Simfonia

-referat-

„De nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.”

Emil Cioran

Simfonia este, conform Dictionarului de termeni muzicali de la Editura Enciclopedica,

o „specie a genului simfonic cristalizata in perioada clasicismului, reprezentand transpunerea
ciclului sonatei si a formei de sonata in scriitura pentru orchestra. Termenul simfonie
dobandeste sensul de muzica instrumentala colectiva, incepand din secolul al XVII-lea”.
Aceasta transformare a fost determinata de cativa factori, precum: perfectionarea tehnicii
instrumentale, dezvoltarea aparatului orchestral, conturarea formei de sonata simultan, in
muzica de camera si in lucrarile pentru orchestra, dar si de trecerea de la scriitura
contrapunctica, in muzica orchestrala, la cea de tip baroc, prin monodia acompaniata. Un rol
deosebit in dezvoltarea structurii simfoniei l-au avut Scoala de la Mannheim, vienezul G. M.
Monn, italianul G. B. Sammartini, francezul F. J. Gossec. Reprezentantii Scolii de la
Mannheim, J. Stamitz si C. Cannabich, stabilesc bitematismul ca principiu de baza, precum si
locul menuetului ca parte a treia a ciclului; Monn compune, in 1740, prima simfonie in patru
parti (miscari), Sammartini foloseste si procedee polifonice in cadrul scriiturii omofone,
Gossec „potenteaza opozitia tematica si echilibreaza expozitia printr-o repriza integrala,
urmare a contributiei lui Carl Philip Emmanuel Bach, care amplifica dezvoltarea tematica”
(conform Dictionarului universal de muzica, coord. Jean Lupu). Inaintea acestora, insa,
Alessandro Scarlatti si Antonio Vivaldi au anticipat ceea ce se va numi simfonie, in
acceptiunea pe care o cunoastem, prin uvertura italiana cu succesiunea miscarilor: rapid – lent
– rapid.

Totusi, parintele simfoniei clasice este considerat Joseph Haydn prin perfectarea
tiparului si statornicirea numarului de parti. Marele clasic vienez definitiveaza forma
simfoniei, fixand tiparul ciclului simfonic, astfel:
 Introducere lenta

I – Allegro (in forma de sonata)

II – Andante (in forma de lied sau tema cu variatiuni)

III – Menuet (forma de lied tripartit compus: menuet-trio-menuet)

IV – Allegro sau Presto (forma de rondo sau sonata).

Caracteristica pentru Haydn era utilizarea unor teme de factura populara, in cadrul primei
miscari. Dintre cele 104 simfonii pe care le-a compus, ultimele douasprezece, numite si
simfonii londoneze, au dimensiuni mai ample decat cele din prima perioada, de care se
diferentiaza si prin faptul ca primesc un nume, pregatind parca, muzica programatica de mai
tarziu. Amintim cateva dintre simfoniile carora compozitorul le-a denumit: Ceasornicul,
Surpriza, Funebra, Militara, Despartirea, Ursul. Componenta orchestrei la Haydn era, la
primele simfonii, urmatoarea: vioara I, II, viola, violoncel, contrabas, 1 flaut, 2 oboaie, fagot,
2 corni si 2 viori si 1 violoncel concertant, ajungandu-se la o orchestra marita la ultimele: 2
trompete, 2 timpane, pe langa coarde, flaute, oboaie, fagoturi, corni. Compozitorul aduce si
noi timbruri: percutia (timpane) folosita ca efect de surpriza (umoristic, in Simfonia nr 94
Surpriza) sau semnal de inceput (tremolo in Simfonia nr 103 Rapaitul tobelor).

Principalii reprezentanti ai simfoniei clasice, dezvoltata la Viena in ultimele decenii ale

secolului al XVIII-lea: J. Haydn, E. A. Mozart si L. V. Beethoven.

Josepf Haydn Wolfgang Amadeus Mozart Ludwig van Beethoven

Wolfgang Amadeus Mozart a compus 41 de simfonii, gen muzical pe care l-a abordat
la cel mai inalt nivel. Mozart se remarca prin amploarea pe care o da fiecarei parti a ciclului
simfonic si aduce un grup tematic secund, situat in tonalitatea dominantei. Un alt aspect
impresionant in creatia simfonica mozartiana este folosirea unui aparat orchestral imbogatit.
De exemplu, in simfonia nr 25 in sol minor foloseste patru corni. Putem afirma cu tarie ca
simfoniile sale sunt adevarate capodopere universale, ce tin si astazi capul de afis la
concertele de gen. Cele mai cunoscute sunt: Haffner, Pragheza, Linz, dar mai ales asa-numita
trilogie finala: Simfonia in Mi bemol major, Simfonia 40 in Sol minor si Simonia 41 in Do
major „Jupiter”, aceste ultime trei simfonii fiind compuse in doar sase saptamani (in anul
1788).

