizată pentru prima dată de
filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham în anul 1789 în lucrarea „An
Introduction to the Principies of Moral and Legislation” în care se precizează că
expresia de drept internaţional este mai corectă decât expresia „dreptul ginţilor”
sau „dreptul naţiunilor” deoarece pune în evidenţă caracterul de „drept între
naţiuni” al acestuia.
Odată cu formarea statelor independente şi cu dezvoltarea principiilor
democratice de organizare statală, dreptul internaţional public a cunoscut o
evoluţie ca drept al păcii.
În perioada contemporană, dreptul internaţional cunoaşte o dezvoltare a
normelor sale, majorarea numărului organizaţii internaţionale ca subiecte de
drept internaţional, ajungând să aibă un rol important în promovarea intereselor
pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.
TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi cine este considerat părintele ramurii de drept a dreptului
internaţional public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 7
7
2.3. Noţiunea de drept internaţional public şi obiectul de reglementare
Dreptul internaţional public a făcut obiectul a numeroase definiri.

Propunem definiţia dată de prof. Dumitru Diaconu: ”dreptul internaţional public
este un ansamblu de principii şi norme juridice create de state şi alte subiecte de
drept internaţional, pe baza acordului de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare
de drept, în vederea reglementării raporturilor sau relaţiilor dintre ele, în cadrul
societăţii internaţionale, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin
respectarea de bunăvoie iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere
aplicate în mod individual sau colectiv”.
Din analiza definiţiei propuse putem distinge următoarele trăsături lae
dreptului internaţional public, ca ramură de drept:
a) Dreptul internaţional este un ansamblu de principii şi norme
juridice create, în esenţă, de state ca urmare a acordului lor de voinţă.
Principiile şi normele ce formează ramura dreptului internaţional public
au atât formă scrisă cât şi nescrisă. Iniţial, reglementările internaţionale au fost
preponderent de natură cutumiară, abia ulterior dezvoltându-se cadrul legal
scris.
De asemenea, putem afirma că normele de drept internaţional sunt create
şi de alte subiecte ale acestor raporturi, cum este cazul organizaţiilor
internaţionale care au un rol important la nivel internaţional.
b) Principiile şi normele internaţionale reglementează atât raporturile
dintre state cât şi raporturile dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional
public.
c) Dreptul internaţional public are rol de coordonare în raporturile
internaţionale, normele şi principiile lui ghidând comportamentul la nivel
internaţional al tuturor participanţilor la astfel de raporturi.
d) În caz de nerespectare a principiilor şi normelor de drept internaţional
public sunt aplicate măsuri de constrângere individuale sau colective.
Obiectul dreptului internaţional public îl constituie raporturile dintre state
şi celelalte subiecte de drept internaţional. Relaţiile dintre state reprezintă, în
principal, domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale.
Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional public relaţiile
în care statul nu se manifestă ca titular al drepturilor sale suverane aşa cum sunt
relaţiile contractuale dintre un stat şi o persoană juridică sau fizică dintr-un alt
stat, raporturile juridice dintre persoanele fizice sau juridice, dintre un stat sau
8
altul ce conţin elemente de extraneitate în care intervin conflicte de legi a căror
soluţionare aparţine normelor de drept internaţional privat sau relaţiile cu
caracter obştesc, cultural, ştiinţific care se stabilesc între organizaţiile naţionale
ale diferitelor state.
În funcţie de obiectul de reglementare al normelor dreptului internaţional,
mai precis în funcţie de domeniile care cad sub incidenţa reglementărilor
internaţionale şi de instituţiile juridice de drept internaţional, s-au consacrat mai
multe ramuri ale dreptului internaţional public, dintre care enumerăm:
- dreptul tratatelor;
- dreptul diplomatic şi consular;
- dreptul internaţional penal;
- dreptul internaţional economic;
- dreptul internaţional al muncii;
- dreptul internaţional al mediului;
- dreptul internaţional al mării;
- dreptul internaţional fluvial;
- dreptul internaţional spaţial;
- dreptul comerţului internaţional;
- dreptul internaţional al dezvoltării;
- protecţia internaţională a drepturilor omului.
Definiţi dreptul internaţional public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 8
2.4. Specificul normelor de drept internaţional public
Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită în relaţiile

internaţionale. Ea este stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor raporturilor
internaţionale, fie ele state sau alte subiecte de drept internaţional public.
Normele de drept internaţional public prezintă următoarele trăsături:
- este obligatorie ca urmare a principiului ”pacta sunt servanda”.
9
- stabileşte drepturi şi obligaţii corelative pentru subiectele raporturilor de
drept internaţional public.
- are un anumit grad de generalitate.
- poate fi o regulă convenţională - forma scrisă sau cutumiară-forma
nescrisă.
În doctrină (Dumitru Diaconu) s-a propus următoarea clasificare:
a) după izvorul lor: norme convenţionale şi cutumiare;
b) în funcţie de denumirea lor: principiile dreptului internaţional public şi
norme concrete ce reglementează anumite domenii ale relaţiilor internaţionale;
c) după obligativitatea lor: norme imperative (jus cogens) şi norme
supletive.
„Convenţia asupra tratatelor” de la Viena din 1969 defineşte normele
imperative ca norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a
statelor în ansamblul său, de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu
pot fi modificate decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general
având acelaşi caracter.
Astfel, normele imperative au o aplicabilitate generală, stabilind obligaţii
erga omnes. Ele nu reglementează interesul unui subiect anume de drept
internaţional public sau ale unui grup de subiecte, ci interesul general al
comunităţii internaţionale.
De la normele imperative nu se poate deroga prin tratate sau convenţii, ele
având un caracter prohibitiv. Astfel, Convenţia de la Viena din 1969 face
următoarele precizări: Tratatul care se încheie cu încălcarea unei norme
imperative existente în momentul încheierii sale este lovit de nulitate „ab initio”
( art. 53 par. 1). Este nul de asemenea tratatul care în momentul încheierii sale
nu era contrar unei norme imperative, dar care vine în conflict cu o normă
imperativă apărută ulterior încheierii sale, tratatul fiind nul din momentul
apariţiei acestei norme imperative, nulitatea tratatului neproducând însă efecte
retroactive (art. 64).
Pentru clasificarea unei norme internaţionale ca fiind imperativă se au în
vedere fie criterii de natură teoretică fie criterii de natură tehnică. Conform
criteriului general teoretic sunt considerate ca norme imperative, în primul rând
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. Pe baza criteriului
tehnic putem identifica norme imperative în anumite tratate multilaterale, ca de
exemplu Carta O.N.U. care în art. 3 prevede că se interzice statelor părţi să
deroge de la acest tratat prin acorduri între ele.
10
Normele supletive sunt acele norme internaţionale cu caracter facultativ,
de la care se poate deroga prin voinţa părţilor, în baza acordurilor dintre ele.
d) După numărul subiectelor cărora le sunt opozabile şi spaţiul în care se
aplică :
1. Norme cu caracter general ( de universalitate) care se aplică tuturor
subiectelor dreptului internaţional şi vizează ansamblul relaţiilor internaţionale.
2. Norme regionale care sunt elaborate şi opozabile numai statelor dintr-o
anumită regiune geografică - Europa, America, etc.
3. Norme bilaterale care reglementează relaţiile dintre două subiecte de
drept internaţional
Există un raport de ierarhizare între aceste categorii de norme, în sensul că
normele generale prevalează faţă de normele regionale, iar cele regionale faţă de
cele bilaterale.
Arătaţi ce sunt normele imperative. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
______________________________________________________________
2.5. Rezumat
Odată cu apariţia primelor state în antichitate şi stabilirea unor relaţii între

ele, apare şi dreptul internaţional public. Adevărat că primele relaţii interstatale
au apărut ca relaţii de război sau de negoţ însă, de-a lungul timpului au căpătat
valenţe complexe.
Există dovezi ale reglementărilor relaţiilor interstatale încă din antichitate.
Denumirea de drept internaţional a fost utilizată pentru prima dată de
filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham în anul 1789
În perioada contemporană, dreptul internaţional cunoaşte o dezvoltare a
normelor sale, majorarea numărului organizaţii internaţionale ca subiecte de
drept internaţional, ajungând să aibă un rol important în promovarea intereselor
pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.
Dreptul internaţional public este un ansamblu de principii şi norme
juridice create de state şi alte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului
de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării
raporturilor sau relaţiilor dintre ele, în cadrul societăţii internaţionale, norme a
11
căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea de bunăvoie iar în caz
de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate în mod individual sau colectiv
Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită în relaţiile
internaţionale. Ea este stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor raporturilor
internaţionale, fie ele state sau alte subiecte de drept internaţional public.
Cea mai importantă clasificare a normelor de drept iternaţional public este
după obligativitatea lor: norme imperative (jus cogens) şi norme supletive.
Normele imperative sunt norme acceptate şi recunoscute de comunitatea
internaţională a statelor în ansamblul său, de la care nu este permisă nici o
derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă a dreptului
internaţional general având acelaşi caracter.
Normele supletive sunt acele norme internaţionale cu caracter facultativ,
de la care se poate deroga prin voinţa părţilor, în baza acordurilor dintre ele.
2.6. Lucrare de verificare
Prezentaţi principalele categorii de norme de drept internaţional public.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:
În primul rând se va folosi cursul. Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar
să se parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.
2.7. Bibliografie
Cocoşatu Mădălina, Drept internaţional public. Sinteze şi aplicaţii, Ediţia a II-a

Diaconu Dumitru Virgil, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
Diaconu Ion, Introducere in dreptul international public, Ed. ProUniversitaria,
Bucureşti, 2015
Miga Beşteliu Raluca, Drept internaţional public. Volumul 1, Ediţia 2, Editura
12
Unitatea de învăţare 3: Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare............................................................................. 13

3.2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern.......................... 13
3.3. Rezumat................................................................................................................. 16
3.4. Lucrare de verificare........................................................................................... 16
3.5. Bibliografie............................................................................................................ 17
- familiarizarea cursanţilor cu raportul dintre dreptul internaţionl public şi

dreptul intern
3.2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
Stabilirea raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a făcut

obiectul multor dezbateri doctrinare. Cu privire la aceasta s-au formulat asfel
două teorii importante: teoria monistă şi teoria dualistă.
În cadrul teoriilor moniste, dreptul intern şi dreptul internaţional sunt
concepute într-o unitate sistemică, bazată pe ierarhizarea normelor juridice.
Astfel, teoriile moniste se împart în teorii moniste care afirmă primatul dreptului
internaţional şi teorii moniste care afirmă primatul dreptului intern.
Conform monismului cu primatul dreptului intern, dreptul internaţional
este derivat din dreptul intern, el fiind o proiectare în sfera raporturilor dintre
state a unor norme din dreptul intern, o prelungire a dreptului intern al statului în
domeniul relaţiilor internaţionale fiind şi denumit „drept public extern al
statului” (Hegel). Fiecare satat păstrează pentru el dreptul limitat de a decide,
raportat la dreptul intern şi interesele proprii, asupra tratatelor încheiate şi a
aplicării dreptului internaţional.
Teoria monistă care afirmă primatul dreptului internaţional public a apărut
în a doua jumătate a secolului XX şi de atunci este acceptată din ce în ce mai
mult în doctrină şi practică. Conform acestei teorii se susţine existenţa unei
ordini universale superioară ordinilor juridice interne, acestea din urmă bâzându-
se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale, normele
de drept ordonându-se într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în
vârful piramidei.
13
Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969 stabileşte regula conform
căreia ”un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat
internaţional”. Pornind de la acestă regulă, foarte multe state stabilesc în dreptul
intern, chiar prin reglementări fundamentale, regula priorităţii dreptului
internaţional şi în consecinţă, conformitatea dreptului intern cu tratatele
internaţionale. Astfel, toate statele Uniunii Europene consacră expres prioritatea
dreptului internaţional faţă de dreptul intern.
Această teză a priorităţii dreptului internaţional faţă de dreptul intern este
consacrată şi în Constituţia României. Astfel, art. 11 din legea fundamentală
stabileşte că:
” (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei.”
De asemenea, în materia drepturilor omului, art. 20 din Constituţia
României prevede că: ” (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Teoriile dualiste afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt
două sisteme de drept egale, independente şi separate, care nu se influenţează,
fiind fenomene juridice distincte, cu particularităţi proprii şi cu sfere proprii de
aplicare. Pentru a se putea aplica în dreptul intern norma internaţională trebuie
transformată într-o normă internă. Dreptul internaţional se creează pe baza
acordului de voinţă dintre state. Conform lui H. Triepel ”dreptul internaţional
este produsul unei voinţe comune a statelor, creată prin unirea voinţelor lor
particulare şi superioară acestora din urmă”.
În concepţia dualistă, dreptul internaţional este o manifestare a
suveranităţii externe a statului, pe când dreptul intern constituie manifestarea
suveranităţii interne.
14
Între cele două sisteme de drept în discuţie există numeroase deosebiri
care vizează în principal izvoarele, subiectele, obiectul de reglementare, normele
juridice, sancţiuni.
Izvoarele dreptului internaţional public se deosebesc de cele ale dreptului
intern al statelor. Dacă obiceiul (cutuma) îl întâlnim ca izvor de drept şi în unele
sisteme de drept naţional, tratatul internaţional este un izvor specific dreptului
internaţional public, atât prin adoptarea lui, cât şi prin modalităţile de punere în
aplicare, ori de suspendare sau încetare a efectelor sale.
Subiectele dreptului internaţional public sunt statele, organizaţiile intergu-
vemamentale şi popoarele care-şi exercită dreptul la autodeterminare. Recent se
conturează ca subiecte ale dreptului internaţional public omenirea în întregul ei,
persoana fizică şi alte entităţi însă persoanele particulare, fizice sau juridice, nu
sunt recunoscute ca având personalitate juridică internaţională, faţă de dreptul
intern al statelor unde sunt cel mai des întâlnite subiecte de drept.
Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre subiectele sale,
în special statele, spre deosebire de dreptul intern care reglementează raporturile
dintre persoanele fizice sau juridice, publice sau private, din interiorul statului.
Normele juridice internaţionale sunt adoptate, fie pe cale cutumiară, fie pe
cale convenţională, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional,
în special statele şi organizaţiile internaţionale. În cadrul dreptului internaţional
nu există o autoritate suprastatală care să fie împuternicită cu funcţii de
legiferare. În schimb, normele de drept interne sunt emanaţia unei autorităţi
politice sau administrative centrale, în funcţie de sistemul constituţional
aplicabil. Normele dreptului internaţional public au un rol coordonator pe când
normele interne au un rol subordonator. Astfel, normele de drept internaţional
public sunt obligatorii numai pentru subiectele care le-au acceptat, pe când în
dreptul intern, o normă juridică adoptată este obligatorie pentru toate subiectele,
indiferent de poziţia acestora de acceptare sau neacceptare.
Sistemul sancţionator în dreptul internaţional public se deosebeşte de cel
din dreptul intern al statelor, mai ales datorită faptului că nu există o justiţie
internaţională cu competenţă obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional
public. Dreptul internaţional public se aplică în baza principiului bunei-credinţe
şi numai în mod excepţional, la nevoie, prin constrângerea individuală sau
colectivă a statelor. Diferendele dintre state sunt rezolvate prin mijloace paşnice.
15
Arătaţi care este raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
conform Constituţiei României. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
___________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 14
3. 3. Rezumat
Stabilirea raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a făcut

