ROCOCO

 Arta franceză din secolul al XVIII-lea

Pictura franceză din sec. XVIII a fost marcată de estetica stilistică rococo. Stilul
rococo a fost stilul artei aristocrației și a înaltei burghezii (societatea frivolă și decadentă),
rococo a apărut într-un moment în care aspectul laic se bucura de mai multă apreciere decât
cel religios.
Ne amintim! – că în cadrul Academiei Regale de Pictură și Sculptură, care a fost
fondată în 1648, se promova cultul lui Nicolas Poussin și a picturii clasice în care desenul
prevala asupra culorii. Însă așa zișii „poussiniști” către sfârșitul sec XVII au fost atacați de o
nouă mișcare artistică „rubensienii” (adepții culorii și creației flamanzilor sec XVII și a
venețienilor din sec XVI). La începutul sec. XVIII rubensienii au obținut supremație în
această dispută, creând circumstanțe favorabile pentru apariția nou stil - Rococo.
Rococo sau rocaille (fr.) este considerat de mulți specialiști - ca o prelungire a
barocului – barocul târziu. Acest stil a apărut și s-a dezvoltat vertiginos în Franța, iradiind
apoi în restul Europei. Rococo face tranziția de la baroc la neoclasicism. Intelectual această
artă reprezintă o inteligență vie, dar Superficială; ea se află în opoziție cu rigorile morale ale
clasicismului și cu dramatizările apăsătoare ale barocului.
De menționat!!! –nu toți artiștii din sec XVIII-lea au optat pentru estetica rococo, ex:
J.-B. S. Chardin preferă alte forme, mai realiste.
Caracteristicile Rococo
 Rococo reprezintă o artă decorativă, suportul căreia îl constituie panourile
decorative, formele și dimensiunile cărora variază după destinație.
 Stilului îi este specific un caracter intim – cameral.
 Temele sunt malițioase (amorale) și frivole; așa zisele serbări galante.
 În artă se caută lejeritate, la aceasta contribuie decorațiile abundente (arabescuri,
cochilii ect.), din fundal dispare arhitectura greoaie; scenele sunt plasate în
mijlocul naturii.
 Figurile sunt idealizate totdeauna tinere, cu o grație care ține de drăgălășenie.
Femeia ajunge în centrul atenției, devenind un obiect erotic.
  Retorica și gesturile personajelor au o importanță secundară (deoarece nu există
problema emiterii unui mesaj); pozele personajelor încetează de a mai fi dramatice
– rococo nu tulbură sufletul.
 Pictura rococo este o artă a culorii, puternic influențată de școala flamandă sec
XVII; tușele sunt aproape sesizabile, coloritul este luminos; intră în vogă pastelul.
Reprezentanții picturii franceze din sec XVIII:
Stilului rococo:
Serbări galante, compoziții mitologice. Portret
Antoine Watteau (1684-1721) Jean-Marc Nattier (1685 - 1766)
François Boucher (1703 -1770) Maurice Quentin de La Tour
Jean-Honoré Fragonard (1732-1803) (1704 -1788)
Pictori de factură realistă ce reflectă traiul modest al micii burghezii:
Jean-Baptiste Greuze (1725-1805)
Jean-Baptiste-Siméon Chardin (1699 -1779)
Antoine Watteau (1684-1721) pictor și desenator francez, fondatorul stilului rococo în
pictură. Watteau se naște în Flandra franceză, la Valenciennes unde face cunoștință cu creația
lui Rubens pe care-l admiră toată viața. În 1702 Watteau se stabilește la Paris unde devine
elevul și tovarășul lui Claude Gillot (acesta l-a inițiat în commedia dell` arte) și studiază în
atelierul lui Claude Audrain.
La vârsta de numai 19 ani artistul ajuns la Paris se include în noul univers carnavalesc plin
de teatru, muzică și operă, academii rafinate și balurile aristocraților care formează materia
fundamentală a creației sale.
În prima etapă a creației artistul descoperă commedia dell` arte care va deveni unul dintre
subiectele sale predilecte de rând cu serbările galante. Aflându-se în ucenicia lui Audraine
Watteau se află într-o ședere între 1708-1709 la Palatul Luxemburg unde se consacră studiului
celebrului ciclu de tablouri semnat de Rubens consacrat vieții Mariei de Medici; acest fapt va
fi hotărâtor pentru formarea picturalității și colorismului lui Watteau (punctul de plecare a
operei sale a fost coloritul picturii venețiene și flamande).
