ELISABETH SOMBART: PENTRU CA SUNETELE SĂ DEVINĂ MUZICĂ

(Ed. Spandugino, București, 2014)

[Consider utilă redarea capitolului introductiv al cărții Pentru ca sunetele să devină

muzică, aparținând pianistei și profesoarei Elisabeth Sombart, care ne oferă o perspectivă
fenomenologică remarcabilă în abordarea actului interpretativ. Cu toate că Pedagogia
Résonnance se referă în principal la interpretarea pianistică, ideile sunt aplicabile în orice
domeniu interpretativ muzical.]

Introducere: LA ȘCOALA CELOR TREI MAEȘTRI

Pedagogia Résonnance

Deși este greu de pus pe hârtie o cunoaștere a cărei natură nu se revelează decât în și prin
experiență, am dorit să vă împărtășesc aici unele chei ale Pedagogiei Résonnance și valorile pe
care acestea le induc în conștiința noastră.
Pedagogia Résonnance: fenomenologia sunetului și a gestului este rodul a treizeci de ani
de experiență, de cercetare, de predare1 și de concerte. Ea nu ar fi văzut lumina zilei fără prețioasa
colaborare a lui Jordi Mora2 și a tuturor profesorilor filialelor Résonnance3 în care aceasta este
dezvoltată și predată.
Această pedagogie este o sinteză a învățăturii orale scrise pe care am primit-o de la cei doi
maeștri prin anii 1980: Sergiu Celibidache 4 și Hilde Langer-Rühl5. Amândoi vorbeau același
limbaj, utilizând suporturi diferite. Ei erau în avangardă față de ceea ce se preda la acea vreme.
Acești căutători ai adevărului au deschis calea spre o cunoaștere care se declină la infinit, al cărei
scop este de a trăi unitatea prin învățarea pe care ne-o oferă muzica și de a deveni nu doar

1
Această pedagogie face obiectul unei prezentări tehnice și riguroase în trei volume. Fiecare punct abordat în
toate capitolele Pedagogiei Résonnance este studiat conform unei structuri binare: (1) Ce se întâmplă în conștiința
umană atunci când percepe un astfel de fenomen; (2) Cum explică fenomenologia sunetului aceste percepții?
2
Jordi Mora s-a născut la Barcelona, unde a studiat în Conservatorul Superior de Muzică. Licențiat în
muzicologie și filosofie; își susține teza în Universitatea din München. A studiat dirijatul și fenomenologia
muzicii cu Sergiu Celibidache. El dirijează în mod regulat în numeroase țări din Europa și din Statele Unite, ca
dirijor invitat. Este deasemenea, decan al secției de Fenomenologie a sunetului a Pedagogiei Résonnance.
3
Fundație creată de Elisabeth Sombart, a cărei dublă misiune este predarea fenomenologiei sunetului și a gestului
și aducerea muzicii în locurile de suferință (spitale etc. – vezi http://resonnance.org.)
4
Sergiu Celibidache, dirijor născut la Roman (România), la 28 iunie 1912, se află la originea fenomenologiei
muzicale. În afară de muzică, el a mai studiat matematica și filosofia. A dirijat, printre altele, Orchestra
Filarmonicii din Berlin și pe aceea a Filarmonicii din München. Predatul era una dintre activitățile centrale ale
vieții sale: în special fenomenologia muzicii, la Universitatea din Mainz, în Germania, dar și cursuri magistrale de
dirijat în toată Europa și în America. Cea mai mare parte a înregistrărilor pe care le deținem e constituită din
înregistrări pirat și publicate postum, deoarece el consideră că muzica este o experiență spațio-temporală și vie,
contrară legilor impuse de o înregistrare care o fixează. Moare în 14 august 1996, în apropiere de Paris – vezi
www.sergiu-celibidache.org.
5
Hilde Langer-Rühl s-a născut în 1911 și a murit la Viena în 1990. Pianistă, elevă a lui Edwin Fischer și Wilhelm
Kempf, ea a fost recunoscută ca un profesor excepțional și novator, într-o metodă care acorda pentru prima dată
un loc central respirației, în cântatul la pian și cântul vocal.
interpreți, ci, înainte de toate, slujitori ai acestei arte. Pentru ei nu era vorba într-atât de a deține
adevăruri, cât de a deveni autentici prin ele.
Ideea fundamentală a acestor maeștri era „punerea în relație. Aportul lor evidențiază
moduri diferite de a căuta și de a trăi unitatea dintre om și sunet.
Sergiu Celibidache preda fenomenologia sunetelor, disciplină care studiază legile
fenomenelor sonore și punerea lor în relație, în scopul de a reduce la unitate multiplicitatea
tuturor parametrilor care alcătuiesc o lucrare muzicală. Hilde Langer-Rühl transmitea
fenomenologia gestului bazăndu-se pe utilizarea respirației și a diafragmei în cântatul la pian,
vocal și instrumental, pentru ca gestul să integreze și să unifice frazarea muzicală. Cu ea am
parcurs drumul nu de la cap la inimă, așa cum o făcusem cu Celibidache, ci de la inimă înspre
degete, prin suflu.

