Polifonia lui G.F.

Händel (1685-1759)
Referințe. Ca și polifonia lui J.S. Bach, polifonia lui G.F. Händel prezintă o epocă în dezvoltarea artei
europene. Marele compozitor a generalizat mijloacele dezvoltării polifonice, acumulate în sec. XVIII,
tratându-le pe nou. Sursele, ce au alimentat polifonia lui Händel, sunt altele decât la Bach : arta germană
și italiană a genului de operă. Prin operă Händel a ajuns la oratoriu ; ulterior oratoriul a îmbibat în sine
multe trăsături ale operei.
Condițiile genuistice au lăsat amprentă asupra mijloacelor expresivității muzicale : polifonia lui
Händel se caracterizează prin volum, factura ei intonațională, îndeosebi în coruri, caracter masiv, ce
schimbă liber arhitectonica în scopul influenței asupra procedeelor expunerii.. de aici – influența
însemnată a armoniei, coordonării acordice asupra polifoniei händeliene, prin care se deosebește de
linearitatea polifoniei lui Bach. T. Livanova: „Polifonia lui Händel are un caracter mult mai armonic,
decât la Bach”.
Formele polifoniei la Händel sunt diverse, printre cea mai principală – fuga ; în afară de fugă și alte
compoziții imitaționale conțin forme polifonice contrastante. Compozitorul se adresează liber la ele și în
imitarea unor intonații aparte ale temei sau melodiei vocii solo, sustrage diverse procedee în crearea
imaginii muzicale.
Oformarea polifonică a ariilor și cantatelor. În cantatele solo pe text italian (perioada timpurie) se
constituie polifonia la 2 voci din liniile melodice basso continuo și voce. Construcția incipientă continuo,
transmisă apoi știmei vocale, după concentrarea intonațiilor și desen ritmic, este înrudită temelor din
creațiile fugice. Dar aceste melodii nu se poate de identificat cu temele fugilor – continuo dispune de o
cadență anumită a basului, care nu este în temele fugilor. Modele : Larghetto din cantata “Lucrezia”
coincide cu tema fugii din Concerto grosso, op.6, № 6, g-moll.
În operele și oratoriile lui Händel se formează polifonic cu ajutorul vocilor orchestrale. Spre
deosebire de Bach (care încredința instrumentului solo în acompaniament contrapunctul melodic
independent pe întreg parcursul ariei), Händel creează o atmosferă comună a multivocalității, tinzând spre
o factură complicată. Construcția incipientă orchestrală în arie prezintă o polifonie dezvoltată și pe
parcursul ei se păstrează urma acestei facturi, chiar și atunci, când vocile acompaniatoare tac sau dublează
stima vocală în unison sau octavă. Acest procedeu trezește așteptarea intrării vocilor instrumentale,
susținută de cursivitatea multivocală.
Procedeele acestei oformări sunt diverse: vocile instrumentale uneori se limitează în participarea în
secțiunile riturnelice sau rezumă replici melodice aparte ale știmei vocale. În rezultat poate apărea o serie
de formări imitative, instrumentele se pot uni în unison cu știma vocală, dar în momentele de pauză ale ei,
instrumentele intră în prim plan. Permanent se păstrează contrastul timbral ca element de frunte al
polifoniei.
Tematismul, mai larg – melodica ariilor și recitativelor acompaniate, se bazează pe intonații, specifice
stilului polifonic, în particular o mare însemnătate are contrapunerea turațiilor în ritm comparativ mășcat
cu mișcarea secventică a duratelor mărunte. Uneori, în părțile din mijloc ale ariilor găsim formări
tematice, ce amintesc de structura și melodica temelor din fugi.
Referitor la fundamentul armonic al polifoniei lui Händel: vocile contrapunctice figurează
îmbinările acordice. Atmosfera comună a mișcării melodice a vocilor, independența lor creează polifonie
într-o arie de operă, neîngrlând factura ei. Factura polifonică este necesară în întruchiparea imaginilor
meditative, neliniștii sufletești, pentru exprimarea forței sentimentelor.
Formele de fugato – cele mai răspândite forme de polifonie la Händel. Cercul imaginilor, create cu
ajutorul fugii (fugato) este neobișnuit de larg; la fel este voluminoasă și apartenența de gen. În fugă
primesc dezvoltare caracterele muzicii (dureros-lirice, energico-volitive, tragice) pin diverse mijloace de
întruchipare – orchestrale (uvertură, concert), corale, solo (piese pentru clavir, arii), de ansamblu (duet
vocal, trio, sonată instrumentală). Structurile compoziționale ale fugilor lui Händel, la fel ca și tematismul
lor, sunt diverse.
