AUZUL MUZICAL

Auzul este elementul fiziologic fără de care studiul muzicii devine imposibil; datorită lui
se reaizează percepția și toate aspectele cunoașterii muzicii: interpretarea, execuția practică și
creația.

Clsificarea auzului:

- auzul fiziologic – cu el ne naștem;

- auzul muzical – format prin activități speciale.

Auzul muzical se formează perfecționându-se în urma perceperii diverselor aspecte

sonore – muzicale: înălțimea sunetului (succesiunea, simultaneitatea), durata, intensitatea și
timbrul.

Clsificarea auzului muzical:

- auz absolut
- auz relativ

Auzul absolut are la bază doi factori: înnăscut și dobândit;

- factorul înnăscut se referă la existența unei deosebite aptitudini de a
percepe sunetele muzicale;
- factorul dobândit rezultă dintr-o permanentă asociere între numirea
sunetelor și înălțimea lor exactă (după diapazon).

Auzul absolut este, deci, un reflex condiționat format la cei care învață muzica
prin mijlocirea instrumentelor, dacă acestea sunt acordate precis; el se poate realiza și în
muzica vocală, dacă recurgem la exerciții de intonație cu precizarea înălțimii sunetelor și
dacă exemplele muzicale se intonează la înălțimea lor reală.

Auzul absolut se poate observa mai clar, în perioada notației muzicale; el se

manifestă prin recunoașterea și precizarea înălțimii sunetelor, fără folosirea diapazonului.
Apelăm la orice exemplu muzical: elevii îl vor asculta; cel care îi poate reproduce
sunetele cu exactitate, însemnă că are auz absolut.
 Auzul relativ este tot o formă superioară de auz muzical, dar care n-a ajuns încă la
precizia auzului absolut. Auzul absolut se bazează mai mult pe memorie, pe când auzul
relativ se bazează mai mult pe gândire. Cei cu auz relativ realizează un dicteu muzical,
folosinduse de un sunet-etalon (la = 440Hz.). În cadrul tonalității (gamei), cel cu auz
relativ urmărește relație dintre sunete și pe gradul lor de funcționalitate.

Clasificarea auzului muzical în legătură cu elementele de bază ale artei muzicale

și în funcție de elementul muzical la care ne referim, putem vorbi despre:

- auzul ritmic
- auzul melodic
- auzul armonic

În primele faze ale educației muzicale, ne preocupă, în special, auzul ritmic și auzul
melodic, apoi, îmbinarea ritmico-melodică; auzul armonic apar într-o fază avansată așa
cum și armonia apare mai târziu în istoria acestei arte.

Un alt aspect al auzului muzical este auzul intern (auzul interior), prin care se îmțelege
că sunetele muzicale rămân doar în mintea noastră; auzul intern este asociat cu expresia
cântarea în gând (similar cu citirea în gând).

Exemplu clasic, cazul Beethoven:

Dacă există un lucru pe care toată lumea îl ştie despre Beethoven, acela e că acesta era surd. Dar
să spui doar că „era surd” înseamnă să laşi multe întrebări pertinente (cum ar fi: cât de surd era?)
fără răspuns. Cum comunica el cu oamenii? Desigur, cea mai importantă întrebare este: cum a
reuşit el să compună ceea ce considerăm ca fiind una din cele mai minunate creaţii muzicale
fiind surd? Beethoven s-a născut în 1770 şi a cunoscut muzica la o vârstă fragedă, graţie tatălui
său, care era profesor de pian şi de vioară, precum şi un tenor talentat. Tânărul Beethoven a fost
considerat un copil-minune când venea vorba de muzică, dând primul său concert public în
oraşul lui natal, Bonn, pe când avea doar şapte ani. El şi-a continuat cariera muzicală învăţând de
la unii din marii săi contemporani, precum Christian Gottlob Neefe, care l-a învăţat să compună.
A cântat la violă în orchestra Curţii şi s-a familiarizat cu operele, dintre care multe erau compuse
de Mozart. A continuat să-l studieze pe Mozart, dar şi pe Bach şi alţi compozitori faimoşi. În
1791, Beethoven compusese deja mai multe lucrări proprii şi a început să le publice doar câţiva
ani mai târziu. În 1975, Beethoven a cântat în public în Viena pentru prima dată. Îşi crease o
reputaţie ca pianist şi a uimit mulţimile interpretând fie Concertul pentru pian nr. 1, fie Concertul
pentru pian nr. 2.Toate realizările de mai sus ale lui Beethoven aparţin - din câte ştim - vremii
când acesta auzea încă destul de bine. Începând cu 1796, există referinţe conform cărora
Beethoven menţionează în scrisori că auzea „bâzâituri”, dar de-abia în 1801 apar dovezi
documentate că acesta surzea treptat. Mai exact, Beethoven i-a scris doctorului său, afirmând că:

„În ultimii trei ani, auzul mi-a slăbit constant... Ca să vă faceţi o idee despre surzenia mea, vă
spun că la teatru trebuie să mă apropii foarte mult de orchestră ca să aud artiştii, iar de la
distanţă nu aud notele înalte ale instrumentelor şi vocile cântăreţilor... Uneori de-abia îi aud şi
pe cei care vorbesc încet. E adevărat că aud sunetul, dar nu şi cuvintele. Şi cu toate acestea,
dacă cineva ţipă, nu pot să suport.”