Un mod de viață

Încă de la începutul acestui sinopsis doresc să precizez faptul că Pedagogia Résonnance

nu este doar o simplă restituire a învățăturii primite de la acești doi maeștri, în mod special de la
Sergiu Celibidache.
Într-adevăr, subtitlul acestui text – Un mod de viață – exprimă felul prin care am încercat,
conștiincios și cu sinceritate, să aprofundez moștenirea primită de la acești maeștri, asumându-mi
în același timp un drum spiritual care avea să mă deschidă către o astfel de trăire a experienței
muzicale, distinctă de cea despre care ne vorbea Celibidache.
Experiența obiectivității adevărului muzical, asupra căruia Celibidache insistă atât de
mult, dovedește la el o ordine de valori în care frumosul6 și emoția7 sunt considerate ca
aparținând unei subiectivități care împiedică accesul la adevărul muzical. Această concepție
despre obiectivitate este legată de experiența sa a ceea ce el numea conștiința pură, lipsită de
orice conținut.
O astfel de poziționare mi s-a părut nu doar în contradicție cu caracterul intențional al
conștiinței, care este unul dintre aporturile majore ale fenomenologiei 8, dar, mai profund, mi s-a
părut că vine dintr-o experiență metafizică incompatibilă cu a mea.
Într-adevăr, Celibidache se referea la budismul zen și la practica meditației transcedentale,
al cărei scop final este de a accede la o „conștiință fără obiect”9.
6
Celibidache afirmă: „Cel care ajunge să cunoască faptul că muzica este adevărată a depășit frumosul.” Sau
„Muzica nu este frumoasă (...) frumosul nu este decât momeală. Muzica este adevărată”, Sergiu Celibidache, La
musique n’est rien. Textes et entretiens pour une phénoménologie de la musique [Muzica nu este nimic. Texte și
interviuri pentru o fenomenologie a muzicii], Paris, Actes Sud, 2012, pp. 83, 143.
7
[Celibidache] era convins că muzica ne rezervă posibilitatea cea mai directă de a depăși emoțiile în momentul în
care funcția lor constitutivă pentru lucrarea percepută ca un întreg se revelează prin trăire. Adevărata amploare a
acestor descoperiri nu a găsit încă o repercusiune în viața muzicală actuală. Fie ca această carte să inspire și să
încurajeze muzicieni și alte spirite libere în căutarealor a ceea ce se poate găsi dincolo de emoții.” Konrad von Abel,
în S. Celibidache, op. cit., pp. 12-13.
8
„Cuvântul ‘intenționalitate’ nu înseamnă altceva decât această particularitate de bază și generală pe care o are conștiința,
de a fi conștiință a ceva, de a purta, prin calitatea ei de cogito, propriul cogitatum în sine.”, Edmund Husserl, Méditations
cartésiennes, Paris, Vrin, 1966, p. 28 (Meditații carteziene, trad. Aurelian Crăiuțu, Ed. Humanitas, București, 1994). –
Celibidache declară: „[Husserl] pornește de la ideea că orice coștiință a ceva. Nimic mai greșit. Priviți în jurul
dumneavoastră: milioane de oameni practică meditația. Ce spun gurul: înlăturați totul, goliți-vă, nu lăsați să vină nimic în
lumina conștiinței voastre (…) Și dacă Husserl nu ajuns la niciun rezultat definitiv, este pentru că acest început, această
ipoteză axiomatică, potrivit căreia orice conștiință este conștiință a ceva, este complet eronată.”, S. Celibidache, op. cit., pp.
23, 121.
9
Ibidem.
 Voința de a depăși orice distincție între subiect și obiect, separarea dintre emoția muzicală
subiectivă și adevărul muzical obiectiv l-au făcut pe Celibidache să enunțe propria experiență a
transcendenței muzicii prin înlăturarea oricărei dualități, într-un fel de fuziune care distruge
conștiința și sensul oricărei relații autentice.
Celibidache explică faptul că adevărul experienței muzicale este trăit prin transcendența
cunoașterii, acolo unde multiplicitatea fenomenelor sonore este redusă la unitate. Și adaugă: „Ceea
ce rămâne este relația, care nu poate fi trăită decât prin transcendență.”10 Această relație, pe care
Celibidache o numea „relația care include” 11, este realizată de către o entitate superioară: „spiritul
care transcende”12 sesizarea unui lucru, conștiința autentică pură înspre care ar trebui să ne conducă
experiența muzicală. Dar nimic nu ne dă certitudinea că termenii incluși „într-o unitate de tip nou,
superioară, care transcende părțile”13 își mai păstrează o consistență ontologică distinctă, fără de
care nu mai putem vorbi despre o adevărată comuniune a conștiințelor în experiența muzicală. Într-
adevăr, din perspectiva lui Celibidache, dualitatea rămâne de partea iluziei, fiindcă ceea ce este
„real” este unitatea primordială a realității „care este mereu acolo”14 și în care omul va sfârși priun a
se face dispărut.
Cu alte cuvinte, suntem trimiși către două concepții spirituale divergente: prima vizează
întâlnirea conștiințelor într-o vacuitate fără nume sau formă, a doua desăvârșindu-se în
comuniunea cu o Prezență pe care fiecare dintre noi trebuie să o experimenteze.