obiectul multor dezbateri doctrinare. Cu privire la aceasta s-au formulat asfel
două teorii importante: teoria monistă şi teoria dualistă.
În cadrul teoriilor moniste, dreptul intern şi dreptul internaţional sunt
concepute într-o unitate sistemică, bazată pe ierarhizarea normelor juridice.
Teoriile dualiste afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt
două sisteme de drept egale, independente şi separate, care nu se influenţează,
fiind fenomene juridice distincte, cu particularităţi proprii şi cu sfere proprii de
aplicare.
Între cele două sisteme de drept în discuţie există numeroase deosebiri
care vizează în principal izvoarele, subiectele, obiectul de reglementare, normele
juridice, sancţiuni.
Analizaţi deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern.

În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar
16
3.5. Bibliografie
Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Scăunaş Stelian, Drept internaţional public. Ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007
Constituţia României
17
Unitatea de învăţare 4: Izvoarele principale ale dreptului internaţional
public
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................ 18

4.2. Consideraţii generale................................................................................................ 18
4.3. Tratatul internaţional............................................................................................... 19
4.4. Cutuma internaţională.............................................................................................. 21
4.5. Principiile de drept.................................................................................................... 23
4.6. Rezumat...................................................................................................................... 24
4.7. Lucrare de verificare................................................................................................ 25
4.8. Bibliografie................................................................................................................. 25
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind izvoarele principale ale

dreptului internaţional public
- prezentarea şi însuşirea elementelor esenţiale privitoare la fiecare dintre
izvoarele principale ale dreptului internaţional public.
4.2. Consideraţii generale
Prin izvor al dreptului internaţional public înţelegem instrumentele

juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară
normelor juridice internaţionale (S. Scăunaş).
În identificarea izvoarelor formale majoritatea doctrinarilor au pornit de la
reglementările art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie care stabileşte
că: ”Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a) Convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca
drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare
de determinare a regulilor de drept.
18
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză
ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu această”.
Din reglementările enunţate nu putem deduce că art. 38 din Statutul Curţii
au valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public ci doar oferă
un reper important în acest proces. Dispoziţiile Statutului Curţii stabilesc sursele
pe care le are la îndemână Curtea în soluţionarea diferendelor supuse ei de către
state.
Doctrina (M.I. Niciu), încercând o clasificare a izvoarelor dreptului
internaţional public, acceptă criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea
normelor juridice internaţionale, concretizat în clasificarea în izvoare principale
şi izvoare subsidiare (auxiliare). În prima categorie sunt cuprinse tratatele
internaţionale, cutuma internaţională şi principiile de drept, iar în cea de-a doua
categorie, hotărârile instanţelor judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor,
unele acte ale organizaţiilor interguvemamentale, echitatea.
În ceea ce priveşte ierarhizarea izvoarelor dreptului internaţional public,
nu există o atare ierarhizare. Dacă avem însă în vedere dispoziţiile din diverse
statute ale instanţelor jurisdicţionale internaţionale, putem observa că acestea
stabilesc o ordine de aplicare a surselor pe care le folosesc în soluţionarea
diferendelor supuse judecăţii lor.
Arătaţi care sunt izvoarele principale şi care sunt izvoarele auxiliare ale
dreptului internaţional public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
4.3. Tratatul internaţional
Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele

internaţionale o au ca izvoare ale dreptului internaţional public o întâlnim în
preambulul Convenţiei privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul
1969, care a recunoscut „rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilor
internaţionale şi (...) importanţa din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al
dreptului internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între
naţiuni, oricare ar fi regimurile lor constituţionale”.
19
Conform art. 2 din aceeaşi convenţie, tratatul internaţional este ”un acord
încheiat în scris între subiectele de drept internaţional public, în special între
state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale şi
guvernat de dreptul internaţional public, încheiat în scopul de a produce efecte
juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lor”.
Caracteristicile tratatelor internaţionale evidenţiate în doctrină (D.
Diaconu) sunt:
- Este cel mai important izvor de drept internaţional datorită numărului
mare de tratate;
- Se încheie nu numai între state, chiar dacă această categorie este cea mai
numeroasă, dar şi între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii
internaţionale.
- Tratatele încheiate între state ca subiecte principale de drept
internaţional public sunt guvernate din punct de vedere al procedurilor de
încheiere, executare, încetare, de prevederile Convenţiei privind dreptul
tratatelor de la Viena din 1969.
- Tratatele încheiate între state cu organizaţii internaţionale sau între două
sau mai multe organizaţii internaţionale sunt guvernate de prevederile
Convenţiei din 1986 încheiată la Viena.
- Ca izvor de drept, tratatul are anumite trăsături:
a) exprimă în mod clar, în scris, voinţa părţilor contractante cu privire la
normele consacrate de el;
b) stabileşte precis drepturile şi obligaţiile părţilor contractante în cadrul
relaţiilor reglementate prin tratat, forma scrisă şi solemnă oferind posibilităţi mai
uşoare de probă;
c) permite adoptarea unor noi norme de drept internaţional public în
termen mult mai scurt decât pe cale cutumiară, precum şi adaptarea acestor
norme la noile realităţi ale comunităţii internaţionale.
d) prin tratat se pot reglementa domenii noi de relaţii internaţionale
(dreptul spaţial, energia nucleară, mediul înconjurător etc.), pentru care nu a
existat timpul necesar pentru formarea unor cutume.
e) are rolul principal în codificarea dreptului internaţional public, prin
sistematizarea normelor şi precizarea normelor juridice existente şi instrumente
juridice clare şi fără echivoc, cât şi în dezvoltarea progresivă a drepturilor
internaţionale prin elaborarea de noi norme.
20
Având în vedere rolul important al tratatelor în rândul izvoarelor de drept
internaţional public, acestea trebuie să întrunească anumite condiţii de
valabilitate:
- să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor legale, prevăzute atât de
dreptul internaţional, dar şi de legea internă, mai ales în ceea ce priveşte
autorităţile competente să încheie acorduri internaţionale, negocierile,
exprimarea consimţământului.
- să fie în concordanţă cu normele imperative ale dreptului internaţional
public (jus cogens). Tratatul este lovit de nulitate chiar şi atunci când, după
intrarea lui în vigoare, apare o normă imperativă cu care tratatul intră în conflict.
- să nu fie afectat de vicii de consimţământ. Viciile de consimţământ care
pot apărea la încheierea tratatelor sunt: eroarea, dolul, coruperea
reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra reprezentantului
statului sau asupra statului, prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei.
- să fie în vigoare. Ieşirea din vigoare poate interveni prin retragere,
denunţare, suspendare, imposibilitatea executării sau ca urmare a aplicării
principiului „lex posterior derogat priori” ori „rebus sic standibus” etc.
Astfel, doar tratatele licite sunt izvoare ale dreptului internaţional public.
Orice tip de tratat care respectă condiţiile de valabilitate este izvor de
drept internaţional public, neavând importanţă numărul părţilor sau caracterul
universal sau regional.
Definiţi tratatul internaţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
4.4. Cutuma
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, manifestându-

se frecvent în domeniile protecţiei diplomatice, a dreptului mării şi a normelor
de dreptul tratatelor. Deşi foarte răspândită iniţial în relaţiile interstatale, în
epoca modernă este pe locul secund după tratat.
21
Cutuma este o regulă de conduită ce rezultă dintr-o practică generală,
constantă, relativ îndelungată, repetată şi uniformă a statelor şi considerată de
acestea ca fiind obligatorie.
Pentru ca o regulă să devină cutumă trebuie să întrunească două elemente
esenţiale:
1. Elementul material
Elementul material constă în conduita subiectelor de drept internaţional
public concretizată într-o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă.
Pentru ca o practică să fie generală, ea trebuie să se regăsească în
comportamentul tuturor statelor cărora cutuma le-ar fi opozabilă. Pot exista
astfel practici universale, regionale sau bilaterale. Astfel, sunt anumite cutume
cu aplicabilitate universală, acceptate de toate statele. Unele norme cutumiare se
pot forma însă şi într-un spaţiu geografic mai limitat cu participarea a mai puţine
state, dintr-o anumită zonă. Aceasta este o cutumă locală sau regională. Există şi
posibilitatea creării unei norme cutumiare şi între două state.
Durata în timp a practicii trebuie să fie apreciată prin raportare la
domeniul concret al realţiilor internaţionale pe care le reglementează. De
asemenea, practica trebuie să fie constantă şi repetată pentru a deveni cutumă.
Uniformitatea practicii presupune ca regulile să fie cel puţin similare,
neexcluzând însă diferenţe neesenţiale.
2. Elementul subiectiv (psihologic sau voliţional)
Acest element presupune ca statele să-i recunoască practicii o redare
juridică, adică să o considere obligatorie, având reprezentarea clară că se impune
ca o obligaţie juridică de drept internaţional.
În doctrină (B. Aurescu, A. Năstase) s-a arătat că dovada cutumei se face
prin:
- practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă
diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor);
- tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare;
- tratate multilaterale cu norme noi pe care statele care nu sunt părţi la
acestea le recunosc şi le aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele;
- tratate repetate cu conţinut asemănător;
- rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
- hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale intenaţionale;
- legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.
22
Precizaţi în ce constă cutuma internaţională. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
4.5. Principiile de drept
Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvoare ale dreptului

inetrnaţional public porneşte de la art. 38 alin. (1) lit. c) din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţe care enumeră printre sursele folosite de aceasta în
soluţionarea diferendelor internaţionale şi ”principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate”.
În doctrină ( Niciu M.I.) s-a afirmat opinia conform căreia ”independent
de felul în care sunt concepute aceste principii generale, în ceea ce priveşte
natura lor juridică, ele nu constituie forme juridice de exprimare a normelor
dreptului internaţional public. Aceste principii sunt ele însele norme ale acestui
drept, apărute şi consacrate pe cale cutumiară sau convenţională. De aceea,
principiile generale de drept nu pot fi considerate ca izvor formal, chiar
subsidiar al dreptului internaţional public”.
De asemenea, discuţii au fost declanşate şi de caracterul principiilor de
drept enunţate de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Astfel, s-a pus
problema dacă este vorba despre principiile de drept aplicabile în diferite
sisteme de drept sau dacă este vorba despre principiile fundamentale aplicabile
la nivel internaţional.
Despre oricare dintre aceste principii ar fi vorba, nu putem afirma că ele
nu sunt aplicabile raporturilor internaţionale, însă sunt ele însele norme de drept
şi nu forme de exprimare a dreptului.
Principiile de generale de drep aplicabile în diferitele sisteme de drept
care îşi găsesc aplicabilitatea şi la nivel internaţional sunt, fără a le epuiza: legea
specială derogă de la legea generală; autoritatea de lucru judecat; principiul
egalităţii; principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat; dreptul la apărare; etc.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au caracter
universal, sunt de maximă generalitate, sunt imperative, ocrotesc valorile
23
fundamentale la nivel internaţional. Analiza acestor principii face obiectul unei
secţiuni distincte a prezentului studiu.
Enumeraţi principii generale de drept aplicabile la nivel internaţional.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
4.6. Rezumat
Prin izvor al dreptului internaţional public înţelegem instrumentele

juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară
normelor juridice internaţionale (S. Scăunaş).
Doctrina (M.I. Niciu), încercând o clasificare a izvoarelor dreptului
internaţional public, acceptă criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea
normelor juridice internaţionale, concretizat în clasificarea în izvoare principale
şi izvoare subsidiare (auxiliare). În prima categorie sunt cuprinse tratatele
internaţionale, cutuma internaţională şi principiile de drept, iar în cea de-a doua
categorie, hotărârile instanţelor judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor,
unele acte ale organizaţiilor interguvemamentale, echitatea.
Conform art. 2 din Convenţia privind dreptul tratatelor, tratatul
internaţional este ”un acord încheiat în scris între subiectele de drept
internaţional public, în special între state, state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale şi guvernat de dreptul internaţional public,
încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument
unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lor”.
Cutuma este o regulă de conduită ce rezultă dintr-o practică generală,
constantă, relativ îndelungată, repetată şi uniformă a statelor şi considerată de
acestea ca fiind obligatorie.
Pentru ca o regulă să devină cutumă trebuie să întrunească două elemente
esenţiale:
1. Elementul material: generalitatea practicii, durata practicii, uniformitatea
practicii.
2. Elementul subiectiv (psihologic sau voliţional): forţa obligatorie.
24
Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvoare ale dreptului
inetrnaţional public porneşte de la art. 38 alin. (1) lit. c) din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţe care enumeră printre sursele folosite de aceasta în
soluţionarea diferendelor internaţionale şi ”principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate”.
Prezentaţi avantajele tratatului faţă de cutumă.