Cauza exactă a surzeniei lui Beethoven nu este cunoscută. Nu se ştie exact când anume acesta a
surzit complet. Sunt consemnate situaţii din anii 1810 în care oamenii trebuiau să-i urle în ureche
pentru ca el să-i audă, iar auzul a continuat să-i slăbească de atunci. Se ştie că Beethoven a
insistat (în zadar) să ceară sfatul medicilor şi să caute un tratament pentru auzul său până în
1822, după care compozitorul a acceptat în final faptul că acesta nu avea să se îmbunătăţească şi
a încetat să caute ajutor medical pentru boala sa.

Muzica lui Beethoven, împărţită în general în trei perioade, reflectă pierderea treptată a
auzului acestuia. Perioada timpurie cuprinde intervalul dintre copilăria lui Beethoven şi anul
1803, când a terminat atât Simfonia nr. 1, cât şi Simfonia nr. 2, pe lângă realizările descrise mai
sus. În această perioadă auzea destul de bine, iar muzica sa era caracterizată de note mai înalte.

Perioada de mijloc începe chiar în momentul în care pierderea auzului lui Beethoven se accentua
şi se termină chiar înainte de anii 1820, când se presupune că era complet surd. Această perioadă
este caracterizată de note mai grave, numărul celor acute folosite scăzând considerabil. Aşa cum
probabil vă aşteptaţi, din cauza faptului că notele înalte îi dădeau bătăi de cap, a trecut la note
mai joase pentru a putea auzi mai bine muzica pe care o crea. Compoziţii precum „Sonata lunii”,
opera „Fidelio” şi şase dintre simfonii, printre altele, au fost scrise în această perioadă.

Perioada târzie începe chiar înainte de 1820. În acest interval, muzica lui se întoarce la notele
acute. Dacă nu era deja complet surd la începutul acestei perioade, era cel mai probabil aproape
de această stare. Reintroducerea notelor mai înalte sugerează că era hotărât mai degrabă să
„asculte” cu urechea sa interioară decât să audă cu adevărat muzica pe care o crea.

Una dintre cele mai mari realizări ale lui Beethoven din perioada târzie a fost compunerea
Simfoniei nr. 9, la care a început să lucreze în 1822 şi care a fost cântată pentru prima oară în
1824. Există o poveste populară conform căreia Beethoven a dirijat simfonia şi a continuat s-o
facă şi după ce artiştii terminaseră de cântat, din cauză că nu auzea aplauzele din spatele său şi
nici faptul că muzica se oprise. Încă se dezbate dacă acest lucru este adevărat sau nu. Majoritatea
istoricilor cred că el pur şi simplu a asistat dirijorul de pe scenă, dar nu a dirijat chiar el. Oricum
ar fi fost, se spune că a primit aplauze la scenă deschisă.

Deşi pierderea auzului a fost o lovitură grea pentru acesta, ea a constituit de fapt un cadou pentru
istorie. Pe măsură ce auzul i-a slăbit, el a început să scrie pentru a comunica, ceea ce a dus la
multe scrisori şi „cărţi de conversaţie”, dintre care multe au supravieţuit şi au oferit o incredibilă
înţelegere asupra vieţii şi muzicii lui Beethoven. De exemplu, într-o scrisoare către un prieten, el
a dat glas eforturilor depuse în societate şi grijilor sale cu privire la viitor, din cauza pierderii
auzului: „De doi ani evit aproape toate adunările sociale, deoarece îmi este imposibil să le spun
oamenilor că sunt surd. Dacă aveam orice altă profesie, îmi era mai uşor, dar, în cazul meu, e o
stare îngrozitoare...”. A continuat spunând : „Desigur că sunt hotărât să depăşesc fiecare
obstacol, dar cum o să fie asta posibil?”.

„Din cauza surzeniei sale, de-abia dacă a mai rămas ceva din virtuozitatea artistului care fusese
înainte atât de admirat. În timpul pasajelor forte, bietul om rămas fără auz izbea în clape până
când corzile zdrăngăneau, iar în timpul pasajelor piano, cânta atât de încet încât grupuri întregi
de note erau omise, astfel că muzica era neinteligibilă dacă nu puteai desluşi partea pianoforte.
Am fost profund întristat de o soartă atât de crudă.”

Beethoven s-a stins din viaţă în 1827. În timpul autopsiei, s-a descoperit că nervii săi auditivi se
atrofiaseră, iar trompa lui Eustachio se îngustase. Asta cu siguranţă explică de ce era surd, dar nu
şi ce îi cauzase surzenia.

Traducere de Ana Dumitrache după beethoven-really-deaf-wrote-music-2, cu acordul editorului.

CONCLUZII:

Dezvoltarea auzului musical este în funcție de trei factori principali:

1. gradul de înzestrare natural cu auzul fiziologic;

2. organizarea și dotarea mediului înconjurător cu elemente musicale sonore (jucării,
instrumente, audiții musicale etc. )care să solicite auzul;
3. acțiunea metodică pentru formarea și perfecționarea auzului muzical.