In fine, cel de-al treilea mare reprezentant al simfoniei clasice este cel care va duce
simfonia clasica pe cele mai inalte culmi, Ludwig van Beethoven. Fiecare miscare a ciclului
simfonic este amplificata intr-o si mai mare masura si dezvolta structurile formelor
componente. Limitele simfoniei de pana la Beethoven au fost extinse prin aparitia simfoniei
cu cor, nr IX, „Oda bucuriei”, pe text de Schiller, lucrare ce astazi se constituie in imnul
Uniunii Europene. Prin aceasta simfonie a fost redefinit genul simfonic. „Simfonia a noua a
avut premiera in ziua de 7 mai 1824 – cu numai doua repetitii! Trebuie sa fi fost o catastrofa!
Corul intampina dificultati, drept care a cerut sa se scoata notele inalte, iar solista
contraaltista, Caroline Unger, a solicitat si ea unele modificari. Beethoven a refuzat. La
concert, cantaretii care nu puteau atinge acele note, pur si simplu le-au omis. Scherzoul a
facut insa o impresie puternica si Unger l-a intors pe Beethoven cu fata ca sa vada aplauzele
pe care nu le putea auzi. Asa dupa cum Eroica a reprezentat un punct de cotitura in muzica
secolului al XIX-lea, tot asa si Simfonia a noua a atras cel mai mult atentia romanticilor de
mai tarziu” (Vietile marilor compozitori – Harold Schonberg).

Pagina cu numarul 12 din manuscrisul original al Simfoniei a IX-a a lui Ludwig van
Beethoven, prezentat de wikipedia.org:
 Beethoven a compus cele 9 simfonii intre anii 1800-1824, fiecare dintre ele
reprezentand o entitate stilistica. In Simfonia I in Do major, op. 21 compozitorul „evoca
meleagurile natale”, spunea Romain Roland, aflandu-se la Viena. Simfonia a doua in Re
major, op. 36 degaja vivacitate optimism, in contrast cu starea de spirit a compozitorului,
constient de boala sa. Eroica aduce o orchestratie stralucitoare, Beethoven adaugand si al
treilea corn; simfonia a patra, in Si bemol, op. 60 degaja o atmosfera asemanatoare cu cea de-
a doua, iar in simfonia a cincea apare motivul generator, numit chiar de autor „asa bate
destinul la poarta”. Pastorala, a sasea simfonie, exprima amintirea vietii de la tara si are 5 parti
cu titluri programatice: 1. Bucuria la sosirea la tara; 2. Scena la parau; 3. Petrecere
campeneasca; 4. Furtuna; 5. Sentimente de bucurie si de recunostinta ale satenilor la trecerea
furtunii. Dupa ce compune aceasta simfonie, Beethoven ia o pauza de trei ani, dupa care, in
anul 1812, o scrie pe a saptea „apoteoza a dansului”. In 1814 compune si simfonia a opta in
Fa, op. 93, care, la acea vreme nu a fost apreciata la valoarea ei, desi autorul o pretuia mai
mult decat pe cea anterioara. In fine, dupa o pauza de 12 ani apare si Simfonia a noua, despre
care am vorbit mai sus.

O alta caracteristica a simfoniei la Beethoven este realizarea salturilor la tonalitati

indepartate, de la o miscare la alta, dar si inlocuirea menuetului cu scherto-ul, incepand cu
simfonia a II-a; compozitorul obtine forme hibride prin introducerea formei de sonata altor
structuri, de tipul: lied-sonata, scherzo-sonata sau rondo-sonata. Titanul de la Bonn, cum a
fost supranumit Beethoven, se impune drept cel mai profund filozof al muzicii, care a lasat
posteritatii creatii de o incontestabila valoare.