4.8. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Niciu Marţian I., Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999.
Bucureşti, 2007
25
Unitatea de învăţare 5: Izvoarele auxiliare ale dreptului internaţional
public

5.2. Doctrina...................................................................................................................... 26
5.3. Echitatea..................................................................................................................... 27
5.4. Actele unilaterale....................................................................................................... 27
5.5. Hotărârile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale internaţionale........................... 29
5.6. Alte izvoare de drept internaţional public.............................................................. 30
5.7. Rezumat...................................................................................................................... 30
5.8. Lucrare de verificare............................................................................................... 31
5.9. Bibliografie................................................................................................................ 31
- familiarizarea cursanţilor cu izvoarele auxiliare ale dreptului internaţional

public
- prezentarea elementelor generale specifice fiecărui izvor auxiliar.
5.2. Doctrina
Doctrina este formată din totalitatea opinilor specialiştilor într-un anumit

domeniu. Doctrina reprezintă un mijloc auxiliar de determinare a normelor
dreptului internaţional. Ea poate aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea
dreptului internaţional contemporan prin interpretarea, precizarea şi
sistematizarea normelor specifice acestei ramuri de drep.
Doctrina de drept internaţional public cuprinde:
- lucrările ştiinţifice ale specialiştilor în dreptul internaţional public;
- lucrările unor importante foruri ştiinţifice internaţionale, ale unor
organizaţii de specialitate cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul
de Drept Internaţional sau Comisia de Drept Internaţional din cadrul O.N.U.
- opiniile separate şi opiniile individuale ale unor judecători ai Curţii
Internaţionale de Justiţie, aceste opinii minoritare prin caracterul lor documentat
contribuind la îmbogăţirea doctrinei.
Deşi este enunţată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie printre
sursele pe care le are în soluţionarea diferendelor juridice, doctrina nu este un
26
izvor de drept în adevăratul sens al cuvântului ci mai degrabă un mijloc auxiliar
de determinare a dreptului internaţional public.
Definiţi doctrina. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
5.3. Echitatea
În art. 3 alin. (2) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că

instanţa poate soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii dacă
părţile duferendului sunt de acord. Curtea judecă în echitate doar în măsura în
care a fost autorizată de părţi în acest sens.
În doctrină (Diaconu I.) s-a afirmat că ”echitatea este parte integrantă a
aplicării normei de drept; ea nu operează independent, astfel încât să creeze ea
însăşi drepturi şi obligaţii; nu poate înlătura o normă de drept sau să se substituie
acesteia. Ea operează împreună cu o normă de drept, ca mecanism moderator
sau corectiv, în cazul în care prin aplicarea strictă a unei norme de drept s-ar
ajunge la rezultate care nu ar fi juste”.
Echitatea poate fi aplicată în domenii de drept internaţional public în care
nu sunt reguli precise, apelând la principiile eticii şi moralei, la principii
generale sau fundamentale de drept.
Arătaţi ce act juridic include echitatea în rândul izvoarelor de drept
______________________________________________________________
______________________________________________________________
5.4. Actele unilaterale
În cadrul actelor unilaterale putem vorbi atât de actele unilaterale ale

statelor cât şi de actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale.
27
Comisia de Drept Internaţional a definit actele unilaterale ale statelor ca
fiind o declaraţie exprimând o voinţă sau un consimţământ prin care un stat are
în vedere crearea de obligaţii sau de alte efecte juridice în virtutea dreptului
internaţional (Cocoşatu M.).
Deşi pot fi imputate doar statelor de la care emană, actele unilaterale ale
statelor pot crea efecte juridice şi la nivel internaţional.
Actele unilaterale ale statelor sunt variate, prin ele statele asumându-şi
obligaţii, respingând anumite obligaţii internaţionale, renunţând la un drept sau
recunoscând o situaţie juridică internaţională.
Dintre actele unilaterale ale statelor le amintim pe cele mai importante
(aşa cum sunt enumerate în doctrină (Cocoşatu M.)):
a) Declaraţia - este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia
sa în legătură cu o anumită situaţie;
b) Protestul - este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia
poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime,
atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru
prejudiciile cauzate. De asemenea, printr-un act de protest poate fi împiedicată
formarea unei noi reguli cutumiare.
c) Promisiunea - este actul prin care un stat nu recunoaşte ca fiind
legitime o pretenţie, o manifestare sau o situaţie existenta.
d) Recunoaşterea - este actul prin care un stat constată apariţia unui nou
subiect de drept internaţional (un alt stat sau o organizaţie internaţională) sau a
altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau
insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu
acestea relaţii oficiale. Totodată, printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi
reguli de drept internaţional.
e) Renunţarea - este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau
parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale.
În ceea ce priveşte actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale, se
disting două mari categorii: acte vizând funcţionarea organizaţiei şi acte vizând
realizarea obiectivelor organizaţiei. Actele care vizează organizarea şi
funcţionarea organizaţiei sunt obligatorii, fiind asumate de statele membre, însă
aplicându-se în interiorul organizaţiei.
Actele care vizează realizarea obiectivelor organizaţiei sunt acte ce
privesc comportamentul statelor, conduita acestora, constând în respectarea
drepturilor şi obligaţiilor asumate pentru împlinirea obiectivelor convenite la
28
înfiinţarea organizaţiei şi pot avea caracter obligatoriu sau de recomandare. De
exemplu, rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. sunt obligatorii pentru
toate statele membre pe când rezoluţiile Adunării Generale ale O.N.U. nu au
caracter obligatoriu, ci de recomandare, statele fiind libere să se conformeze
prevederilor lor.
Identificaţi un tip de act unilateral al statelor care are calitatea de izvor de
drept internaţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
5.5. Hotărârile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale internaţionale
Deşi nu sunt creatoare de drept ci prin ele se aplică dreptul, hotărârile

judecătoreşti pot fi izvoare de drept prin dezvoltările şi interpretările pe care
conţin.
Conform art. 38 alin. (1) lit. d) din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti sunt mijloace auxiliare de determinare a reguilor
de drept. Acestea au valoare obligatorie doar între părţile aflate în litigiu şi
numai pentru cauza pe care o soluţionează.
Hotărârile sunt deseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea
altor litigii. De exemplu, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
reprezintă un izvor al dreptului internaţional public în domeniul protecţiei
drepturilor omului.
Diferenţa între justiţia internaţională şi tribunalele arbitrale internaţionale
ţine de caracterul ad- hoc al arbitrajului, spre deosebire de natura instituţională,
permanentă a instanţelor internaţionale.
Care este caracterul hotărârilor judecătoreşti stabilit de Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
29
5.6. Alte izvoare de drept internaţional public
Printre izvoarele auxiliare de drept internaţional public amintim şi legea

internă a statelor şi hotărârile instanţelor naţionale de judecată.
Legile interne ale statelor şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale
nu constituie izvoare formale ale dreptului internaţional, ele însă, pot contribui
la formarea unor norme, atunci când mai multe state adoptă legi similare
referitoare la mai multe instituţii sau relaţii internaţionale, ca de pildă, în
domeniul dreptului consular, dreptului de azil etc., sau când instanţele de
judecată din diferite state adoptă soluţii identice, în mod repetat cu privire la
aceeaşi cauză.
Totuşi, legii interne şi jurisprudenţei interne nu li se atribuie caracterul de
izvor al dreptului internaţional, dar ele pot constitui uneori un element al
procesului de formare a dreptului internaţional cutumiar.
Arătaţi ce alte izvoare auxiliare ale dreptului internaţional public pot exista.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
5.7. Rezumat
Doctrina de drept internaţional public cuprinde:

- lucrările ştiinţifice ale specialiştilor în dreptul internaţional public;
- lucrările unor importante foruri ştiinţifice internaţionale, ale unor
organizaţii de specialitate cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul
de Drept Internaţional sau Comisia de Drept Internaţional din cadrul O.N.U.
- opiniile separate şi opiniile individuale ale unor judecători ai Curţii
Internaţionale de Justiţie, aceste opinii minoritare prin caracterul lor documentat
contribuind la îmbogăţirea doctrinei.
În art. 3 alin. (2) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că
instanţa poate soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii dacă
părţile duferendului sunt de acord. Curtea judecă în echitate doar în măsura în
care a fost autorizată de părţi în acest sens.
30
În cadrul actelor unilaterale putem vorbi atât de actele unilaterale ale
statelor cât şi de actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale.
Actele unilaterale ale statelor sunt variate, prin ele statele asumându-şi
obligaţii, respingând anumite obligaţii internaţionale, renunţând la un drept sau
recunoscând o situaţie juridică internaţională.
Actele care vizează realizarea obiectivelor organizaţiei sunt acte ce
privesc comportamentul statelor, conduita acestora, constând în respectarea
drepturilor şi obligaţiilor asumate pentru împlinirea obiectivelor convenite la
înfiinţarea organizaţiei şi pot avea caracter obligatoriu sau de recomandare.
Deşi nu sunt creatoare de drept ci prin ele se aplică dreptul, hotărârile
judecătoreşti pot fi izvoare de drept prin dezvoltările şi interpretările pe care
conţin.
Printre izvoarele auxiliare de drept internaţional public amintim şi legea
internă a statelor şi hotărârile instanţelor naţionale de judecată.

Analizaţi unul dintre izvoarele auxiliare de drept internaţional public analizate.
5.9. Bibliografie
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Niciu Marţian I., Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999.
Bucureşti, 2007
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
31
Unitatea de învăţare 6: Principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public. Consideraţii generale

6.2. Consideraţii generale................................................................................................ 32
6.3. Enumerare.................................................................................................................. 33
6.4. Rezumat...................................................................................................................... 34
6.6. Bibliografie................................................................................................................. 36
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind principiile

fundamentale ale dreptului internaţional public
-enumerarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public.
6.2. Consideraţii generale
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile

fundamentale ale dreptului internaţional public ca fiind ”reguli de maximă
generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii
pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele”.
În doctrină (Diaconu D.) s-a propus următoarea definiţie: ”principiile
fundamentale ale dreptului internaţional public sunt norme de maximă
generalitate, cu aplicabilitate universală a căror respectare este obligatorie pentru
toate statele şi celelalte subiecte de drept internaţional, în scopul menţinerii păcii
şi securităţii şi al promovării cooperării internaţionale”.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public prezintă
anumite trăsături specifice:
a) sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens. De la aceste reguli nu
se poate deroga, astfel că toate celelalte norme adoptate pentru a reglementa
relaţiile dintre subiectele de drept internaţional public trebuie să fie în
confomitate cu principiile fundamentale internaţionale.
b) au caracter de maximă generalitate.
c) au vocaţie universală, aplicându-se raporturilor juridice internaţioonale
în universalitatea lor.
32
d) apără valorile fundamentale de o importantă deosebită pentru omenire
cum ar fi pacea şi securitatea internaţională.
e) sunt egale din punct de vedere al valorii juridice. Nu se poate face o
ierarhizare a principiilor fndamentale ale dreptului internaţional public, ele
având aceeaşi forţă juridică.
f) au un caracter dinamic, fiind în continuă evoluţie.
g) au forţă juridică obligatorie.
h) sunt interdependente, conţinuturile lor condiţionându-se reciproc. Un
principiu nu poate fi interpretat sau aplicat decât în contextul întregului sistem al
acestor principii.
i) sunt stabile dincolo de caracterul lor dinamic. Stabilitatea lor reiese
tocmai din valoarea lor de jus cogens.
Precizaţi care sunt trăsăturile principiilor fundamentale ale dreptului
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 32-33
6.3. Enumerare
Principalele documente internaţionale care consacră principiile