Următoarea etapă – cea de maturitate are ca punct de plecare anul 1712, anul în care
Watteau este primit ca membru titular în rândurile Academiei de pictură. La acest moment
sunt deja pregătite toate premizele pentru viziunea viitoarelor sale tablouri dedicate
”serbărilor galante” și ”grădinilor iubirii”. Capodopera sa incontestabilă din această perioadă
este ”Îmbarcarea spre Citera” 1717-tărîmul ideal al iubirii distracțiilor și plăcerilor. Tabloul
reprezintă o scenă deschisă ca un evantai, al cărei ritm cromatic este dictat de folosirea unor
suprafețe intense de culoare. Spectacolul cuplurilor îndrăgostiți înaintează spre sfera iubirii;
fiecare grup de personaje participă parcă la o scenă distinctă, dar în același timp luate la un
loc ele formează un ansamblu unitar. În fundal în planul stâng se profilează un peisaj montan
care-l prevestește pe Turner.
Operei lui Watteau îi este caracteristic un stil elegant plin de sensibilitate lirică, reverie
fantastică și melancolie subtilă. Bazându-se pe tehnica culorii, moștenită de la Rubens și
maeștrii venețieni, Watteau creează scene a căror temă o reprezintă ”întâlnirea într-un decor
de pădure sau parc a unui grup de tinere doamne și amanții lor, care se lasă în voia discuțiilor
rafinate despre dragoste și aspirații”. [definiția de H. Adhemar]. Exemplu de opere: (1712)
Seducătorul, (1715) Perspectiva, (1718) Plăcerile pastorale, (1718-1719) Gilles, (1719)
Mezzetin, Comedianții Italieni, Dragostea la teatrul italian, Dragostea la teatrul francez,
Toaleta, Indiferentul, Sf. Familie, Firma lui Gersaint.
Ultima sa lucrare tabloul „Firma” lui Gersaint  (1720) trebuia să servească într-adevăr
drept firmă, căci Gersaint era negustor de opere de artă. Realizat cu extraordinară repeziciune
de Watteau, tabloul-firmă rămâne agățat vreme de două săptămâni pe frontonul anticariatului
lui Gersaint, timp suficient ca opera să fie admirată de întregul Paris. Scena se desfășoară într-
un interior plin de tablouri și reprezintă o invitație de a vizita salonul de artă din interiorul
magazinului. iulie 1721, se stinge geniul lui Watteau la nici treizeci și șapte de ani stins de
tuberculoză pulmonară.
2) Jean Simeon Chardin (1699-1779) - pictor francez, specializat în natura statică. În
anul 1728, Chardin devine membrul Academiei Regale de Pictură drept “Talentat pictor de
fructe și animale”. Anii de tinerețe artistul și-a petrecut în atelierele lui Pierre-Jacques Cazes,
Noel-Nicolas Coypel și în Academia Saint Luis. Avansând în ani Chardin va afirma “Numai
analiza directă a naturii și nu practica de la academie îl ajută pe student să își dezvăluie
creativitatea.”
Operând cu un stil personal, original artistul creează contrar modei epocii rococoului.
Interesul lui Chardin se îndreaptă spre redarea aspectelor vieții cotidiene caracterizate prin
simplitate și realism subtil al traiului burghez. Este cunoscut în special ca maestrul al naturii
moarte, scenei de gen și portretului (care sunt inspirate din pictura olandeză și flamandă a sec
XVII).
Perfecțiunea tehnică rară și capacitatea de a diferenția texturile obiectelor pictate, îl
plasează pe Chardin printre cei mai importanți pictori de natură moartă realistă. Exemplu de
opere: Calcanul, Vas de aramă ș.a. Criticii semnalează că enigma acestor opera rezidă în
metamorfozarea urâtului în frumos. În naturile sale statice Chardin demonstrează inutilitatea
subiectului - reprezentând obiecte uzuale, obișnuite, extreme de simple astfel încât interesul
lor provine exclusiv din calitățile lor picturale (ceea ce Diderot numea “vrăjitorie”). Exemplu:
Natură moartă cu pipă, Borcanul cu măsline, Natură moartă cu atributele artelor, ș.a.
Scenele de gen semnate de Chardin dezvăluie un univers intim, lipsit de frământări, în
care personajele sunt surprinse în gesturi calme sau atitudini contemplative. Accentul
principal se axează pe surprinderea emoției momentului. Exemplu: Fetița cu paleta,
Guvernanta, Balonul de săpun ș.a.