Relația trăită

Problema esențială este deci următoarea: experiența adevărului muzical poate fi gândită și
trăită păstrând relația între conștiință și sunete, sau nu?
Experiența mea muzicală, inseparabilă de un drum spiritual, m-a convins că este posibil să
respectăm obiectivitatea și transcendența adevărului muzical fără a aduce modificări relației
dintre conștiință și sunete. Într-adevăr, muzica nu se naște dintr-o notă izolată, ci din relația
directă a conștiinței noastre cu fenomenele sonore. Sau, parafrazându-l pe Maurice Zundel 15, în
care urma să găsesc un mentor de excepție pentru modul meu de viață, din relația care pune în
mișcare și creează ordinea în univers. Această relație este cea în care conștiințele se împărtășesc
dintr-o Prezență în preajma căreia ne conduce muzica.
Învățătura primită cu rigurozitate de la primii doi maeștri în ceea ce privește
fenomenologia sunetului și a gestului și-a găsit continuarea într-o experiență a muzicii a cărei
chintesență doresc să o ofer în aceste pagini.
După cum vom vedea, o astfel de experiență muzicală implică trecerea de la noetic
(gândirea analitică) la noematic (concentrarea fără efort), de unde ia naștere gestul muzical ca
epifanie a adevărului obiectiv al muzicii, adevăr care transcende subiectivitatea subiectului fără a
o desființa, nu mai mult decât emoția muzicală. În aceste condiții devine posibilă reabilitarea
emoției muzicale, fără a o reduce la sensibilitate nici chiar la judecata rațională.
10
Idem, p. 49
11
Ibidem
12
Ibidem
13
Idem, p. 49
14
Idem, p. 170. – În această privință, Celibidache opune „filosofia europeană”, după el, prizonieră a iluziei dualiste a
gândirii conceptuale, și practica „asiatică” (ibidem), în care este vorba despre ascultarea recomandării yoga „Golește-
te! Nu lăsa lumina atotputernică a conștiinței tale să fie tulburată de ceva care urcă la ea!” (ibidem, p. 50).
15
Maurice Zundel s-a născut la Neuchâtel, în 1897, și a murit la Ouchy (Elveția), în 1975. Preot, scriitor, poet, mistic
și teolog, duce o viață de propovăduire, de acompaniere spirituală, de studiu și de scriere în Elveția, la Paris, Londra,
Cairo și Beirut. Maurice Zundel a publicat în jur de 30 de cărți (v. http://mauricezundel.free.fr.)
 Spunând despre adevărul muzical că este dincolo de emoție, recunoaștem că esența
muzicii transcende subiectivitatea. Dar această obiectivitate a adevărului transcedental al muzicii,
comunicându-se, produce în suflet o „emoție muzicală”. Adevărul muzical afectează sufletul în
diferitele sale straturi, astfel încât emoția (faptul de a fi afectat și schimbat în contact cu adevărul
muzicii) se declină pe diferite planuri (al sensibilității, al inteligenței, al voinței), putând atinge
chiar și intimitatea sufletului.
Cu cât muzicianul devine „slujitor” al adevărului muzical, adevăr care este Prezență, cu
atât sunetele devenite muzică își pot croi drum până în străfundul sufletului, producând astfel
ceea ce am putea numi o „emoție mistică”. Prin acest termen putem înțelege faptul că sufletul
simte atingerea Prezenței. Bineînțeles, această emoție nu este pur și simplu receptiv la fluxul
transcendent care îl transformă.16
Subiectivitatea despre care vorbim nu este subiectivismul „îngust” al celui care dorește
încă să se spună, să se povestească (inclusiv interpretul). Prin scrierile sale, Maurice Zundel mi-a
arătat drumul interior pe care trebuie să-l parcurgem pentru a ne elibera de ceea ce numim „eul
condiționat”17 și să devenim acel consimțământ prin care doar experiența unicității ființei este
posibilă relațional. Subiectivitatea umană este astfel cu adevărat deschisă, asumată de adevărul
transcendent al muzicii în serviciul căreia este consacrată, asemenea vitraliului care permite
Prezenței să treacă.

16
Așa cum sugerează Bergson, misticii ne dezvăluie existența unei calități emoționale foarte fine, pe care el o
numește „emoția creatoare”; Henry Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion, Paris, PUF, 2003, p. 98
(Cele două surse ale moralei și religiei, trad. Și studiu introductiv Diana Morărașu, Institutul European, Iași, 1992).
17
Pentru Zundel, omul se umanizează prin transmutarea eului condiționat în „eul care se jertfește, fiind relația pură a
prezenței nelimitate pe care o omagiază cu toată ființa lui”, Maurice Zundel, L’homme existe-t-il? [Există omul?],
Paris, Jubilé, 2004, p. 45.