Deosebit de active sunt temele fugilor cu mișcare melodică ascendentă , create de linia neîntreruptă
a gamelor și secvențe spre punctul suprem. Tonurile modal instabile, accentuate pe măsura ascendenței și
abaterile tonale subliniază această tendință, culminație, ce duce spre T, marcată de sincopă. Diapazonul
acestor teme, predestinate interpretării instrumentale, este larg; în temele vocale este mai mic.
1
 Temele cu mișcarea descendentă a melodiei sunt mai nivelate, indiferent de tempo-ul Allegro.
Această nivelare se formează datorită ritmului măsurat, simplității amplasării secventice a turațiilor
melodice și contururilor acordice.
În tematismul creațiilor vocale deseori domină expresivitatea recitativică a intonațiilor, concentrarea,
formele modale – diatonica și cromatismul acut, concentrarea în jurul treptelor stabile ale modurilor.
Conținutul imaginilor fugilor complexe ale lui Händel este la fel, ca și în fugile simple: dureros-liric
și solemn, imnic. De aici decurge și apropierea tematismului fugilor complexe și simple: același acordaj
intonațional, aceleași figuri ritmice. Temele se completează reciproc, contopindu-se într-o unitate
armonică; dacă contrastează, atunci factura lor se poate asemăna contrastului tematic interior în fugile
simple: I temă amintește de nucleu în duratele ample, a II-a temă – desfășurare cu figuri ritmice mărunte.
În așa fel, amplasate orizontal, elementele temei simple se îmbină pe verticală în cea complexă.
În contrapunctarea temelor duble trăiește tradiția stilului vechi, ce se descoperă în cadență cu
reținere pregătită către tonul de sensibilă și rezolvarea sa ulterioară în T. Temele 1 ale fugilor duble se
caracterizează prin imperativul turațiilor melodice; temele 2 încep cu repetiția pe un singur sunet, din
timpul slab al măsurii și trec în fiorituri – aici se expune influența melodicii ariilor din opere. Direcția
mișcării melodice în teme este diversă – în un ele ascendentă, în altele – descendentă. Cromatismele la
fel, sunt îndreptate în diferite direcții – de jos în sus (la vocea superioară) și contrar (la cea inferioară).
Ritmul din teme este acutizat de sincopă.
În general, tematismul creațiilor de fugato ale lui Händel este apropiat celui bachian, se simte
apartenența la epocă. Dar în același timp se simt deosebiri esențiale, ce provin din diverse surse, ce au
alimentat muzica lui Bach și Händel. Stilul creațiilor de operă și vocal-camerale al lui Händel și-a expus
amprenta asupra creațiilor polifonice târzii ale sale. Temele lui Händel sunt plastice, de un caracter vocal,
la fel sunt clare, ușor audibile. Aceste particularități în alianță cu formele de dezvoltare, permit a vorbi
despre polifonia în nuanță voluminoasă. Dar sunt și teme, în care intonațiile melodice sunt negate, pe
prim plan se înaintează ritmul (Allegro, Concertul op.6, №7).
Arhitectonica fugilor lui Händel este mai liberă, decât la Bach, planul tonal – mai simplu. Dar
caracterul dezvoltător și subordonarea temei dezvoltării armonice libere, incluzând abateri tonale –
prezintă o mărturie a sec.XVIII. În forma fugii Händel pune de regulă, o singură imagine muzicală, uneori
și în acele cazuri, când fuga are mai mult de o temă. Prin unitate se caracterizează și însăși forma fugii
händeliene. În acest scop se atrag, alături de tematism, mijloacele ordinii tonal-armonice, repriza. În caz
de necesitatea contrapunerii imaginii muzicale o altă imagine, contrastantă (conform planului dramaturgic
al oratoriului sau altei lucrări), pentru aceasta se utilizează forma constituant-contrastantă pe un nou
material tematic.
Händel aplică fuga în diverse genuri ale creației muzicale. În uvertură (simfonie, sonată), considerată
introducere orchestrală în oratorii, opere, antheme, partea a II-a este scrisă în formă de fugă. Fuga intră în
componența concertelor grosso și altor cicluri. Fugile sunt permanente și în coruri, și în ansamblurile
vocale.
Unitatea formei fugii se exprimă în plan tonal – la început – din sfera D (în fugile minore ale lui
Händel expoziția se schimbă cu tonalitatea tr.VII), la sfârșitul fugii – din sfera S, prin care se afirmă T
finală.