fundamentale ale dreptului internaţional public sunt Carta O.N.U., Declaraţia
Adunării Generale a O.N.U., Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 şi Carta de la Paris pentru o nouă
Europă din 1990 prin care s-a început procesul de instituţionalizare a Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi de transformare a ei în Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt sintetizate
de Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970 iar la aceste principii în
număr de 7 se mai adaugă alte 3 principii enunţate de Actul final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975.
33
Principiile stabilite de Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970
sunt:
1) Nerecurgerea la forţă sau la ameninţare cu forţa (principiul
neagresiunii);
2) Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
3) Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4) Cooperarea internaţională;
5) Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autoderminare);
6) Egalitatea suverană a statelor;
7) Pacta sunt servanda (respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate).
La acestea, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa adaugă alte trei, ce exprimă procesul de evoluţie a dreptului internaţional
contemporan şi anume:
8) Inviolabilitatea frontierelor;
9) Integritatea teritorială;
10) Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Precizaţi care sunt principalele acte internaţionale care enumeră principiile
fundamentale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
6.4. Rezumat
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile

fundamentale ale dreptului internaţional public ca fiind ”reguli de maximă
generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii
pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele”.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public prezintă
anumite trăsături specifice:
34
Principalele documente internaţionale care consacră principiile
fundamentale ale dreptului internaţional public sunt Carta O.N.U., Declaraţia
Adunării Generale a O.N.U., Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 şi Carta de la Paris pentru o nouă
Europă din 1990 prin care s-a început procesul de instituţionalizare a Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi de transformare a ei în Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Principiile stabilite de Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970
sunt:
1) Nerecurgerea la forţă sau la ameninţare cu forţa (principiul
neagresiunii);
2) Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
3) Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4) Cooperarea internaţională;
5) Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autoderminare);
6) Egalitatea suverană a statelor;
7) Pacta sunt servanda (respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate).
La acestea, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa adaugă alte trei, ce exprimă procesul de evoluţie a dreptului internaţional
contemporan şi anume:
8) Inviolabilitatea frontierelor;
9) Integritatea teritorială;
10) Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prezentaţi trăsăturile principiilor fundamentale ale dreptului internaţional

public.
35
6.6. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Năstase Adrian, Jura Cristian, Coman Florian, 14 Prelegeri de drept
internaţional public, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
Bucureşti, 2007
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki,
1975
36
Unitatea de învăţare 7: Analiza principiilor fundamentale ale dreptului
international public

7.2. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţa.................................. 37
7.3. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale............................... 40
7.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state................................. 42
7.5. Principiul cooperării internaţionale între state...................................................... 43
7.6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele........................................................ 45
7.7. Egalitatea suverană a statelor.................................................................................. 47
7.8. Principiul pacta sunt servanda................................................................................. 48
7.9. Principiul inviolabilităţii frontierelor...................................................................... 49
7.10. Principiul integrităţii terioriale a statelor............................................................. 50
7.11. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului....... 51
7.12. Rezumat.................................................................................................................... 52
7.13. Lucrare de verificare.............................................................................................. 54
7.14. Bibliografie............................................................................................................... 54
- prezentarea fiecărui principiu fundamental de drept internaţional public.

- întelegerea mecanismelor principiilor fundamentale de drept internaţional
public.
7.2. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţa
Iniţial, la începuturile societăţilor organizate statal, jus ad bellum era

principalul mijloc de valorificare a intereselor statelor. Însă, nerecurgerea la
forţă şi soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale au devenit
principalele mijloace de valorificare a intereselor statale în raporturile
internaţionale.
Acest principiu este reglementat de mai multe acte internaţionale. Printre
cele mai importante sunt:
a) Pactul „ Briand Kellogg” încheiat la Paris în 1928, numit „Tratatul
general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor”
cunoscut ca Pactul de la Paris sau Pactul Briand Kellogg.
37
Prin acest pact este interzis dreptul statelor de a porni război, scoţându-l în
afara legii internaţionale şi stabilind printr-un instrument juridic obligatoriu
angajamentul statelor de a nu recurge la război, desfiinţând astfel vechiul „jus ad
bellum”. Este pentru prima dată când se reglementează la nivel internaţional
renunţarea la război.
Astfel în art.l din Pact statele părţi declară în mod solemn că ele
condamnă recurgerea la război pentru reglementarea litigiilor internaţionale şi
renunţă în relaţiile lor reciproce la război ca instrument al politicii naţionale iar
în art. 2 din Pact se menţionează că părţile contractante convin ca toate
diferendele ori conflicte de orice natură sau origine s-ar naşte între ele, să nu fie
niciodată rezolvate altfel decât prin mijloace ferme.
b) Art. 2 din Carta O.N.U. menţionează că, în vederea înfăptuirii
scopurilor pentru care a fost înfiinţată toţi membrii acesteia se vor abţine în
relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţări cu forţa şi la folosirea
forţei, atât împotriva iintegrităţii teritoriale şi independenţei politice ale unui stat
cât şi în orice mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Se afirmă în doctrină (Scăunaş S.) că această reglementare este ambiguă şi
că necesită anumite modificări. De asemenea se evidenţiază situaţiile în care este
admisă folosirea forţei:
- pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă
(art. 51 din Carta O.N.U.)
- pentru sancţionarea agresorilor prin decizie a Consiliului de Securitate al
O.N.U. (art. 42 din Carta O.N.U.)
- în contextul luptei popoarelor pentru eliberare de sub dominaţie
colonială, ocupaţie străină sau împotriva regimurilor rasiste, în virtutea dreptului
lor la autoderminare (art. 1 paragr. 4 din Protocolul adiţional I din 1977 la
Convenţia de la Geneva din 1949).
c) Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului
internaţional din 1970 care arată, în esenţă, că:
- războiul de agresiune constituie o crimă împotriva păcii care angajează
răspunderea în virtutea dreptului internaţional;
- recurgerea la forţă sau la ameninţare cu forţa constituie o violare a
dreptului internaţional;
- statele au obligaţia de a respecta integritatea teritorială şi de a nu
recurge la forţă sau la amennţare cu forţa pentru violarea frontierelor unui stat;
38
- statele au obligaţia de a nu soluţiona diferendele internaţionale prin
ameninţare cu forţa sau prin folosirea forţei;
- statele au obligaţia de a nu organiza sau încuraja acte de război civil sau
acte de terorism pe teritoriul altui stat;
- statele au obligaţia de a nu restrânge dreptul la autoderminare al
popoarelor; etc.
d) Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
arată că, în primul rând, statele trebuie să se abţină de la folosirea forţei armate
în special de la invazia militară sau atacul împotriva teritoriului altui stat
adăugând şi abţinerea de la orice constrângere economică faţă de un alt stat.
e) Rezoluţia nr. 3314 a Adunării Generale a O.N.U. din 1974 care
defineşte agresiunea armată.
S-a stabilit că agresiunea armată directă dar şi indirectă constă în
următoarele acte, enumerate în definiţie cu caracter exemplificativ şi anume:
- invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale
altui stat sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultată dintr-o asemenea
invazie sau un astfel de atac sau orice anexare prin folosirea forţei, a teritoiului
unui stat sau a unei părţi din teritoriul său;
- bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat
sau folosirea oricăror arme de către un stat, împotriva teritoriului altui stat.
- blocada navală a porturilor şi a coastelor unui stat de către forţele armate
ale altui stat.
- atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre,
navale sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile a acestuia.
- folosirea forţelor armate ale unui stat care sunt staţionate pe teritoriul
altui stat, cu acordul acestuia şi contra condiţiilor prevăzute în acord sau orice
prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului, după expirarea
valabilităţii acordului.
- fapta unui stat de a admite ca teritoriul său pe care l-a pus la dispoziţia
altui stat să fie folosit de acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune
împotriva unui stat terţ.
- trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri
armate, de forţe neregulate sau de mercenari pentru a se deda la acte de violenţă
împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus
sau faptul de a se angaja substanţial la o astfel de acţiune.
39
Precizaţi ce este agresiunea armată. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.3. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale
Apariţia şi evoluţia acestui principiu sunt strâns legate de principiul

nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţa.
Primul document care consacră acest principiu a fost Pactul Briand-
Kellogg din 1928, potrivit căruia ”statele părţi recunosc că reglementarea sau
soluţionarea oricăror diferende sau conflicte de orice natură sau de orice origine
ar putea avea ele, care vor putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodată să
fie rezolvate decât prin mijloace paşnice”.
Acest principiul a fost preluat şi de Carta O.N.U. care prevede că ”toţi
membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să
nu fie puse în primejdie”. Carta O.N.U. acordă o importanţă deosebită
soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, dedicând un întreg
capitol obligaţiei statelor în acest sens şi mijloacelor pe care le au la îndemână
acestea pentru respectarea principiului. Astfel, sunt enunţate ca mijloace de
soluţionare paşnică a diferendelor dintre state: tratativele, ancheta, madiaţiunea,
concilierea, arbitrajul, mijloace judiciare, recurgerea la organizaţii sau acorduri
regionale sau la alte mijloace paşnice alese de statele implicate în diferend.
Conform art. 34 din Cartă, Consiliul de Securitate este împuternicit să
ancheteze orice diferend sau situaţie care ar putea pune în pericol pacea sau
securitatea internaţională.
Diferendele juridice trebuie să fie supuse spre soluţionare Curţii
Internaţionale de Justiţie, conform art. 36 parag. 3 din Cartă.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept
internaţional din 1970 stabileşte, în esenţă, următoarele:
- statele sunt obligate să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor
internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele
40
prevăzute de Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte
mijloace paşnice pe care le vor conveni;
- statele părţi la un diferend, precum şi alte state trebuie să se abţină de la
orice act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea
şi securitatea internaţională;
- diferendele internaţionale trebuie să fie rezolvate pe baza egalităţii
suverane a statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijlocului de
rezolvare.
Acest principiu a fost reafirmat şi dezvoltat şi de alte documente
internaţionale, în mod deosebit de Actul Final de la Helsinki din 1975 şi de
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. privind reglementarea paşnică a
diferendelor internaţionale din 1982. Acest din urmă document aduce ca noutate
obligaţia statelor de a cţiona cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru a
preveni diferendele, urmărind să trăiască în pace şi ca buni vecini şi să
contribuie la consolidarea păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, statele
trebuie să soluţioneze diferendele dintre ele, în primul rând prin mijloacele
regionale prevăzute în tratatele regionale la care sunt părţi iar în caz de
nesoluţionare să se adreseze Consiliului de Securitate al O.N.U.
În doctrină (Diaconu D.) se face distincţia între diferend şi situaţie. Astfel,
diferendul este o neînţelegere între state determinată de o pretenţie ca un stat să
acţioneze sau să nu acţioneze într-un anumit mod, pretenţie respinsă de celălalt
stat şi întemeierea acestei pretenţii pe o normă de drept internaţional sau pe un
drept al statului care formulează pretenţia bazat pe dreptul internaţional. Situaţia
este o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce
fricţiuni între ele şi care poate evolua sau nu într-un diferend, fie ele grave sau
mai puţin grave.
Arătaţi care sunt mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor dintre state.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
41
7.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state
Acest principiu a fost afirmat iniţial în doctrină, mai precis în lucrarea

”De jure belli ac pacis” a lui Hugo Grotius. Ulterior, acesta a fost dezvoltat şi de
alţi doctrinari şi preluat în documente internaţionale importante. Putem aminti,
printre doctrinarii preocupaţi de enunţarea şi dezvoltarea acestui principiu şi pe
Simion Bărnuţiu care respinge în totalitate intervenţia unui stat în afacerile
interne ale altui stat, inclusiv atungi când se urmăreşte apărarea drepturilor
democratice ale cetăţenilor, afirmând că ar fi ”un război etern al tuturor contra
tuturor”.
Carta O.N.U., în art 2 paragraf 7 consacră acest principiu arătând că ”nici
o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în
chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga
pe membrii săi să supună asemenea chestiunispre rezolvare pe baza prevederilor
prezentei Carte”.
Se afimă astfel, dreptul statelor de a-şi exercita atribuţiile suveranităţii lor,
fără niciun amestec din afară.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului
internaţional din 1970 stabileşte următoarele:
- nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni, direct sau
indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unui stat; nu
numai intervenţia armată, dar şi orice formă de ingerinţă sau orice ameninţare
îndreptate împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor lui
politice, economice şi culturale sunt contrare dreptului internaţional; nici un stat
nu poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice sau de orice
altă natură pentru a constrânge un alt stat să-şi subordoneze exercitarea
drepturilor lui suverane şi pentru a obţine de la el avantaje de orice fel;
- toate statele trebuie să se abţină de la organizarea, sprijinirea, incitarea,
finanţarea, încurajarea sau tolerarea activităţilor armate subversive sau teroriste
destinate să schimbe prin violenţă regimul din alt stat, precum şi de a interveni
în luptele interne ale unui alt stat;
- folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională
constituie o violare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neintervenţiei;
- orice stat are dreptul inalienabil de a-şi alege sistemul său politic,
economic, social şi cultural fară nici o formă de amestec din partea oricărui alt
stat;
42
- nici o dispoziţie din cele anterioare nu vor afecta dispoziţiile Cartei
ONU referitoare la menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Prevederile Declaraţiei sunt preluate şi de Actul Final de la Hhelsinki din
1975.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi o declaraţie specială pentru
garantarea acestui principiu în 1981, Declaraţia Adunării Generale a O.N.U.
asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor.
Conform acesteia :
- se stabileşte obligaţia statelor de a nu crea noi blocuri militare şi de a nu
le consolida pe cele existente;
- se interzice propaganda ostilă unui stat, cu scopuri intervenţioniste;
- se interzice folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile
interne ale altui stat;
- se interzice terorismul ca politică de stat împotriva altui stat.
Aătaţi ce presupune neamestecul în treburile interne ale unui stat din punct
de vedere al Cartei O.N.U.. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.5. Principiul cooperării internaţionale între state
Carta ONU prevede în art. 1 parag. 3, ca un scop al său ”realizarea

cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie”. De asemenea, Carta rezervă cooperării
internaţionale întreg capitolul al IX-lea denumit ”Cooperare economică şi
socială internaţională”.
Ulterior Cartei, mai multe documente internaţionale consacră principiul
cooperării internaţionale. Astfel, Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra
principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi colaborare
între state din 1970 stabileşte că ”statele, oricare ar fi deosebirile existente între
43
sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu
altele în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, pentru a menţine pacea şi
securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea economică
internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor şi o cooperare
internaţională care să fie lipsită de discriminare bazată pe aceste deosebiri”.
De asemenea, Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor
adoptată de Adunarea Generală a O.N. U. din 1974 arată că ”toate statele au
responsabilitatea de a coopera în domeniul economic, social, cultural, ştiinţific şi
tehnologic pentru promovarea progresului economic şi social în lume, în special
al ţărilor în curs de dezvoltare”.
Conform Actului Final de la Helsinki ”statele participante vor dezvolta
cooperarea lor, fiecare cu celălalt şi cu toate statele, în toate domeniile, în
conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite”.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă din anul 1990 precizează printre
altele, dorinţa statelor semnatare de a coopera ”pentru întărirea încrederii şi
securităţii, pentru promovarea controlului asupra înarmării şi dezarmării”. De
asemena, afirmă hotărârea de a intensifica consultările politice şi de a lărgi
”cooperarea pentru rezolvarea problemelor economice, sociale, ale mediului
înconjurător, culturale şi umanitare".
În doctrină (Diaconu D. ; Scăunaş S.) s-au evidenţiat mai multe elemente
de conţinut ale acestui principiu:
- cooperarea este privită atât ca drept cât şi ca obligaţie;
- cooperarea trebuie să fie universală, să vizeze toate statele lumii şi
vizeză: cooperarea statelor pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale;
cooperarea statelor pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi
eliminarea discriminării rasiale şi a intoleranţei religioase, sub toate formele lor;
obligaţia statelor de a se conduce în relaţiile lor internaţionale, în domeniul
economic, social, cultural, tehnic şi comercial în conformitate cu principiile
egalităţii suverane şi neintervenţiei; obligaţia statelor membre ale ONU de a
coopera împreună sau independent cu ONU, conform dispoziţiilor Cartei;
dreptul şi obligaţia statelor de a coopera în domeniile economic, social şi
cultural, tehnic şi ştiinţific şi de a favoriza progresul cultural, învăţământul şi
dezvoltarea economică în lumea întreagă, în special în ţările în curs de
dezvoltare; cooperarea pentru ridicarea nivelului de trai şi deplina folosire a
forţei de muncă; cooperarea în exploatarea resurselor naturale comune a două
44
sau mai multe ţări; cooperarea pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din
calea comerţului mondial, pentru promovarea unei expansiuni stabile şi a unei
liberalizări crescânde a acestuia; cooperarea în domeniul dezarmării generale şi
complete; cooperarea pentru eliminarea colonialismului, apartheidului,
discriminării rasiale, neocolonialismului şi a tuturor formelor de agresiune, de
ocupaţie şi de dominaţie străină şi a consecinţelor economice şi sociale ale
acestora; cooperarea în domeniul exploatării şi folosirii spaţiului cosmic, a altor
zone considerate bunuri ale întregii omeniri (Antarctica, spaţiile submarine de
dincolo de jurisdicţia statelor), în domeniul protecţiei mediului, etc.
- fiecare stat este liber să aleagă formele şi domeniile de cooperare
internaţională;
- cooperarea trebuie să se axeze pe principiul egalităţii suverane.
Eevidenţiaţi un element de conţinut al principiului cooperării inetrnaţionale.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
Acest principu este consacrat după cel de-al doilea război mondial în mai
multe documente internaţionale.
În Capitolul I art. l parag. 2 din Carta O.N. U. este prevăzută ca scop şi
principiu ale Naţiunilor Unite ”dezvoltarea între naţiuni de relaţii prieteneşti
întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi
dreptului lor de a dispune de ele însele".
Pactele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului din
1996 reafirmă acest principiu, precizând în art. l că ”Toate popoarele au dreptul
de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul
politic şi îşi asigură liber dezvoltarea lor economică, socială şi politică”. Se
afirmă de asemenea şi ”dreptul popoarelor de a dispune liber de bogăţiile şi
resursele lor naturale” şi faptul că ”în niciun caz un popor nu va putea fi lipsit de
45
propriile mijloace de trai” ( pct.2), prevăzându-se obligaţiile statelor de a înlesni
”realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele” şi să respecte acest
drept (pct.3).
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului
internaţional din 1970 statuează că nici o dispoziţie a sa în legătură cu principiul
dreptului popoarelor de a decide ele însele ”nu va fi interpretată ca autorizând
sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar ameninţa în
totul sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat şi
independenţa”. De asemena, menţionează că ”orice stat trebuie să se abţină de la
orice acţiune care vizează să rupă parţial sau total unitatea naţională şi
integritatea teritorială a unui alt stat sau ţară”.
Actul de la Helsinki din 1975 precizează că în virtutea drepturilor lor de a
dispune de ele însele, ”toate popoarele au în permanenţă dreptul în deplină
libertate de a determina, aşa cum doresc şi atunci când doresc, statutul lor politic
intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei
lor dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”.
Protocolul adiţional I la Convenţia de la Geneva din 1949, pentru
protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale, adoptat la Geneva în
1977 recunoaşte legalitatea luptei împotriva ”dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei
străine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele, consacrat în Carta O.N.U”.
Din analiza acestor reglementări, în doctrină (Diaconu D.) s-au evidenţiat
următoarele elemente de conţinut ale acestui principiu:
- dreptul popoarelor asuprite de a se constitui în stat propriu, independent;
- dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominaţiei străine şi
caracterul legal al acestei lupte, care trebuie să fie sprijinită de state şi de
organisnrele internaţionale;
- dreptul popoarelor care luptă pentru eliberarea lor de a fi recunoscută
această luptă pe plan internaţional şi de a beneficia de protecţia dreptului
internaţional;
- dreptul popoarelor care luptă pentru independenţă să stabilească relaţii
oficiale cu statele şi să participe la organizaţiile internaţionale;
- dreptul popoarelor de a-şi alege şi dezvolta în mod liber, sistemul lor
politic, economic şi social;
- dreptul popoarelor, la libera exploatare a bogăţiilor şi resurselor
minerale proprii.
46
Evidenţiaţi un element de conţinut al principiului analizat. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
__________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 46
7.7. Egalitatea suverană a statelor
Carta O.N.U., în art. 2 parag. 1 utilizeză expresia ”egalitate suverană”

arătând că Organizaţia se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a
membrilor săi, suveranitatea presupunând supremaţia statelor în plan intern şi
independenţa lor pe plan extern, dar şi egalitatea în drepturi şi obligaţii pe plan
inetrnaţional a statelor.
În ceea ce priveşte suveranitatea statelor, în doctrină (Diaconu D.) s-au
evidenţiat câteva trăsături esenţiale ale acesteia: exclusivitatea teritoriului,
caracterul original şi plenar al suveranităţii, indivizibilitatea suveranităţii şi
inviolabilitatea suveranităţii.
Conform Declaraţiei Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de
drept internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare dintre state, din
1970 statele sunt egale din punct de vedere juridic; fiecare stat se bucură de
drepturi inerente deplinei suveranităţi; fiecare stat are obligaţia de a respecta
personalitatea altor state; integritatea teritorială şi independenta politică a
statului sunt inviolabile; fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod
liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; fiecare stat are obligaţia
de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de
a trăi în pace cu celelalte state.
Prin Actul Final de la Helsinki din 1975 s-au evidenţiat ca drepturi
inerente ale statelor:
- dreptul de a-şi stabili legile şi reglementările proprii;
- dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile sale cu alte state în
conformitate cu dreptul internaţional;
- dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale;
- dreptul de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv
dreptul de a fi sau nu parte la tratatele de alianţă;
- dreptul la neutralitate.
47
Acest principiu este strâns legat de principiul neagresiunii, de principiul
integrităţii teritoriale şi de principiul inviolabilităţii frontierelor statului.
Egalitatea suverană a statelor este consacrată şi garantată la nivel
internaţional indiferent de mărimea statelor, de puterea lor economică sau
politică, de forma de guvernământ, etc., fiind considerată inerentă existenţei
satului ca entitate cu personalitate juridică internaţională.
Arătaţi care sunt cele două elemente de conţinut ale principiului analizat.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.8. Principiul pacta sunt servanda
Acest principiu se referă la respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor

asumate în conformitate cu dreptul internaţional. Consacrarea lui s-a făcut încă
din antichitate, fiind unul dintre cele mai vechi principii internaţionale.
Acest principu trebuie înţeles nu numai în raport cu angajamentele
asumate prin tratate sau convenţii internaţionale, ci şi în raport cu angajamentele
formulate în acte unilaterale sau cele formulate pe cale cutumiară.
Din punct de vedere documentar, se consideră că Pactul Societăţii
Naţiunilor este primul document internaţional care prevede acest principiu. De
asemenea, prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919 se afirmă acest
principiu şi pe baza lui se pune sub acuzaţie publică fostul kaiser german
Wilhelm al II-lea pentru încălcarea Convenţiei de la Haga din 1907.
Principiul obligativităţii respectării tratatelor asumate este consacrat şi
garantat şi în epoca modernă prin mai multe documente internaţionale.
Carta O.N.U. în art. 2, parag. 2 stabileşte că ”toţi membrii Organizaţiei
spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele care decurg din calitatea lor de
membru, îşi vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei
Carte”.
Potrivit Declaraţiei Adunării Generale a O.N.U. asupra principiului de
drept internaţional, din 1970, fiecare stat are obligaţia:
- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat conform
Cartei;
48
- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea
principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional;
- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea
acordurilor internaţionale conforme principiilor şi regulilor general recunoscute
ale dreptului internaţional.
Actul Final de la Helsinki din 1975 statuează că:
- statele participante îşi vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiile ce le
revin în conformitate cu dreptul internaţional, cât şi cele care decurg din
principiile şi normele general recunoscute ale dreptului internaţional sau din
tratatele sau alte acorduri încheiate în conformitate cu dreptul internaţional;
- în exercitarea drepturilor lor suverane inclusiv a dreptului de a-şi stabili
legile şi reglementările, statele se vor confonna obligaţiilor juridice care le revin
în virtutea dreptului internaţional.
De asemenea, Convenţia asupra dreptului tratatelor de la Viena din 1969
prevede că ”orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele
cu bună credinţă”.
Astfel, obligaţiile asumate de subiectele dreptului internaţional public prin
orice instrument juridic trebuie respectate cu bună credinţă.
Precizaţi ce presupune principiul pacta sunt servanda. Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.9. Principiul inviolabilităţii frontierelor
Acest principiu este adăugat celor şapte principii enunţate de Declaraţia

Adunării Generale a O.N.U. din 1970, prin Actul Final de la Helsinki din 1975,
care precizează că ” statele participante consideră inviolabile, fiecare frontierele
celuilalt precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi în consecinţă, ele se
vor abţine acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere”.
De asemenea, Actul precizeză că statele semnatare ”se vor abţine de la
orice cerere sau de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului oricărui stat independent”.
49
Acest document internaţional nu exclude modificarea frontierelor, însă
prevede că aceasta se va realiza doar în conformitate cu dreptul internaţional şi
doar prin mijloace paşnice şi acord.
Precizaţi dacă modificarea frontierelor este posibilă fără a încălca principiul
enunţat. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
7.10. Principiul integrităţii terioriale a statelor
Şi acest principiu este introdus prin Actul Final de la Helsinki din 1975,
fiind strâns legat de principiul inviolabilităţii frontierelor.
Documentul internaţional enunţat prevede că respectarea integrităţii
teritoriale a statelor se face prin:
- abţinerea de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile
Cartei O.N.U. împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a
unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea acţiune care
constituie o folosire a forţei sau ameninţare cu forţa;
- abţinerea de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militate
sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei, în contradicţie cu
dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin
ameninţarea cu ele, precizându-se că ”nicio ocupaţie sau dobândire de această
natură nu va fi recunoscută ca legală”.
Precizaţi ce presupune principiul analizat. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
50
7.11. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului
Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul document internaţional

care consacră expres acest principiu deşi referiri la acesta se fac şi în alte
documente internaţionale apărute înaintea Actului şi conturarea lui s-a făcut mai
ales prin consacrarea şi garantarea în instrumente juridice internaţionale a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Actul Final de la Helsinki din 1975 prevede că statele participante:
- vor respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv
libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
- vor promova şi încuraja exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor
civile, politice, economice, sociale, culturale şi altele, care decurg toate din
demnitatea inerentă persoanei umane şi sunt esenţiale pentru libera şi deplina sa
dezvoltate;
- vor respecta pe teritoriul statului unde există minorităţi naţionale dreptul
persoanelor aparţinând acestor minorităţi, le va acorda posibilitatea deplină de a
se bucura în mod efectiv de drepturile omulu şi libertăţile fundamentale şi în
acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu;
- vor respecta în mod constant aceste drepturi şi libertăţi în relaţiile lor
reciproce şi se vor strădui individual şi în comun, inclusiv în cooperare cu
Naţiunile Unite, să promoveze respectarea universală şi efectivă a lor;
-vor acţiona, în domeniul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U., cu Declaraţia
Universală a drepturilor omului, îndeplinindu-şi obligaţiile, aşa cum sunt
enunţate în declaraţiile şi acordurile în acest domeniu, inclusiv între altele în
pactele internaţionale referitoare la drepturile omului prin care statele ar putea fi
legate.
Precizaţi care este primul document internaţional care consacră principiul
enunţat. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
51
7.12. Rezumat
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţa

Iniţial, la începuturile societăţilor organizate statal, jus ad bellum era
principalul mijloc de valorificare a intereselor statelor. Însă, nerecurgerea la
forţă şi soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale au devenit
principalele mijloace de valorificare a intereselor statale în raporturile
internaţionale. Acest principiu este reglementat de mai multe acte internaţionale.
Printre cele mai importante sunt: Pactul „ Briand Kellogg” încheiat la Paris în
1928, Art. 2 din Carta O.N.U, Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra
principiilor dreptului internaţional din 1970, Actul final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, Rezoluţia nr. 3314 a Adunării Generale a
O.N.U. din 1974 care defineşte agresiunea armată.
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale
Apariţia şi evoluţia acestui principiu sunt strâns legate de principiul
nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţa.
Primul document care consacră acest principiu a fost Pactul Briand-
Kellogg din 1928. Acest principiul a fost preluat şi de Carta O.N.U. şi a fost
reafirmat şi dezvoltat şi de alte documente internaţionale, în mod deosebit de
Actul Final de la Helsinki din 1975 şi de Declaraţia Adunării Generale a O.N.U.
privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1982
Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state
Carta O.N.U., în art 2 paragraf 7 consacră acest principiu arătând că ”nici
o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în
chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga
pe membrii săi să supună asemenea chestiunispre rezolvare pe baza prevederilor
prezentei Carte”.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi o declaraţie specială pentru
garantarea acestui principiu în 1981, Declaraţia Adunării Generale a O.N.U.
asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor
Principiul cooperării internaţionale între state
Carta ONU prevede în art. 1 parag. 3, ca un scop al său ”realizarea
cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie”.
52
Ulterior Cartei, mai multe documente internaţionale consacră principiul
cooperării internaţionale.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
Acest principu este consacrat după cel de-al doilea război mondial în mai
multe documente internaţionale. În Capitolul I art. l parag. 2 din Carta O.N. U.
este prevăzută ca scop şi principiu ale Naţiunilor Unite ”dezvoltarea între naţiuni
de relaţii prieteneşti întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a
popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele".
Pactele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului din
1996 reafirmă acest principiu. De asemenea, Declaraţia Adunării Generale a
O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional din 1970 enunţă acest
principiu ca şi Actul de la Helsinki din 1975.
Egalitatea suverană a statelor
Carta O.N.U., în art. 2 parag. 1 utilizeză expresia ”egalitate suverană”
arătând că Organizaţia se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a
membrilor săi, suveranitatea presupunând supremaţia statelor în plan intern şi
independenţa lor pe plan extern, dar şi egalitatea în drepturi şi obligaţii pe plan
inetrnaţional a statelor. Acest principiu presupune atât egalitatea suverană dar şi
egalitatea în drepturi a statelor.
Principiul pacta sunt servanda
Acest principiu se referă la respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate în conformitate cu dreptul internaţional.
Acest principu trebuie înţeles nu numai în raport cu angajamentele
asumate prin tratate sau convenţii internaţionale, ci şi în raport cu angajamentele
formulate în acte unilaterale sau cele formulate pe cale cutumiară.
Principiul inviolabilităţii frontierelor
Acest principiu este adăugat celor şapte principii enunţate de Declaraţia
Adunării Generale a O.N.U. din 1970, prin Actul Final de la Helsinki din 1975,
care precizează că ” statele participante consideră inviolabile, fiecare frontierele
celuilalt precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi în consecinţă, ele se
vor abţine acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere”.
Principiul integrităţii terioriale a statelor
Şi acest principiu este introdus prin Actul Final de la Helsinki din 1975,
fiind strâns legat de principiul inviolabilităţii frontierelor.
Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
53
Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul document internaţional
care consacră expres acest principiu deşi referiri la acesta se fac şi în alte
documente internaţionale apărute înaintea Actului şi conturarea lui s-a făcut mai
ales prin consacrarea şi garantarea în instrumente juridice internaţionale a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Analizaţi unul dintre principiile enunţate.

7.14. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Bucureşti, 2007
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki,
1975
54
Unitatea de învăţare 8: Statul ca subiect principal al dreptului international
public

8.2. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public............. 55
8.3. Statul ca subiect de drept internaţional public....................................................... 57
8.4. Rezumat...................................................................................................................... 59
8.6. Bibliografie................................................................................................................. 60
- familiarizarea cursanţilor cu subiectele dreptului internaţional public

- prezentarea şi însuşirea caracteristicilor statului ca subiect de drept
internaţional public.
8.2. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public
Conform Dicţionarului de drept internaţional public, subiectele dreptului

internaţional sunt ”entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi
obligaţii directe”.
În doctrină s-au enunţat mai multe definiţii ale subiectelor de drept
internaţional.
Astfel, conform unei opinii (Diaconu D.), subiectul de drept internaţional
poate fi definit ca ”o entitate care participă la raporturi juridice reglementate
nemijlocit de dreptul internaţional ce dobândeşte capacitate juridică
internaţională prin asumarea de drepturi şi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale”.
Într-o altă opinie (Scăunaş S.) se afirmă că subiectele dreptului
internaţional public sunt ”entităţile cu personalitate juridică internaţională,
concretizată în aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi
asuma şi îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale,
aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatare şi apărătoare ale
dreptului internaţional public”.
Sintetizând, afirmăm că subiectele de drept internaţional public sunt
entităţi cu personalitate juridică recunoscute internaţional, care partcipă la
55
raporturi internaţionale, devenind astfel titulare de drepturi şi asumându-şi
obligaţii la nivel internaţional.
Din definiţiile enunţate putem deduce următoarele caracteristici ale
subiectelor de drept internaţional public:
- au personalitate juridică internaţională;
- sunt titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale;
- au aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept internaţional
fie pe cale cutumiară fie pe cale convenţională;
- au aptitudinea de a participa la apărarea dreptului internaţional public;
- aptitudinea de a se folosi în relaţiile internaţionale de toate instrumentele
juridice prevăzute de dreptul internaţional, inclusiv de a accede la instanţele şi
procedurile jurisdicţionale internaţionale;
- au aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale
guvernamentale ca membri cu drepturi depline sau numai în calitate de
observatori.
Sunt considerate subiecte de drept internaţional public următoarele
entităţi:
1) Statul, ca principal subiect de drept internaţional public;
2) Organizaţiile internaţionale, create de state;
3) Popoarele sau naţiunile care luptă pentru independenţă;
4) Alte entităţi ca subiecte limitate şi subsidiare ale dreptului internaţional
public: persoana fizică, persoana juridică, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale şi omenirea în ansamblul ei.
Definiţi subiecte de drept internaţional public. Folosiţi spaţiul de mai jos
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
__________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 55
56
8.3. Statul ca subiect de drept internaţional public
Statul este cea mai importantă dintre instituţiile politice ale unei societăţi.
Statul este o necesitate şi reprezintă puterea superioară a societăţii.
Statele suverane au fost primele subiecte de drept internaţional şi chiar
singurele pentru o lungă perioadă de timp. Actualmente, ele nu mai sunt
singurele subiecte de drept internaţional dar sunt principalele subiecte, având
capacitate deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
internaţionale.
Statul este atât creator cât şi detinatar al normelor juridice internaţionale,
bucurându-se atât de ocrotirea drepturilor dar fiind în acelaşi timp şi ţinut să
respecte cu bună credinţă obligaţiile asumate.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică internaţională în calitate
de stat, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii stabilite prin Tratatul
cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933:
- o populaţie permanetă;
- un teritoriu determinat;
- un guvern;
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
a) Populaţia trebuie să reprezinte o comunitate umană permanentă şi care
să aibă capacitatea de a subzista prin propriile resurse.
Acest criteriu este relativ, având în vedere că populaţiile statelor sunt
diferite din punct de vedere cantitativ. Astfel, avem state cu o populaţie foarte
numeroasă (China, India) şi state cu o populaţie foarte mică (Monaco). deşi
privită ca o condiţie a existenţei statului, populaţia nu este supusă unor criterii
determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public.
b) Teritoriul reprezintă elementul material care permite situarea în spaţiu a
statului şi delimitarea acestuia faţă de alte state. Totodată, teritoriul reprezintă
cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea instituțională a statului.
Astfel, teritoriul este format din spaţiul terestru, acvatic, aerian pe care este
aşezată populaţia şi asupra căruia se exercită suveranitatea statală.
Un popor nu se poate constitui în stat până când nu a dobândit un
teritoriu, indiferent de gradul de instituţionalizare al puterii exercitate în cadrul
său.
c) Guvernul ca element definitoriu al statului este perceput ca autoritatea
politică prin care populaţia se organizează şi prin care statul relaţionează cu alte
entităţi recunoscute internaţional. Guvernul conferă identitate internaţională
57
entităţii pe care o reprezintă; exerciţiul autorităţii de stat fiind exclusiv în sensul
de a nu mai exista o altă autoritate căreia să i se supună aceeaşi populaţie şi
acelaşi teritoriu.
Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare
statală ci legitimitatea guvernului ca exponent al statului în planul relaţiilor
internaţionale.
d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Acest element implică
suveranitatea ca trăsătură a puterii politice şi ca atribut al statului.
Suveranitatea de stat este una din trăsăturile generale ale puterii şi a
statului şi implicit unul din elementele constitutive ale statului. În această
accepţiune, suveranitatea este dreptul statului de a decide liber în tot ceea ce
înseamnă politică internă şi politică externă.
Suveranitatea ca trăsătură şi element constitutiv al statului are ca trăsături:
1. Supremaţia, în sensul că puterea organizată statal este superioară
oricărei alte forme de autoritate internă şi voinţa guvernanţilor se realizează ca
voinţă obligatorie pentru întreaga societate;
2. Independenţa faţă de orice putere statală sau autoritate exterioară
statului.
Independenţa ca trăsătură a suveranităţii de stat nu are consecinţa
acceptării unei comportări arbitrare a statului în planul relaţiilor internaţionale
sau ignorarea principiilor dreptului internaţional public. De aceea, independenţa
trebuie înţeleasă şi interpretată în strânsă corelaţie cu principiile egalităţii,
coexistenţei şi cooperării statelor.
Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state presupune mai multe aspecte:
- capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale, de a fi parte la
tratate sau alte instrumente juridice internaţionale;
- capacitatea de a deveni membru al unei organizaţii internaţionale;
- dreptul de a recurge la mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor
dintre state;
- capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
În ceea ce priveşte statul ca titular de dreptur şi obligaţii internaţionale, în
doctrină şi practică au fost evidenţiate o serie de drepturi fundamentale ale
statelor dar şi o serie de îndatoriri fundamentale.
Din totalitatea drepturilor fundamentale internaţionale ale statelor
amintim: dreptul la existenţă şi la respectarea personalităţii lor internaţionale;
dreptul la suveranitate şi independenţă; dreptul de a-şi alege liber şi de a-şi
58
organiza sistemul politic, economic şi social, fără amestec din exterior; dreptul
la pace şi securitate; dreptul la integritate teritorială şi la inviolabilitatea
frontierelor; dreptul la egalitate suverană cu celelalte state; dreptul la cooperare
internaţională şi de acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii; dreptul la dezvoltare şi
la progres economic şi social; dreptul de a participa la viaţa organizaţiilor
internaţionale; dreptul de a participa la tratate internaţionale şi la dezvoltarea
dreptului internaţional public; dreptul de acces la procedurile jurisdicţionale
internaţionale; dreptul la legitimă apărare etc.
Îndatoririle fundamentale sunt, fără a epuiza sfera lor: îndatorirea de a
respecta personalitatea celorlalte subiecte de drept internaţional; îndatorirea de a
respecta cu bună-credinţă angajamentele asumate prin tratatele internaţionale;
îndatorirea de a rezolva pe cale paşnică diferendele cu alte state; îndatorirea de a
nu ameninţa cu forţa sau de a nu folosi forţa în relaţiile lor internaţionale;
îndatorirea de a respecta deciziile instanţelor cărora le-au supus diferendele spre
rezolvare etc.
Arătaţi care sunt elementele definitorii ale statului. Folosiţi spaţiul de mai jos
______________________________________________________________
______________________________________________________________
8.4. Rezumat
Statul este cea mai importantă dintre instituţiile politice ale unei societăţi.
Statul este o necesitate şi reprezintă puterea superioară a societăţii. Statele
suverane au fost primele subiecte de drept internaţional, actualmente ele fiind
principalele subiecte de drept internaţional public.
Statul este atât creator cât şi detinatar al normelor juridice internaţionale,
bucurându-se atât de ocrotirea drepturilor dar fiind în acelaşi timp şi ţinut să
respecte cu bună credinţă obligaţiile asumate.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică internaţională în calitate
de stat, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii stabilite prin Tratatul
cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933:
- o populaţie permanetă;
59
- un teritoriu determinat;
- un guvern;
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
În ceea ce priveşte statul ca titular de dreptur şi obligaţii internaţionale, în
doctrină şi practică au fost evidenţiate o serie de drepturi fundamentale ale
statelor dar şi o serie de îndatoriri fundamentale.
Analizaţi elementele statului.