În etapa târzie a creației Chardin apelează tot mai des la pastel realizând numeroase
portrete și autoportrete. Notă tehnică: artistul operează cu un clarobscur delicat; tablourile au
o factură groasă; culoarea se impune ca elementul primar.
Arhitectura franceză sec XVIII
În prima jum. a sec. XVIII în arhitectura franceză domină stilul lui Ludovic al XV,
acesta este supranumit și rococo. Rococo persistă în special în decorul interior al edificiilor.
Stilistic, în arhitectura din exterior, se remarcă continuitatea clasicismului cu mici ecouri ale
barocului.
Arhitectura Civilă: odată cu slăbirea monarhiei absolutiste (survenită după moartea lui
Ludovic al XIV (1638-1715) și regența (1715-1723) lui Ludovic al XV) se încetinește
construcția marilor palate regale, iar accentul principal se direcționează spre construcția
micilor reședințe nobiliare - Hôtel-Particulier și decorarea interioarelor. Principalii
comanditari - nobilimea își dorea locuințe confortabile, funcționale și raționale. Pentru a
satisface aceste cerințe se evită folosirea elementelor de paradă/bravură specifică palatelor, se
proiectează încăperi mai mici “pièce d'apparat”, se mărește numărul ferestrelor. Pentru
crearea efectelor de spațialitate în décor se utilizează activ oglinzile, se acordă o atenție
sporită planului edificiului eliminându-se treptat coridoarele labirintice și camerele secrete
prin organizarea simetrică a camerelor de-a lungul coridorului central. Tendința spre
comoditate ale Hôtel-Particulier și predilecția pentru decorul rococo reorganizează spațiul
interior. Apar camere cu destinații precise:
 salon – în care se desfășurau seratele muzicale, întâlnirea membrilor familiei
ș.a.
 le bel étage –camere de locuit cu ferestre spre grădină.
 le cabinet – camera de lucru “bureau”
 budoar (fr. boudoir) – camera rezervată femeii – spațiul intim.
Cele mai reprezentative hoteluri particulare au fost înălțate de:
 Germain Boffrand (1667-1754) –a realizat decorul Hôtel de Soubise.
  Pierre Dalamaire (1676-1745) – a proiectat Hôtel de Rohan și Hôtel de Soubise.
 Jean Courtonne (1671-1739) – Hôtel Matignon.
Hotel particulier au un pronunțat aspect citadin. De obicei fațada principală –avancorpul
central este orientat spre stradă (fie între acestea se află o curte ex: Hôtel Matignon), iar
fațada din spate este orientată spre grădină. În această perioadă grădinile regulate de tip
francez sunt înlocuite cu grădinile de tip englez. Parcurile de tip englez sunt deseori
înfrumusețate cu pavilioane – elegante și cochete de tip rococo.
În contextul arhitecturii civile se înscrie capodopera lui Ange-Jacques Gabriel (1698-
1782) – Le Petit Trianon amplasat în grădina ansamblului Versailles. Edificiul a fost înălțat
între anii 1762-1764 fiind conceput în estetica clasică Palladiană inspiră grației și echilibru.
Cu toate că stilul lui Ludovic al XV domină în interiorul Micului Trianon, exteriorul clădirii
este laconic, rezervat, marcat de forme clasice.
Urbanismul: printre marele ansambluri publice înălțate în această perioadă se numără:
 actuala Place de la Concorde / inițial numită Place de Louis XV – înălțată între 1748-
1763 de către Ange-Jacques Gabriel. Piața are formă rectangulară, este o piață de tip
deschis, se află pe punctul de intersecție a două artere principale:
N-S Montmartre Biserica Madeleine din Paris
E-VArcul de triumf Bulevardul Champs-Élysées Grădinile Tuileries Muzeul
Luvru.
Arhitectura pieții este completată de două edificii proiectate de Ange-Jacques Gabriel:
Ministere de la marine și Hôtel de Crillon. Edificiile se remarcă prin superba desfășurare a
colonadei clasice încununată cu frontoane.
 Place de Nancy (1752-1756) de E. Here de Corny. Compusă din Place Stanislas și
Place de la Carriere sau Piața Guvernului. Piețele sunt concepute ca un ansamblu
unitar, unificat prin arcul de triumf. Au un concept izolat, de tip închis, legătura cu
orașul se face prin porțile de fier forjat sau galerii cu colonade.
Neoclasicismul în arhitectura franceză din a doua jum. sec. XVIII este prezentat de creația:
 Jacques Soufflot (1713-1780)- Panteonul din Paris, inițial Biserica Sainte Genevieve.
