SIMFONIA

Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet) este o compoziție muzicală
instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în
sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie nu are soliști
instrumentali, excepție făcând așa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia
concertante pentru vioară, violă și orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie
espagnole pentru vioară și orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van
Beethoven introduce în mișcarea finală vocea omenească sub formă de soliști și cor. Procedeul
va fi preluat și de alți compozitori în creațiile lor, fără a impieta însă asupra rolulului predominant
al orchestrei.

Cuvântul simfonie derivă din grecescul syn (împreună) și phōnē (a suna). În secolul al XVII-lea,
termenul era folosit pentru introducerile orchestrale ale operelor (sinfonia), cantatelor, oratoriilor,
pentru introducerile orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi
clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a termenului a fost
tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție.
Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei
în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe
parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de
astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau
chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase au fost descoperite în
Finlanda, Sicilia, Kiev sau Salem. Centrul de conducere în producerea simfoniilor a fost fără
îndoială Viena, urmată de Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut
loc și în Scandinavia, Spania, Polonia și Rusia. În al doilea rând, un aspect important este
dezvoltarea continuă a simfoniei, începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea cu necesitățile
tehnice ale instrumentelor, conținutul și contrastul de tempo, și ducând în final la o serie
echilibrată a procedurilor care rezumă stilul clasic. În cele din urmă, caracterizând pe o scară mai
largă, caracterul public al simfoniei, împreună cu faptul ca aceasta nu depinde de o anumită
virtuozitate pentru a obține un astfel de efect, i-a oferit o greutate și o semnificație care solicita
abilitățile unui compozitor. Poziția din ce în ce mai proeminentă oferită simfoniei în secolul al
XVIII-lea, apare în mod tangibil în dubla importanță pe care acesta o ocupă în cataloagele
publicate și rolul remarcabil pe care îl ocupă în scrierile vremii.

Simfonia clasica
Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în principal
este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van
Beethoven.
Joseph Haydn

Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu mișcarea artistică

a vremii, numită Sturm und Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele
formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute
astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai
recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit
astfel numărând patru părți. Simfoniile sale încep de regulă printr-un
un allegro în formă de sonată, se continuă cu o mișcare lentă
(andante sau adagio), urmată de un menuet și un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de
rondo. Culmea creației lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii, denumite „Simfonii
londoneze”, compuse între anii 1790 și 1795 pentru impresarul londonez Salomon.
Wolfgang Amadeus Mozart
Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt nivel ajuns de acest gen în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea. La început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu al
lui Johann Sebastian, stabilit în Londra), Mozart va prelua mai apoi construcția simfonică
elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale favorizează melodica (desfășurată deasupra unei trame
armonice esențializate față de creațiile anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în
privința ingeniozității, a fanteziei) și orchestrația. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt:
„Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele

patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Mi major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol
minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788).
Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai opt ani. Datorită
începutului său timpuriu, compoziția lui Mozart de simfonii se întinde pe o perioaă de 25 de ani.
Datorită contactului prietenos pe care l-a avut în Anglia cu J.C. Bach și Abel, Mozart abordează
un stil componistic „italian”, având mișcări ritmice grațioase peste care fundalul său austro-
german a adăugat profunzime armonică, subtilitate de frazare și virtuozitate orchestrală.
Simfoniile timpurii ale lui Mozart se confruntă cu numeroase probleme de autenticitate și
cronologie. Lucrările timpurii scrise în Londra și în Țările de Jos între anii 1764-1766 sunt
alcătuite din trei părți, cea din urmă fiind în 3/8. Fiecare primă parte este într-o formă binară de
sonată, în care doar a doua jumătate a expoziției este repetată. Darurile cu care a fost înzestrat
Mozart, în special simțul său pentru culoare și echilibru au stabilit o serie de diferențe specifice
între simfoniile sale și cele ale lui Haydn. Sensibilitatea sa pentru culoare a produs mai multă
însărcinare instrumentelor de suflat dar și un stil componistic bogat în expresii. Această
preocupare pentru culoare apare de asemenea în secțiunile de dezvoltare. Întrebuințarea
modulației de cele m ai multe ori fără alterații tematice semnificative, a făcut ca anumiți critici să
considere dezvoltările mozartiene mai puțin substanțiale și „serioase” decât cele ale lui Haydn.
Două caracteristici finale ale stilului simfonic matur mozartian sunt demne de remarcat. În primul
rând, unele aspecte ale controlului său ritmic, deși sunt mult mai puțin vizibile decât conducerile
motivice ale lui Haydn, care contribuie în mod semnificativ pentru fundamentarea mișcării. Iar un
al doilea punct în general trecut cu vederea, se referă la modul în care Mozart dezvoltă finalurile
părților, incluzând atât serenitate cât și strălucire.

Ludwig van Beethoven

Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să
surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic
marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa
creație, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creația lui W.A. Mozart
către armonie (acordică), polifonie și formă – într-un cuvânt, construcție muzicală; în schimb,
melodica sa este una „pauperă” (Liviu Dănceanu). Comparația celor doi autori merge mai
 departe, punându-se în discuție o tipologie a „melodiștilor” și una a „componiștilor” – prima se
bazează pe efectul creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă
prin dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din context).
Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale
artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a și partea a doua din Simfonia a
VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mișcării reia tema în mod
fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării,
într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX).

Simfonia în secolul al XX-lea

La începutul secolului al XX-lea se constată în toate domeniile artei o tendință de renunțare la
formele tradiționale, căutându-se noi posibilități de exprimare artistică. În domeniul simfoniei se
confruntă diverse curente artistice (de ex.: Expresionismul, Neoclasicismul) și procedee
componistice (de ex.: tehnica dodecafonică). În timp ce mulți compozitori, ca Charles
Ives, George Enescu, Carl Nielsen, Ralph Vaughan Williams, Serghei Prokofiev și Dmitri
Șostakovici sunt încă strâns legați de forma tradițională, în simfoniile lui Albert
Roussel sau Arthur Honegger se recunosc motive impresioniste, unii recurg la forme comprimate,
ca Max Reger, Darius Milhaud, Paul Hindemith, Anton Webern, alții adoptă stilul liniar polifonic,
ca Arnold Schönberg, Karl Amadeus Hartmann

Compozitori români de simfonii

 Pascal Bentoiu (8 simfonii)

 Nicolae Brânzeu (3 simfonii,și o simfonie concertantă)
 Mihai Brediceanu (1 simfonie)
 Sergiu Celibidache (4 simfonii)
 Paul Constantinescu (Simfonia ploieșteană)
 Dimitrie Cuclin (20 simfonii)
 George Enescu (5 simfonii, ultimele două orchestrate de Pascal Bentoiu, și o simfonie de
cameră)
 Dinu Lipatti (1 simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde)
 Ștefan Niculescu (5 simfonii)
 Tiberiu Olah (1 simfonie)

PIELE CRISTINA DARIA

CLASA a VIII a A