PACEA DE LA ADRIANOPOL

După anul 1821, s-ar fi părut că influenţa Rusiei în Principatele Dunărene a scăzut simţitor.
Marile puteri i-au permis sultanului să înece în sînge Eteria şi să schimbe elita politică fanariotă
din Ţările Româneşti pe una pămînteană. Era clar pentru toţi că Eteria şi pandurii lui Tudor
Vladimirescu au fost creaturile Sankt-Petersburgului. Anglia, Franţa şi Austria au jubilat însă
prea devreme, deoarece la moment numai Rusia era în stare să intervină efectiv în zonă pentru
apărarea principiului legitimităţii proclamat de către Congresul de la Viena din anul 1815.

În anul 1826 a fost încheiat un acord anglo-rus care îi dădea mînă liberă Rusiei în Principatele
Dunărene cu condiţia ca aceasta să refuze la pătrundere în Mediterană. Sfînta Alianţă a acceptat
ca Rusia să devină arbitrul suprem în regiune, ceea ce i-a permis acesteia să-şi întărească
poziţiile la nord de Dunăre. Ţarul rus a acceptat acest rol, sperînd ca în viitor să-şi atingă, totuşi,
ţinta rîvnită – Constantinopolul.

După ce Rusia s-a lepădat de eterişti şi de Vladimirescu, ştafeta susţinerii cauzei Greciei a fost
preluată de puterile occidentale care în anul 1821 au asistat impasibile la măcelărirea eteriştilor
de către turci. După înăbuşirea Eteriei, în presa europeană, ca la comandă, s-a ridicat un val de
proteste împotriva atrocităţilor săvîrşite de turci pe pămîntul vechii Elade. Sute de voluntari din
toate colţurile Europei şi-au propus serviciile pentru a fi trimişi să lupte de partea grecilor
răsculaţi. Pînă şi marele poet englez Charles Bayron şi-a părăsit jilţul comod din camera lorzilor
(fiind de provenienţă dintr-o familie de mari nobili ereditari, el avea dreptul să facă parte din
această cameră a parlamentului britanic) şi a plecat la Missolonghi-ul răsculat unde şi-a găsit
moartea, contractînd o pneumonie.

Imperiul Otoman aflat în decădere nu mai avea destule resurse pentru a face faţă noilor încercări,
de aceea sultanul s-a adresat pentru ajutor vasalului său egiptean – Muhammad Ali. Acesta,
datorită creditelor şi specialiştilor francezi, a reuşit să-şi creeze o puternică armată de uscat şi
flotă militară. Pentru ajutorul acordat Muhammad Ali cerea Moreea (peninsula Peloponez) şi
insula Creta. În asemenea condiţii, Anglia care, practic, nu dispunea de armată terestră, s-a văzut
nevoită să apeleze la Rusia. Flota unită anglo-rusă a distrus-o pe cea turco-egipteană într-o
scurtă, dar sîngeroasă luptă navală care a avut loc în golful Navarin în anul 1827. Frustrat în aşa
mod, sultanul (care era şi calif[1] al tuturor musulmanilor) a declarat jihad[1] Rusiei.

A urmat un război ruso-turc care s-a terminat, după cum şi era de aşteptat, cu înfrîngerea Porţii
Otomane. Această confruntare a adus cele mai mari prejudicii … Principatelor Dunărene. Unii
cercetători susţin că din acest punct de vedere războiul din anii 1828-1829 a fost cel mai
distrugător pentru economia şi populaţia acestor ţări. În acest timp au fost create tocmai trei
organe („comisiunea pentru aprovizionarea oştilor”, „comisia de încartiruire” şi „divanul
împlinitor”) menite să asigure armata rusă cu bani, provizii, mijloace de transport şi furaje (luate
cu forţa de la populaţia băştinaşă). Tot ţăranii români urmau să îndeplinească corvezile legate de
repararea drumurilor, podurilor şi cetăţilor (desigur că gratis).

Administraţia militară de ocupaţie a rechiziţionat în Ţările Româneşti numai pe parcursul

primului an de război peste 36.000 de boi şi zeci de mii de tone de produse cerealiere, ceea ce a
dus la foamete şi pieirea a 113 mii de vite. Situaţia s-a agravat şi din cauza abuzurilor şi
fărădelegilor la care s-a dedat armata rusă. Cancelarul austriac Metternich, nota: „…o
administraţie fără exemplu a distrus cea mai mare parte a izvoarelor de bogăţie pentru prezent şi
viitor”[3].