 Claude Nicolas Ledoux (1736-1806) –este cel mai strălucit reprezentant al
neoclasicismului francez a proiectat Salinele Regale din Arc-et-Senans și Rotonde de la
Villette din Paris, ș.a..
 Biserica Madeleine (1763-1842) –este un edificiu remarcabil în stilul neoclasic. La
proiectarea lui au contribuit un șir de arhitecți ca Pierre Contant d'Ivry (1698-1777),
 Guillaume-Martin Couture (1732-1799) și Pierre-Alexandre Vignon (1763-1828)–
care ea dat în final înfățișarea unui templu peripter greco-roman.
Sculptura franceză sec XVIII
Sculptura franceză din sec. XVIII este complexă și foarte variată ca formă și stil.
Aceasta se explică prin faptul că: 1) se continuă tendințele clasice lansate în sec. precedent; 2)
se resimte ecoul sculpturii baroce lansate de J. L. Bernini; 3) se impune gustul și estetica
specifică rococo care aduce cu sine subiecte mitologice și alegorice populate cu femei și copii
drăgălași, suprafața sculpturii se prelucrează tot mai minuțios, se accentuează caracterul
cameral al sculpturii; 4) un alt aspect care a diversificat stilistica sculpturii sec XVIII ține de
viziunile și modalitățile morfologice personale ale sculptorilor care în a doua jum. a veacului
înclină spre realism; 5) în ultimele decenii ale secolului XVIII se lansează neoclasicismul.
Prima jum. sec. XVIII: se dezvoltă vertiginos portretul și sculptura de grădină. În
portretele nobililor din această perioadă predomină tendințe decorative, care însă diminuează
expresia vitală a elementelor fizionomice. Sculptorii reprezentativi:
Guillaume Coustou (1677-1746)- în creația sa persistă reminiscențele barocului care
sunt combinate cu noua stilistică rococo: Portretul Mariei Levșinski în rolul Innonei, grupa
statuară Cai de la Marly șa.
Jean-Baptisste Lemoyne (1704-1778) – reputat sculptor portretist de la curtea lui
Ludovic al XV-lea, a fost influențat de portretele de aparat elaborat de G. L. Bernini. Ex:
Bustul lui Jacques-Ange Gabriel, Bustul lui Trudaine, ș.a..
Edme Bouchardon (1698-1762) – sculptor marcat de viziunea clasică, operele sale
emană simplitate și monumentalitate. Ex: Bustul lui Philipp Stosch, Statuia ecvestră a lui
Ludovic al XV-lea, ș.a.
A doua jum. a sec XVIII: în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII se continuă
tendințele lansate în perioada precedentă, dar apare suflul nou al neoclasicismului, care duce
spre căutarea formelor clare și simple, evitând decorativismul exagerat și luând antichitatea ca
model. Cu toate acestea un număr însemnat de artiști ignoră idealurile antice pentru a sfida
necruțător realitatea. Reprezentanții:
Jean Baptiste Pigalle (1714-1785) – în creația sa se întâlnesc două tendințe:
naturalist/realistă cu cea emotiv/barocă. Creează figuri și portrete pline de naturalețe. Ex:
Mercur, Mormântul lui Maurice de Saxonia, Statuia lui Voltaire nud, Autoportret, cât și, un
șir de portrete a contemporanilor: Diderot, Perronet, ș.a.
Etienne Maurice Falconet (176-1791) – sculptor francez cu o fantezie creatoare
inepuizabilă, crescut în admirația față de sculptura italiană din sec XVII. Falconet nu urma
principiile neo-clasicismului, sculptorul renunță să emite fidel exemplele antice. Ex: Amur
amenință, Tânăra ieșind din baie, Monumentul ecvestru lui Petru I, ș.a..
Augustin Pajou (1730-1809) și Claude-Michel Clodion (1734-1814) –au fost
sculptorii ce au întruchipat moda și tendințele aristocrației franceze. Ei au preferat statueta
camerală cu tematică mitologică, dionisiacă, reflectând din plin estetica rococo. Ex: Psyche de
Pajou; Nimfa și Satir de Clodion.