Caracterul final este subliniat de către desfășurarea temei în tonalitatea principală, adică de repriză. Un
alt procedeu – aproape în fiecare fugă (vocală sau instrumentală) se produce o cotitură de tempo – se
introduce un Adagio, cu care se termină fuga. Dacă la Bach încetinirea analogică a tempo-ului la sfârșitul
fugii este folosită pentru recitativele în caracter patetic, de la aceasta acutizându-se elementele tematice,
la Händel, Adagio intră în calitate de generalizare a caracterului armonic și are sens de încheiere.
Un factor esențial al unității servește și sistemul cadențelor interioare. Ca și la Bach, el reproduce
generalizat planul tonal al creației. În unele cazuri de cadențare se creează corelațiile metrice ale părților
formei, ce o separă după principiul secțiunii de aur. Punctul acestei secțiuni este marcat și de densitatea
facturii polifonice, ce duce la echilibrul formei.
În dependență de mărimea construcției reprizei, fugile lui Händel pot fi repartizate în bi- și tripartite.
Formele contrastante ale polifoniei. Dramaturgia polifonică. În descrierea ariilor din cantatele lui
Händel s-a vorbit despre însemnătatea polifoniei neimitative. Vocea ce cântă se afla în prim plan și reda
sensul textului. În aceste condiții vocile instrumentale aveau rol dominant. Atmosfera polifonică ce se
2
forma era determinată ca polifonie contrastantă, cu toate că contrastul era creat de diversitatea timbrelor,
intonațional, vocile erau construite pe un fundament unic. Contrastul influența puternic în diversitatea
vocilor și înrudirea timbrelor. Acest tip de contrast Händel îl utilizează în fugile duble, dar temele
complicate se completează deseori din punct de vedere melodico-armonic.
Abundența formelor polifonice, ce se deosebesc după compoziție, a dus la tendința utilizării lor în
scopuri dramaturgice, punând într-o succesiune anumită creșterea sau diminuarea caracterului polifonic.
Printre mijloacele dramaturgice se numără intensificarea interludiilor în fugă. Händel nu prea repetă
interludiile, de aceea în fugile sale, nu se găsesc influențe ale forme de sonată veche. Dar în anumite
condiții, pentru dezvoltarea țesăturii, el admite repetările, producând în ele schimbări expresive.
Händel, ca și Bach, încheie marea epocă a artei polifonice, cu rădăcini în condițiile sec. XVI-XVII;
prin multe laturi ale muzicii sale, a pregătit o nouă etapă istorică – stilul clasicilor vienezi. Polifonia lui
Händel prezintă o bogăție de forme și genuri, încă puțin studiate.
Rezumat:

Repere J.S. Bach G.F.Händel

Surse coralul luteran
Polifonia linearitate
Oformare încredința instrumentului solo în
polifonică acompaniament contrapunctul melodic
independent pe întreg parcursul ariei
Caracteristica Se disting prin concentrare și
temelor “greutate”, fiind determinate de
dezvoltarea melodico-modală; conțin
germenele imaginii artistice, ce se
dezvăluie în cadrul întregii forme
Rolul Interludii cu funcție de legătură;
Interludiilor Interludii, ce se evidențiază activ în
interiorul formei, prin înaintarea la un
loc vizibil a unor intonații ale temei și
ascunderea altor, cu însemnătate în
formarea expresivă a facturii creației
Caracterul încetinirea analogică a tempo-ului la
final al fugii sfârșitul fugii este folosită pentru
recitativele în caracter patetic, de la
aceasta acutizându-se elementele
tematice
Formele Simple (bi- și tripartite); forme
fugilor rondale; forme cu elemente de sonată
veche sau clasică; forme complexe
arta de operă germană și italiană
caracter masiv, armonic caracter masiv,
armonic
construcția incipientă orchestrală în arie
prezintă o polifonie dezvoltată și pe
parcursul ei se păstrează urma acestei
facturi, chiar și atunci, când vocile
acompaniatoare tac sau dublează stima
vocală în unison sau octavă
- teme plastice, de un caracter vocal, la fel
sunt clare, ușor audibile;
- teme cu evidențierea în prim plan, a
ritmului;
- conțin intonații specifice stilului polifonic;
- domină expresivitatea recitativică a
intonațiilor, concentrare, diatonica și
cromatismul
În anumite condiții, în vederea dezvoltării
țesăturii, se admite repetarea interludiilor;
uneori intensificarea interludiilor duce la
aceea că, partea din mijloc a fugii rămâne
fără temă, devenind un interludiu solid
Ad Adagio intră în calitate de
generalizare a caracter caracterului armonic
și are sens de încheiere
bi- și tripartite