8.6. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Moca Gheorghe, Duţu Mircea, Dreptul internaţional public, Vol. 1, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2007
60
Unitatea de învăţare 9: Organizaţiile internaţionale ca subiecte ale
dreptului international public

9.2.Organizaţiile internaţionale- subiecte de drept internaţional................................ 61
9.3. Rezumat...................................................................................................................... 63
9.5. Bibliografie................................................................................................................. 64
- prezentarea şi însuşirea caracteristicilor organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale ca subiecte de drept internaţional public.
9.2.Organizaţiile internaţionale- subiecte de drept internaţional
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale a fost recunoscută

abia în secolul XX prin tratatele de constituire sau prin alte documente
internaţionale.
Conform Avizului Consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 11
aprilie 1949, O.N.U. este ”subiect de drept internaţional deoarece are capacitatea
de a fi titulară de drepturi şi obligaţii internaţionale şi capacitatea să se prevaleze
de aceste drepturi pe calea reclamaţiei internaţionale”.
O definiţie a organizaţiei internaţionale interguvernamentale este dată de
Comisia de drept internaţional a Adunării Generale a O.N.U., care afirmă că
aceasta este ”o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o
constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate distinctă de cea a
statelor membre ce o compun”. Definiţia este cuprinsă în art. 1 lit. a) din
Convenţia internaţională asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile cu caracter universal din 1975.
Din această definiţie rezult că membrii ai organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale pot fi numai statele şi doar în mod excepţional alte entităţi.
Pentru ca o organizaţie să fie interguvernamentală şi să aibă calitatea de
subiect de drept internaţional, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie o asociere de state suverane constituită printr-un tratat consitutiv;
- să aibă o organizare proprie şi comună tuturor membrilor;
- să aibă caracter permanent;
61
- să aibă personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a
membrilor.
Organizaţiile internaţionale interguvernamentale nu sunt subiecte depline
ale dreptului internaţional, ele fiind o creaţie a statelor, deci subiecte derivate ale
dreptului internaţional public şi având în vedere că statele le atribuie doar
anumite atribuţii prin tratatele de constituire, sunt subiecte limitate ale dreptului
internaţional.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale are o competenţă
dublă:
a) personalitate juridică internă care se manifestă în raporturile
organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia îşi are sediul.
b) personalitate juridică internaţională care se manifestă în raporturile
internaţionale cu alte state şi cu celelalte subiecte de drept internaţional.
Personalitatea juridică internaţională se concretizează în (Scăunaş S.):
- capacitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi internaţionale şi de a-
şi asuma şi îndeplini direct obligaţii internaţionale, în raporturile sale cu alte
entităţi cu personalitate internaţională, dar numai în limitele impuse prin tratatul
de înfiinţare, organizare şi funcţionare încheiat intre statele membre;
- capacitatea de a încheia tratate cu statele şi cu alte organizaţii
internaţionale, dar numai în domeniile şi limitele impuse prin statutul lor;
capacitatea de a contribui la dezvoltarea, interpretarea, aplicarea şi apărarea
dreptului internaţional;
- capacitatea de a reclama şi de a sta în justiţie, ca parte în proces;
- capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte subiecte de drept
internaţional (drept de legaţie activă şi pasivă); aptitudinea de a răspunde pe plan
internaţional pentru prejudiciile produse altor subiecte de drept internaţional
public.
Organizaţiile internaţionale sunt clasificate în funcţie de mai multe
criterii:
1) După aria de aplicabilitate: organizaţii cu caracter universal şi
organizaţii cu caracter regional;
2) După obiectul de reglementare: organizaţii internaţionale politice,
organizaţii internaţionale militare şi organizaţii internaţionale tehnico-
economice.
3) După modul de afectare a exerciţiului suveranităţii statelor membre:
organizaţii de cooperare şi organizaţii de integrare;
62
4) După posibilitatea de a primi noi membri: organizaţii deschise şi
organizaţii închise.
Definiţi organizaţiile internaţionale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
9.3. Rezumat
O definiţie a organizaţiei internaţionale interguvernamentale este dată de

Comisia de drept internaţional a Adunării Generale a O.N.U., care afirmă că
aceasta este ”o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o
constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate distinctă de cea a
statelor membre ce o compun”. Definiţia este cuprinsă în art. 1 lit. a) din
Convenţia internaţională asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile cu caracter universal din 1975.
Pentru ca o organizaţie să fie interguvernamentală şi să aibă calitatea de
subiect de drept internaţional, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie o asociere de state suverane constituită printr-un tratat consitutiv;
- să aibă o organizare proprie şi comună tuturor membrilor;
- să aibă caracter permanent;
- să aibă personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a
membrilor.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale are o competenţă
dublă:
a) personalitate juridică internă care se manifestă în raporturile
organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia îşi are sediul.
b) personalitate juridică internaţională care se manifestă în raporturile
internaţionale cu alte state şi cu celelalte subiecte de drept internaţional.
Analizaţi organizaţiile internaţionale ca subiecte de drept internaţional public.
63
9.5. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Bucureşti, 2007
64
Unitatea de învăţare 10: Alte subiecte de drept internaţional public
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare.............................................................................. 65

10.2.Popoarele sau naţiunile care luptă pentru independenţă..................................... 65
10.3. Alte entităţi care pot avea calitatea de subiecte de drept internaţional............. 66
10.4. Rezumat.................................................................................................................... 67
10.6. Bibliografie............................................................................................................... 68
- prezentarea şi însuşirea caracteristicilor subiectelor limitate şi subsidiare ale

dreptului internaţional.
10.2. Popoarele sau naţiunile care luptă pentru independenţă
Carta O.N.U. recunoaşte cu valoare de principiul dreptul popoarelor de a

dispune de ele însele şi dreptul la autoderminare, de aici recunoscându-li-se şi
calitatea de subiecte de drept internaţional.
Poporul care luptă pentru independenţă nu este subiect deplin al dreptului
internaţional public, ci unul limitat la scopul luptei şi tranzitoriu – până în
momentul în care devine stat ca subiect deplin al dreptului internaţional.
Pentru ca un popor sau o naţiune care luptă pentru independenţă să fie
subiect de drept internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să-şi creeze o autoritate reprezentabilă;
b) autoritatea reprezentabilă să controleze o parte considerabilă a
viitorului stat;
c) să aibă capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Calitatea de subiect de drept internaţional a popoarelor care luptă pentru
independenţă nu depinde de recunoaşterea internaţională a acestora sau a
autorităţilor lor reprezentative ci de dreptul fundamental la autoderminare şi
recunoaşterea legalităţii luptei lor de către dreptul internaţional.
Dreptul internaţional recunoaşte popoarelor care luptă pentru
independenţă anumite drepturi specifice:
- dreptul de a li se recunoaşte lupta şi de a beneficia de protecţia oferită de
dreptul internaţional;
65
- dreptul de a încheia tratate internaţionale cu alte subiecte de drept
internaţional;
- de a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de drept internaţional;
-să participe la negocieri, la conferinţe internaţionale şi la viaţa
organizaţiilor internaţionale guvernamentale, în calitate de observatori;
- să primească sprijin din partea statelor sau organizaţiilor internaţionale;
- să beneficieze de protecţia legilor şi obiceiurilor, de purtare a războiului,
în special în dreptul umanitar;
- să participe la crearea şi dezbaterea dreptului internaţional.
Arătaţi care sunt condiţiile pentru ca un popor sau naţiune care luptă pentru
independenţă să fie subiect de drept internaţional. Folosiţi spaţiul de mai jos
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
_____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 65
10.3. Alte entităţi care pot avea calitatea de subiecte de drept internaţional
1. Persoana fizică
Deşi persoana fizică este subiect de drept intern, în dreptul internaţional s-
au conturat două tendinţe cu privire la calitatea de subiect de drept internaţional
a persoanei fizice (Diaconu D.):
- persoanele fizice pot fi subiect al răspunderii penale fiind judecate şi
condamnate de către tribunale penale internaţionale pentru săvârşirea unor crime
internaţionale, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanităţii,
crimele de război sau infracţiunile internaţionale - cum ar fi pirateria, traficul de
stupefiante.
- persoanele fizice, de această dată ca victime sau parte reclamantă pot
acţiona direct statele în anumite condiţii, inclusiv pe cele ale căror cetăţeni sunt,
în faţa unor foruri sau organisme internaţionale cu caracter administrativ sau
66
jurisdicţional, de exemplu în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
hotărârile acestora fiind opozabile statelor membre.
Deşi persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internaţional, nu se
poate vorbi încă de o recunoaştere a calităţii lor de subiect de drept internaţional.
2. Persoana juridică
Persoana juridică poate fi privită ca subiect de drept internaţional prin
prisma societăţilor transnaţionale.
Institutul de Drept Internaţional defineşte societăţile transnaţionale ca
fiind „întreprinderile formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi
centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate într-una sau
mai multe alte state”.
3. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale sunt definite ca o asociaţii
internaţionale fără scop lucrativ constituită din persoane fizice sau juridice de
drept intern având naţionalităţi diferite în conformitate cu dreptul intern al
statului pe teritoriul căruia îşi au sediul.
Organizaţiilor internaţionale neguvemamentale nu li se recunoaşte o
personalitate juridică de drept internaţional, deşi unele dintre ele cum ar fi, de
exemplu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.) sau Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale (INTERPOL) colaborează cu guvernele
statelor şi au un rol important în procesul de creare a normelor de drept
internaţional.
Arătaţi ce entităţi pot avea calitatea de subiecte de drept internaţional.
______________________________________________________________
______________________________________________________________
_________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 66-67
10.4. Rezumat
Carta O.N.U. recunoaşte cu valoare de principiul dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele şi dreptul la autoderminare, de aici recunoscându-li-se şi
calitatea de subiecte de drept internaţional.
67
Poporul care luptă pentru independenţă nu este subiect deplin al dreptului
internaţional public, ci unul limitat la scopul luptei şi tranzitoriu – până în
momentul în care devine stat ca subiect deplin al dreptului internaţional.
Alte entităţi care pot avea calitatea de subiecte de drept internaţional:
persoana fizică, persoana juridică, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale.
Analizaţi un subiect subsidiar de drept internaţional..

10.6. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Bucureşti, 2007
68
Unitatea de învăţare 11: Aspecte privind populaţia şi individul în dreptul
internaţional
11.1. Obiectivele unităţii de învăţare.............................................................................. 69

11.2.Consideraţii generale privind populaţia în dreptul internaţioanal..................... 69
11.3. Cetăţenia.................................................................................................................. 70
11.4. Regimul juridic al străinilor................................................................................... 71
11.5. Refugiaţii.................................................................................................................. 73
11.6. Rezumat.................................................................................................................... 74
11.8. Bibliografie............................................................................................................... 76
- prezentarea şi însuşirea caracteristicilor populaţiei în dreptul internaţional;