Jean-Antoine Houdon (1741-1824) – este cea mai proeminentă personalitate
creatoare a sculpturii franceze din sec XVIII. A fost influențat de viziunea lui J.B. Pigalle – de
a urma natura ci nu marii maeștri. Face studii anatomice aprofundate: Écorché. Cu toate că
lucrarea sa Diana (1776) este un tribut al antichității marcat de perfecțiunea și claritatea
formelor, totuși, ea nu este o repetare a modelelor antice și ne farmecă prin poza sa vivace,
atitudine lipsită de răceală și uscăciunea academică. Antoine Hudon s-a remarcat ca un reputat
portretist – reprezintă oameni de toate vârstele, caracterele, fiind capabil să releve poziția
socială a modelului și capacitățile sale intelectuale. Ex: Bustul lui Diderot, Portretul lui
Mirabeau, Bustul lui Voltaire. Sculptura lui Voltaire șezând este lipsită de idealizare și replici
antice – sculptorul reprezintă un bătrân bolnav și uscățiv, neputința fizică este pusă în opoziție
cu vigoarea spirituală, agerimea intelectuală - zâmbetul ironic.
 Arta italiană din secolul al XVIII-lea
Arta italiană din sec XVIII prezintă o continuitate a tradițiilor impuse în secolele
precedente. Barocul târziu și rococo sunt fazele finale ale perioadei istorice deschise de
Renaștere. Centrul artistic al acestei perioade devine Veneția, oraș celebru prin carnavaluri și
mascarade care durau tot anul cu excepția postului. Acest aspect al cotidianului venețian a
influențat dezvoltarea artei italiene din sec XVIII oferindu-i un aspect teatral, festiv.
Artiștii italieni din sec XVIII s-au distins mai ales prin decoruri interioare grandioase –
picturi decorative monumentale. O astfel de pictură face plăcere ochiului, dar trebuie să
remarcăm că aceste „focuri de artificii” sunt opere mult mai puțin valoroase decât creațiile
sobre din secolul precedent.
Printre artiștii din settecento se numără Sebastiano Ricci (1659-1734) și Giovani
Battista Piazzetta (1683-1754) care au promovat dinamismul, dramatismul, virtuozitatea
tehnică și calitățile coloristice caracteristice școlii Venețiene de pictură.
Artistul de frunte al settecento-ului italian este Giovanni Battista Tiepolo (1696-1770) –
maestrul universal capabil să redea cele mai diverse subiecte, stăpânește perfect tehnica
frescei și picturii de șevalet. Tiepolo demonstrează admirație față de Paulo Veronese și
maeștrii de la începutul sec XVIII ca Ricci și Piazzetta. Tiepolo realizează compoziții
complexe cu racursiuri sofistificate, efecte de perspectivă da sotto in su și fondaluri
arhitecturale în stil rococo. Caracteristicile operei:
 Perspectiva complexă - efectele de trompe l`oeil, quadratura, da sotto in su;
 Operează cu spații vaste, preponderent picturi de plafon;
 Apelează la teatralitate și grandilocvență;
 Posedă un colorit luminos (specific rococo și picturii decorative), evită tenebrismul.
Tiepolo a realizat și o serie de lucrării grafice, suita sa de “Capricii” precede pe cele ale
lui Goya. Alte exemple de opere: a împodobit: Palatul episcopal din Udine (1727), Palatul
Labia, Ca`Rezzonico și Villa Valmarana de lângă Vicenza (1757). Din 1750 lucrează la
pictura plafonului colosal al scării Palatului Arhiepiscopal din Wursburg. Tiepolo a pictat pe
la 1755 Istoria Cleopatrei și frescele Palatului Labia din Veneția. În 1762 a sosit la Madrid
unde a lucrat 5 ani la decorația Palatului Regal. Tiepolo este considerat cel mai mare
decorator al secolului său. Numele său încheie glorios tradiția venețiană a școlii de pictură în
frescă.
În Veneția secolului XVIII a activat și artistul specializat în scene de gen pe nume Pietro
Longhi (1702-1785). Opera sa reprezintă o adevărată cronică a vieții venețiene: Dentistul
(1759), Lecția de geografie (1752) ș.a.
În ciuda realizărilor considerabile a artei decorative arta italiană din sec XVIII s-a
dovedit a fi cu adevărat novatoare doar în pictura și grafica de peisaj. Este vorba despre
subgenurile acestuia, elaborate în Italia în sec XVIII - Vedute și Capricii.
Noul gust al zilei nu s-a orientat spre natură (ca în peisajele clasice sau cele baroce ale
micilor flamanzi și olandezi), ci spre oraș - creat de om – „Vederea modernă” . Acest tip de
peisaj este elaborat la Roma de artiștii peisagiști ca Vanvitelli (1653-1736) și Giovanni Paolo
Panini (1691-1758). Creația lui Vanvitelli va exercita o influență atât de puternică asupra
artiștilor venețieni încât aici se va forma o adevărată școală de vedutiști condusă de Luca
Carlevaris (1663-1730), Antonio Canal, zis Canaletto (1697-1768), Bernardo Bellotto
(1720-1780) și Francesco Guardi (1712-1793).