La toate acestea s-a mai adăugat şi o epidemie combinată de ciumă şi holeră provocată de
numărul mare de cadavre rămase neîngropate pe numeroasele cîmpuri de luptă. Contemporanii
vorbesc despre 200 de morţi pe zi la Iaşi şi 50-60 – la Galaţi şi Brăila. Şi, fiindcă o nenorocire nu
vine niciodată singură, Ţările Româneşti au mai fost lovite de invazia lăcustelor, cutremurul de
pămînt din noiembrie 1829, ploile abundente şi inundaţiile care au urmat după o secetă
îndelungată. Zeci de mii de locuitori s-au refugiat în munţi, păduri şi în regiunile populate de
români care aparţineau ţărilor învecinate şi nu au fost atinse de război: Austria (Transilvania,
Banat şi Bucovina) şi Imperiul Rus (Basarabia şi Bugo-Nistria).

Anticul rege al Epirului, Pirrus, care i-a învins pe romani în două bătălii, dar cu preţul unor
pierderi foarte mari, a spus că încă o asemenea victorie şi ar rămîne fără armată. Dacă l-am
parafraza pe acest rege, atunci am putea spune că ar fi fost destul încă un asemenea „război de
eliberare” şi Ţările Româneşti ar fi rămas fără populaţie. Anticipînd evenimentele, vom menţiona
că situaţia s-a repetat peste un secol şi ceva cînd în urma „eliberării” (mai bine zis – ocupaţiei)
sovietice, populaţia românească de la est de Prut a fost înjumătăţită în urma represaliilor,
deportărilor, foametei organizate şi deznaţionalizării.

Deci, nu este de mirare că de pe urma acestui război Principatele Dunărene, pierzîndu-şi o mare
parte din populaţie şi economie, s-au transformat într-un semipustiu. Sub acest pretext ţarul rus a
pretins la instituirea unui protectorat asupra acestor teritorii „subdezvoltate” şi „slab populate”.
Doar că a omis faptul că totul s-a produs „cu concursul” oştilor dumisale „eliberatoare”.

Afirmaţiile că populaţia acestor principate era incultă şi „primitivă” (răspîndite şi astăzi printre
filistinii ruşi de către tot felul de bufoni de genul lui M. Zadornov) sînt mai mult decît subiective.
Pe atunci (şi nici în prezent, de altfel) ruşii nu prea aveau cu ce se lăuda la acest capitol: ţăranii
(care constituiau majoritatea absolută a Imperiului Rus) şi muncitorii ruşi erau aproape complet
analfabeţi (astăzi – alcoolizaţi).

Războiul a fost încununat cu tratatul de la Adrianopol semnat în anul 1829.Conform prevederilor

lui, Turcia ceda Rusiei delta Dunării, deşi aceasta se obligase în faţa partenerilor săi din Sfînta
Alianţă să nu mai recurgă pe viitor la anexiuni teritoriale pe contul posesiunilor europene ale
Porţii Otomane. Ţărilor Româneşti le-a fost impus un regim de ocupaţie militară rusească care
urma să se prelungească pînă la plata de către Istambul a unei uriaşe contribuţii de război.

Turcia s-a văzut nevoită să restituie Munteniei raialele nord-dunărene care i-au servit drept
capete de pod pentru intervenţia în Principatele Dunărene de fiecare dată cînd avea nevoie.
Monopolul otoman asupra legăturilor comerciale cu străinătatea a fost abrogat. Ţările Româneşti
au căpătat dreptul de a avea propriile (fie şi minuscule) forţe armate. Domnitorii urmau să fie
aleşi pe un termen de şapte ani.

Se ştie că după pacea de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia a devenit protectoare a Ţărilor
Româneşti şi, de rînd cu Poarta, a devenit garant al autonomiei şi integrităţii teritoriale ale
acestora. Ţarii ruşi, însă, şi-au încălcat fără nici un fel de mustrări de conştiinţă obligaţiile luate:
în anul 1775 acceptă răpirea Bucovinei de către Austria, în 1812 ea înşişi procedează la anexarea
Basarabiei, iar în anul 1829 – delta Dunării.

Totuşi, cu adevărat, protectoratul rusesc şi-a găsit expresia sa finită în tratatul de la Adrianopol
din anul 1829 şi Regulamentul Organic adoptat ceva mai tîrziu. După cum am mai menţionat,
diplomaţii ruşi au folosit aceeaşi argumentaţie la care au apelat colonialiştii vest-europeni în
cazul ţărilor di Africa, Asia sau Oceania: chipurile aceste teritorii erau prea slab populate şi
dezvoltate pentru a fi de sine stătătoare. Conform condiţiilor tratatului de pace, Rusia urma să-şi
menţină trupele sale de ocupaţie în Principatele Dunărene şi în importanta cetate Silistra pînă
cînd Imperiul Otoman ar fi strîns uriaşa sumă de 1.500.000 de galbeni.