- prezentarea elementelor specifice cetăţeniei în dreptul internaţional;
- prezentarea şi însuşirea regimului juridic al străinilor în dreptul internaţional;
- prezentarea şi însuşirea regimului juridic al refugiaţilor şi persoanelor migrante
în dreptul internaţional.
11.2. Consideraţii generale privind populaţia în dreptul internaţioanal
Populaţia unui stat cuprinde: cetăţenii statului, străinii (persoanele cu

cetăţenia altor state), persoanele cu dublă cetăţenie, apatrizii (persoanele fără
cetăţenie), refugiaţii (persoanele strămutate), persoanele aparţinând unor
minorităţi etnice, religioase sau lingvistice care beneficiază de o anumită
protecţie internaţională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Statul îşi exercită jurisdicţia asupra tuturor oamenilor aflaţi pe teritoriul
său cu excepţia diplomaţilor şi personalului consular.
Statele colaborează între ele şi în anumite probleme legate de statutul
juridic al populaţiei, mai precis în privinţa drepturilor omului, problema
refugiaţilor şi emigranţilor, regimul juridic al străinilor.
De asemenea, o protecţie specială au şi minorităţile naţionale. Cu toate
acestea, documentele internaţionale nu admit exercitarea drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale contrare integrităţii teritoriale şi independenţei
politice a statelor.
69
Arătaţi ce persoane cuprinde populaţia unui stat. Folosiţi spaţiul de mai jos
______________________________________________________________
______________________________________________________________
11.3. Cetăţenia
Dat fiind faptul că populaţia apare ca element constitutiv al statului, este

necesară analiza raporturilor existente între populaţie şi stat, mai precis între
fiecare individ ca membru component al populaţiei şi statului respectiv. Este
evident că între stat, populaţie, indivizi există o mulţime de raporturi sociale,
economice, politice şi juridice.
O asemenea legătură este exprimată prin conceptul de cetăţenie. Instituţia
cetăţeniei este foarte importantă pentru statutul juridic al persoanei atât în
dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional. Acest interes este determinat mai
ales de deosebirea dintre regimul juridic aplicat cetăţenilor faţă de regimul
juridic aplicat străinilor şi apatrizilor.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi în sens
politic.
În sens politic, evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană
organizată în stat.
În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o
instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi
juridice constituţionale.
În dreptul internaţional cetăţenia este obiect de reglementare numai sub
aspectul apartenenţei unei unei persoane la un stat determinat şi sub cel al
menţinerii legăturii persoanei fizice cu statul ei şi în situaţia când se află pe
teritoriul altui stat sau într-o zonă nesupusă suveranităţii unui stat. Statul îşi
exercită jurisdicţia asupra cetăţenilor săi şi în afara teritoriului său.
Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat, neputând face obiectul
tranzacţiilor, iar reglementarea ei aparţine doar statului fără nicio ingerinţă din
partea altor subiecte de drept internaţional.
Dobândirea cetăţeniei în general cunoaşte două sisteme:
70
- sistemul care are la bază principiul ius sanguinis: copilul devine
cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, sunt
cetăţenii acelui stat;
- sistemul care are la bază principiul ius soli: copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.
Ca modalităţi de dobândire a cetăţeniei, cele mai importante sunt prin
naştere şi naturalizare.
În dreptul internaţional, dobândirea cetăţeniei prin naştere se face prin
unul din cele două sisteme enunţate anterior: jus sanguis şi jus soli.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se face la cererea persoanei
interesate, cu îndeplinirea anumitor condiţii. De asemenea, dobândirea prin
naturalizare a cetăţeniei presupune mai multe modalităţi: căsătorie cu un
cetăţean al statului a cărui cetăţenie se doreşte să se obţină, adopţia,
redobândirea cetăţeniei dar şi opţiunea în cazul transferului de teritoriu de la un
stat la altul.
Pierderea cetăţeniei se realizează prin una din următoarele două cele mai
importante modalităţi: renunţare (este un act de voinţă al persoanei) şi retragere
(ca sancţiune de drept).
Bipatridia este situaţia unei persoane care posedă în acelaşi timp cetăţenia
a două state. De asemenea există şi situaţii în care o persoană poate avea
cetăţenia mai multor state în acelaşi timp, situaţie denumită pluricetăţenie.
Există însă şi situaţia persoanelor care, din anumite motive, nu are
cetăţenie, situaţie denumită apatridie. Apatrizii, fiind lipsiţi de orice legătură cu
un stat, sunt supuşi jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află, nebeneficiind,
aşa cum este cazul străinilor, şi de o protecţie diplomatică a statului de origine.
Definiţi cetăţenia. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
_________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 70
11.4. Regimul juridic al străinilor
Străinii sunt persoanele care se află pe teritoriul unui stat a cărui cetăţenie
nu o au sau nu au nici o cetăţenie.
71
Statele au competenţă exclusivă de a stabili prin legile lor regimul juridic
al străinilor, regulile cu privire la intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul lor.
Practica statelor consacră următoarele regimuri juridice pentru străini:
-Regimul naţional, prin care se acordă străinilor aceleaşi drepturi ca
pentru cetăţenii proprii, cu excepţia drepturilor politice; în acelaşi timp străinii
nu pot avea obligaţii care sunt specifice cetăţeanului (de exemplu, îndeplinirea
obligaţiilor militare);
- Regimul clauzei celei mai favorizate naţiuni conform căruia străinii vor
beneficia de tratamentul cel mai favorabil oferit străinilor unor state terţe;
- Regimul reciprocităţii conform căruia fiecare stat în cauză acordă
cetăţenilor celuilalt stat un anumit regim stabilit prin convenţii bilaterale;
- Regimul special constă în acordarea anumitor drepturi prevăzute de
legislaţia naţională şi de instrumentele internaţionale, în domenii determinare,
prcum cel diplomatic sau consular;
- Regimul mixt presupune o îmbinare a altor regimuri.
Pe lângă drepturile pe care le au, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia
statului pe teritoriul căruia se află, să nu întreprindă nicio activitate împotriva
acestui stat, să fie loial statului care i-a primit.
Ca modalităţi de întrerupere forţată a şederii străinilor pe teritoriul unui
stat sunt cunoscute extrădarea şi expulzarea.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat,
pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, să îl predea. Se aplică
cetăţenilor care au săvârşit infracţiuni şi se refugiază pe teritoriul altui stat.
În sistemele constituţionale şi penale sunt recunoscute câteva reguli
aplicate extrădării:
a) nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când persoana
în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori există riscul să fie supusă unor
pedepse degradante, inumane;
b) extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă sau
aeriană, traficul de femei, traficul de copii, terorismul, traficul de arme, traficul
de stupefiante, infracţiuni grave asupra statului sau contra persoanei, genocid
etc.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un
stat să oblige o persoană cetăţean străin sau apatrid, să părăsească ţara.
Expulzarea are ca scop ocrotirea ordinii de drept şi este motivată de
considerente de ordin juridic şi politic, ea nefiind o sancţiune penală.
72
În conformitate cu normele internaţionale sunt recunoscute următoarele
reguli aplicabile celor două instituţii juridice:
1) extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate;
2) executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, iar expulzatului
să i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat;
3) numai justiţia poate hotărî expulzarea. În consecinţă, autorităţile
administrative nu pot decide expulzarea sau extrădarea. Este exclusă aplicarea
unei asemenea măsuri pe considerente de oportunitate de natură administrativă.
Cele două măsuri pot fi dispuse numai motivat, în conformitate strictă cu
dispoziţiile normative în vigoare, pentru respectul ordinii de drept;
4) este interzisă expulzarea individuală sau colectivă a străinilor sau
apatrizilor pentru motive de rasă, religie, cultură, origine naţională, sau etnică –
art. 7 din Declaraţia universală a drepturilor omului.
Un drept special al străinilor prevăzut de legislaţia internă a statelor este
dreptul de azil. Dreptul de azil este un drept al statului de a permite intrarea şi
şederea pe teritoriul său şi de a proteja persoanele urmărite pentru delicte
politice şi reprezintă astăzi un veritabil drept fundamental al omului- dreptul de
a cere protecţie pe teritoriul altui stat atunci când este persecutat în ţara sa.
Declaraţia universală a drepturilor omului prevede că ”în caz de
persecuţie, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de azil în
alte ţări”. Însă, statul solicitat nu este obligat să răspundă favorabil la o cerere
de azil.
Azilul cuprinde două elemente: ocrotirea din raţiuni umanitare a străinilor
şi realizarea unei protecţii active din partea statului solicitat.
Definiţi extrădarea. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
11.5. Refugiaţii
Refugiatul reprezintă persoana care în urma unor temeri justificate de a fi

persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit
73
grup social sau opinie politică, se află în afara țării sale de origine și nu poate
sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară.
Această definiție o regăsim în toate legislațiile statelor care au aderat la
Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (în vigoare din 22 aprilie 1954)
privind statutul refugiaților și Pro-tocolul cu privire la statutul refugiaților de la
New York, din 31 ianuarie 1967 (în vigoare din 4 octombrie 1967).
Conform celor două documente definesc refugiatul ca fiind ”orice
persoană care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe morive de
rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie
politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acesto
temeri, nu doreşte să revină în această ţară”.
Statutul refugiaţilor este guvernat de mai multe reguli:
- statutul personal al refugiatului va fi guvernat de legea statului unde îşi
are domiciliul sau reşedinţa;
- respectarea egalităţii între refugiaţi şi străini cu privire la dobândirea
bunurilor mobile sau imobile;
- protecţia genarală a drepturilor şi averilor;
- respectarea principiului accesului liber la justiţie;
- acordarea unui statut egal cu al cetăţenilor proprii cu excepţia drepturilor
care ţin exclusiv de cetăţenie (de exemplu, drepturile exclusiv politice);
- garantarea dreptului de nereturnare, drept prevăzut de Convenţia
referitoare la statutul refugiaţilor.
Pincipalul organism care are ca obiect de activitate situaţia refugiaţilor
este Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi (U.N.H.C.R) creat în 1950.
Principalele funcţii pe care le exercită acesta sunt: asigurarea protecţiei
internaţionale a refugiaţilor şi căutarea de soluţii pentru rezolvarea problemelor
refugiaţilor.
Definiţi refugiatul. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________
11.6. Rezumat
Populaţia unui stat cuprinde: cetăţenii statului, străinii (persoanele cu

cetăţenia altor state), persoanele cu dublă cetăţenie, apatrizii (persoanele fără
74
cetăţenie), refugiaţii (persoanele strămutate), persoanele aparţinând unor
minorităţi etnice, religioase sau lingvistice care beneficiază de o anumită
protecţie internaţională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Statele colaborează între ele şi în anumite probleme legate de statutul
juridic al populaţiei, mai precis în privinţa drepturilor omului, problema
refugiaţilor şi emigranţilor, regimul juridic al străinilor.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi în sens
politic. În sens politic, evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate
umană organizată în stat. În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată
pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care
reglementează raporturi juridice constituţionale.
Ca modalităţi de dobândire a cetăţeniei, cele mai importante sunt prin
naştere şi naturalizare.
Pierderea cetăţeniei se realizează prin una din următoarele două cele mai
importante modalităţi: renunţare (este un act de voinţă al persoanei) şi retragere
(ca sancţiune de drept).
Bipatridia este situaţia unei persoane care posedă în acelaşi timp cetăţenia
a două state. De asemenea există şi situaţii în care o persoană poate avea
cetăţenia mai multor state în acelaşi timp, situaţie denumită pluricetăţenie.
Există însă şi situaţia persoanelor care, din anumite motive, nu are
cetăţenie, situaţie denumită apatridie.
Străinii sunt persoanele care se află pe teritoriul unui stat a cărui cetăţenie
nu o au sau nu au nici o cetăţenie.
Practica statelor consacră următoarele regimuri juridice pentru străini:
Regimul naţional, Regimul clauzei celei mai favorizate naţiuni, Regimul
reciprocităţii, Regimul special, Regimul mixt.
Ca modalităţi de întrerupere forţată a şederii străinilor pe teritoriul unui
stat sunt cunoscute extrădarea şi expulzarea.
Un drept special al străinilor prevăzut de legislaţia internă a statelor este
dreptul de azil.
Refugiatul reprezintă persoana care în urma unor temeri justificate de a fi
persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit
grup social sau opinie politică, se află în afara țării sale de origine și nu poate
sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară.
75
Analizaţi statutul refugiaţilor.

11.8. Bibliografie

Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2015
Bucureşti, 2007
76

Limbă

Dr. Int. PB 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dr. Int. PB 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ............................................................................................. 3

1.1. Obiectivele cursului................................................................................................... 3

1.1. Obiectivele cursului

Obiectivele cursului constau în formarea noţiunilor elementare de drept

1.2. Concepţia curriculară

1.3. Scopul unităţilor de învăţare

Împărţirea cursului pe unităţi de învăţare a fost făcută cu scopul de a ajuta

1.4. Tematica unităţilor de învăţare

Unitatea de învăţare 1: Introducere

1.5. Bibliografie generală

Tratate, cursuri, monografii

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare............................................................................. 6

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare

- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind dreptul internaţional public

2.2. Câteva consideraţii istorice

Odată cu apariţia primelor state în antichitate şi stabilirea unor relaţii între

Dreptul internaţional public a făcut obiectul a numeroase definiri.

2.4. Specificul normelor de drept internaţional public

Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită în relaţiile

Odată cu apariţia primelor state în antichitate şi stabilirea unor relaţii între

2.6. Lucrare de verificare

Prezentaţi principalele categorii de norme de drept internaţional public.

Cocoşatu Mădălina, Drept internaţional public. Sinteze şi aplicaţii, Ediţia a II-a

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare............................................................................. 13

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare

- familiarizarea cursanţilor cu raportul dintre dreptul internaţionl public şi

3.2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

Stabilirea raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a făcut

Stabilirea raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a făcut

3.4. Lucrare de verificare

Analizaţi deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern.

Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................ 18

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare

- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind izvoarele principale ale

4.2. Consideraţii generale

Prin izvor al dreptului internaţional public înţelegem instrumentele

4.3. Tratatul internaţional

Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele

Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, manifestându-

4.5. Principiile de drept

Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvoare ale dreptului

Prin izvor al dreptului internaţional public înţelegem instrumentele

4.7. Lucrare de verificare

Prezentaţi avantajele tratatului faţă de cutumă.

Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................ 26

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare

- familiarizarea cursanţilor cu izvoarele auxiliare ale dreptului internaţional

Doctrina este formată din totalitatea opinilor specialiştilor într-un anumit

În art. 3 alin. (2) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că

5.4. Actele unilaterale

În cadrul actelor unilaterale putem vorbi atât de actele unilaterale ale

5.5. Hotărârile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale internaţionale

Deşi nu sunt creatoare de drept ci prin ele se aplică dreptul, hotărârile

Printre izvoarele auxiliare de drept internaţional public amintim şi legea

Doctrina de drept internaţional public cuprinde:

5.8. Lucrare de verificare

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................ 32

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare

- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale privind principiile