Canaletto a fost cel mai renumit și prolific vedutist italian. Artistul reprezenta cu
egală ușurință peisajele Romei, Veneției și Londrei. Pânzele lui Canaletto se caracterizează
prin: aplicarea perspectivei concepute științific cu ajutorul camerei optice, zugrăvirea
personajelor mici, dar vii reduse curând la pete de culoare, spații profunde, atmosferă
individuală ș.a.
 După 1746 creația lui Canaletto tinde vizibil spre clișeu (autopastișă). Succesorul său
Bernardo Francesco Paolo Ernesto Bellotto caută contraste de lumină mai accentuate și ca un
virtuos itinerant pictează vederi de Torino, Munchen, Viena, Dresda și Varșovia. Apogeul
peisajului italian este relevat de opera lui Guardi. În creația sa odată cu trecerea vervei
Veneția cedează locul cerului, iar paleta sa armonioasă relevă misterul poetic al luminii
orașului de pe lagună.
Operele sec XVIII numite Capriccio sunt rezultatul naturalismului izolat, sau al artei
bazată pe o altă artă –fantezii arhitecturale. Reprezentanții de seamă ale acestui sub-gen sunt:
Alessandro Magnasco (1667-1749), Giovanni Panini, Canaletto și Piranesi.
Sculptura
Sculptura italiană din sec XVIII: la Roma creează succesorii lui Bernini: Pierre
Legros (1666-1719), Camillo Rusconi (1658-1728) și Pietro Bracci (1700-1773).
Arhitectura Italiana sec XVIII
Arhitectura italiană din sec XVIII prezintă un mixt între barocul târziu, clasicism și
rococo francez. Reprezentanții de seama sunt: Alessandro Galilei, Ferdinando Fuga și
Filippo Juvara.
Roma – în afara de Scara Spaniola (1721-1726) de Francesco de Sanctis și Alessandro
Specchi și Fontana di Trevi (1735-1762) (care se extinde de-a lungul fațadei Palazza Poli de
Nicola Salvi și este bogat decorat cu sculptură, cu joc de factură și lumină) specific barocului
roman în sec. XVIII sunt ridicate fațadele ostentative a trei bazilici printre care:
1) San Giovanni in Laterano (1732-1736) de A. Galilei;
2) Santa Maria Maggiore (1741-1743) de F. Fuga;
3) Santa Croce in Gerusalemme (1743-1744) de Pietro Passalacqua și Domenico Gregorini.
Toate trei se impun prin ordine arhitecturale colosale ( coloane/pilaștri masivi pe mai multe
etaje) care reduc la minimum importanța zidurilor. Biserica Santa Maria del Priorato de G. B.
Piranesi din Roma stilistic se află la interferența dintre baroc și clasicism.
Arhitectura civila din Roma este reprezentata de palatele Corsini și Della Consulta
construite de F. Fuga între anii 1735-1758; acestea sunt concepute funcțional – prezintă un
amestec stilistic între elementele specifice barocului și clasicismului.
Torino – unul dintre remarcabilii arhitecți italieni de orientare clasica (palladian) care a
activat în Torino a fost Filippo Juvarra (1678-1736). Operele de seamă:
1)Palazzo Madama (baroc moderat);
2) Castelul Stupinigi;
 3) Bazilica di Superga (1717-31) –amplasata pe un vârf de munte, are cupola masiva și
un portic proeminent roman-corintic încheiat cu un fronton clasic – tot edificiul reprezintă un
mixt rece al renașterii de vârf din Roma cu emotivitatea barocă și reminiscențele antice.
Neapole –in Neapole se constituie tradiția – barocului Napolitan cu excepția creației lui
Luidji Vanvitelli (1700-1773) care face trecere de la baroc la clasicism ex: Castelul regal din
Coserta.
Milan – la Milan activează Giuseppe Piermarini (1734-1808) marcat de spiritul
clasicismului, opere: Teatro alla Scala (1776-78) și Villa Reale in Monte etc.
Veneția –de rând cu influența stilului palladian târziu (Palazzo Cordelino de Ottone
Calderari) se resimte puternic continuitatea tradiției barocului venețian în stilul lui Longhena
(Biserica Sf. Eustachi de Domenico Rossi).