In secolul al XIX-lea, dupa Beethoven, simfonia evolueaza pe doua directii. O prima

directie este cea a compozitorilor care urmeaza traditia clasica, iar cea de-a doua, a inovatiilor
romantice. In prima categorie se situeaza: Franz Schubert – 9 simfonii, Felix Mendelssohn-
Bartholdy – 5 simfonii, Robert Schumann – 4 simfonii, Johannes Brahms – 4 simfonii, Anton
von Bruckner – 9 simfonii, Antonin Dvorak – 9 simfonii, Piotr Ilici Ceaikovski – 6 simfoni,
dar si un poem simfonic, Manfred si Jan Sibelius - 7 simfonii. Cand vorbim despre cea de-a
doua directie, ne gandim deja la inovatiile romantice, mai precis la programatism: Hector
Berlioz – 4 simfonii (Simfonia Fantastica, Harold in Italia, Romeo si Julieta si Simfonia
funebra si triumfala); Franz Liszt, novator in armonie si orchestratie (Faust – dupa Goethe si
Divina Comedie - Dante). Cesar Franck foloseste in Simfonia in re, principiul ciclic.
 Dintre compozitorii secolului al XX-lea, nu putini sunt cei care respecta, in general,
traditia clasica in creatia simfonica: Serghei Prokofiev, Arthur Honegger, Paul Hindemith,
Dimitri Sostakovici, George Enescu, fiind evidente si tendintele programatice: in Liturgica lui
Honegger, Mathis pictorul – Hindemith, Simfonia Leningradului si Anul 1905 – Sostakovici.
Pe langa cei care respecta traditia clasica, ii amintim si pe inovatorii Igor Stravinski (Simfonia
Psalmilor) si O. Messiaen (Simfonia Turangalia).

Genul simfonic nu a fost neglijat nici de compozitorii romani. George Stephanescu a

compus Simfonia in La major (considerată prima simfonie românească), iar George Enescu s-
a impus cu monumentalele sale creatii: Simfonia I in Mi bemol major, Eroica enesciana, op.
13, Simfonia a II-a in La major, op. 17, Simfonia a III-a in Do major, op. 21 pentru orchestra
mare, orga, pian si cor si Simfonia de camera, op 33 (ultima lucrare a lui Enescu). Alti
compozitorii romani care au avut o contributie in acest sens sunt: Mihail Jora, Dimitrie Cuclin
(18 simfonii), Mihail Andricu, Sigismund Toduta, Paul Constantinescu, Zeno Vancea,
Gheorghe Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Doru Popovici, Wilhelm Berger, Anatol Vieru,
Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Theodor Dragulescu, Cornel Taranu, Vlad Ulpiu, Sorin Vulcu,
Liviu Dandara, Dan Buciu, Liana Alexandra, Serban Nichifor.

Manualul de educatie muzicala de clasa a VIII-a, din anul 1997, defineste simfonia
drept „cel mai complex gen simfonic, atat din punctul de vedere al compunerii si al
continutului de idei, cat si din cel al interpretarii. In privinta continutului se aseamana cu
romanul, iar in ceea ce priveste interpretarea, aceasta poate fi interpretata numai de o
orchestra simfonica”. In concluzie, admitem ca acest monumental gen muzical detine o
valoare incontestabila in istoria muzicii si ramane unul dintre cele mai indragite pentru
iubitorii muzicii asa-zis culte. Personal, consider simfonia un gen muzical complex, inaltator
si capabil sa trezeasca in oameni cele mai nobile sentimente si trairi.
Bibliografie:

1. Firca, Gheorghe (coord.) – Dictionar de termeni muzicali, Editura Enciclopedica,

Bucuresti, 2010
2. Schonberg, Harold – Vietile marilor compozitori, Editura Lider, Bucuresti, 2008
3. Lupu, Jean (coord.) – Dictionar universal de muzica, Editura Litera, Bucuresti, 2008
4. Tiberian, Mircea – Cartea de muzica, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2008
5. Naudin, Claude, Vibert-Giugue, Francoise, Bouhet, Brigitte (coord.) – Muzica,
Enciclopedia pentru tineri, Larousse, Editura Rao, 2008
6. Sacks, Oliver – Muzicofilia – Povestiri despre muzica şi creier, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2009
7. Vasile, Vasile – Educatia muzicala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997
8. Banciu, Ecaterina – Istoria muzicii (modul de studiu), Academia de Muzica
„Gheorghe Dima” Cluj-Napoca
9. http://ro.wikipedia.org/wiki/Simfonie