Carol I de Hohenzollern a avut cea mai lungă domnie din

istoria românilor, 48 de ani. Cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare. A fost
singurul domnitor ales prin plebiscit (referendum), iar numele lui răspundea
cererii românilor de a avea în frunte un principe occidental.
Carol I a domnit între 1866 și 1914. A venit în România la cererea
autorităților de la București, mai precis a Locotenenței Domnești. Alcătuită din
conservatorul moldovean Lascăr Catargiu, liberalul muntean Nicolae Golescu și
colonelul Nicolae Haralambie, această regență conducea țara după detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Domnitorul Unirii Principatelor
devenise autoritar, se înconjurase de o camarilă coruptă și încerca să întemeieze o
dinastie personală, ceea ce era contrar cererii românilor exprimate în Adunările
Ad-Hoc din 1857-1858, de a avea în frunte un monarh constituțional din Europa
Occidentală.
În momentul în care familia de Hohenzollern l-a primit la castelul de
Sigmaringen pe trimisul român Ion C. Brătianu, revoluționar pașoptist și viitorul
mare premier liberal, România se confrunta cu pericolul iminent al unei noi
ocupații turcești și cu riscul de a vedea Unirea Principatelor desfăcută. Ea fusese
recunoscută de puterea suzerană, Turcia, numai pentru domnia lui Cuza. Era vital
ca la București să apară rapid un cap încoronat suficient de bine conectat cu
Franța și Germania, așa încât Istanbulul să nu își permită să intervină. Armata
Principatelor Unite era foarte restrânsă numeric.
Carol I de Hohenzollern a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor,
48 de ani. Cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare. A fost singurul domnitor ales
prin plebiscit (referendum), iar numele lui răspundea cererii românilor de a avea
în frunte un principe occidental.
Carol I a domnit între 1866 și 1914. A venit în România la cererea
autorităților de la București, mai precis a Locotenenței Domnești. Alcătuită din
conservatorul moldovean Lascăr Catargiu, liberalul muntean Nicolae Golescu și
colonelul Nicolae Haralambie, această regență conducea țara după detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Domnitorul Unirii Principatelor
devenise autoritar, se înconjurase de o camarilă coruptă și încerca să întemeieze o
dinastie personală, ceea ce era contrar cererii românilor exprimate în Adunările
Ad-Hoc din 1857-1858, de a avea în frunte un monarh constituțional din Europa
Occidentală.
În momentul în care familia de Hohenzollern l-a primit la castelul de
Sigmaringen pe trimisul român Ion C. Brătianu, revoluționar pașoptist și viitorul
mare premier liberal, România se confrunta cu pericolul iminent al unei noi
ocupații turcești și cu riscul de a vedea Unirea Principatelor desfăcută. Ea fusese
recunoscută de puterea suzerană, Turcia, numai pentru domnia lui Cuza. Era vital
ca la București să apară rapid un cap încoronat suficient de bine conectat cu
Franța și Germania, așa încât Istanbulul să nu își permită să intervină. Armata
Principatelor Unite era foarte restrânsă numeric.

La 2/16 aprilie 1866, prințul de Hohenzollern este anunțat printr-o

telegramă că „cinci milioane de români aclamă ca suveran al lor pe prințul Carol”.
Plebiscitul ținut în România șase zile se încheiase.
Consilieri și rude cu înalte funcții în stat recomandau legalist că ar trebui
obținut mai întâi acordul Conferinței de la Paris. Dar Marile Puteri se pronunță
împotrivă. Din fericire, ca și Alexandru Ioan Cuza, prințul Carol de Hohenzollern
hotărăște să pornească spre România, preferând politica faptului împlinit, idee
agreată și de cancelarul Otto von Bismark.
Carol de Hohenzollern plecă incognito din Dusseldorf pe 30 aprilie/ 11 mai.
Prusia se afla în război cu Austria, astfel că putea fi oricând arestat. De aceea face
un ocol prin Elveția. Ajunge la Zurich, noaptea, pe o ploaie torențială, într-o
pensiune de lângă lacul Limmat. Aici i se confecționeză un pașaport fals: Karl
Hettingen, om de afaceri în drum spre Odesa.
Austria nu poate fi totuși evitată. Un ocol prin Balcanii fără linii ferate ar fi
fost imposibil. Așa-zisul „Karl Hettingen” ajunge pe 2/17 mai în gara din Viena.
Iată ce scrie principele mai târziu în ale sale „Memoriile Regelui Carol I al
României de un martor ocular”: „Emoția prințului crescu văzând mișcarea uriașă
din marea hală a gării plină de soldați. Învelit în manta, cu sacul de călătorie în
mână, ajunse nesupărat la ieșire, deși a trebuit să treacă de mulți generali
austrieci, dintre care pe unii îi cunoștea foarte bine din campanie din 1864 din
Silezia, unde fuseseră aliați”.
În zilele următoare a urmat Bratislava, apoi Budapesta și Baziaș, finele căilor
ferate austro-ungare. De aici vaporul până la Turnu Severin.
La 4 dimineața în ziua de 7/19 mai 1866, Carol de Hohenzollern vede pe
malul Dunării primul oraș românesc „Nu fără palpitație privi prințul la acest orășel
modest, clădit pe o colină și având în spate ramificațiile Carpaților. Abia acum își
dădu deplină socoteala de marele pas pe care îl făcuse, de greaua răspundere ce
luase, dar nu își pierdu nicidecum curajul”.

Scena debarcării este memorabilă. Căpitanul îi atrăgea atenția lui „Karl

Hettingen” că biletul său este pentru Odesa, să coboare, prințul îi spune că
„numai pentru câteva minute”, moment în care Ion C. Brătianu, care se afla pe
mal, sare pe vapor, ia bagajul lui Carol și îl zorește pe uscat. În clipa următoare,
amândoi pe pământ românesc, Brătianu își salută protocolar Domnitorul. „Pe
Dumnezeul meu dacă ăsta nu a fost prințul de Hohenzollern”, exclamă căpitanul
austriac al vaporului.

Drumul spre București al domnitorului Carol I a durat trei zile. Nu numai că

în România nu exista nici măcar un km de cale ferată, dar și drumurile pietruite
erau rare. Din cei 340 de kilometri care despart Turnu Severin de București, mare
parte au fost făcuți cu trăsura de-a dreptul pe câmp.