Poemul simfonic nr.

3 Preludii
1854 – Weimar (Germania)

Ferenz Liszt a intrat în istoria muzicii simfonice ca fiind creatorul unui nou gen muzical -
poemul simfonic, titlul căruia reflectă clar legătura dintre muzică și literatură. Acest
principiu a stat la baza esteticii muzicii lui Liszt: el a fost unul dintre cei mai convinși
susținători ai programatismului (muzică cu subiect) în muzică și al sintezei diferitelor arte.
Cele 12 poeme simfonice ale lui Liszt, datează din perioada de glorie a creației sale - așa-
numita perioada la Weimar (1848–1861), când compozitorul era director și dirijor al
Teatrului de la curtea de la Weimar.
Gama de imagini oglindite în poemele simfonice ale lui Liszt este foarte largă: subiecte din
literatura mondială de toate vârstele - de la mituri antice până la creațiile romanticilor. Dar
printre această diversitate de subiecte, îndeosebi se remarcă o problemă filosofică foarte
specifică pentru Liszt:
-problema sensului vieții omului - Preludii, Hamlet, Prometeu, Lamentare pentru eroi;
-soarta artistului și scopul artei - Tasso, Orfeu, Mazepa;
-destinele popoarelor și ale întregii omeniri - Ungaria, Bătălia hunilor, Ce se aude pe munte.

Preludii este al 3-lea poem simfonic al lui Liszt. Titlul și programul său au fost împrumutate
din poezia cu același nume a poetului francez Lamartine (sub impresia poeziei lui
Lamartine, Liszt a creat și ciclul pentru pian Armoniile poetice și religioase). Cu toate
acestea, Liszt s-a abătut semnificativ de la ideea principală a poemului dedicată reflecțiilor
asupra fragilității existenței umane. Poemul este plin de patos eroic, care afirmă viața și
puterea acesteia. Forma muzicală a Preludiilor este Allegro de sonată, cu legături între cele
mai importante teme muzicale.

Introducerea poemului este foarte caracteristică lui Liszt, care de obicei refuză introduceri
solemne și multe lucrări încep cu o liniște necunoscută, enigmatică. În Preludii, sunetele
abrupte și liniștite ale introducerii, dau impresia de mister și enigmă. Apoi apare motivul
muzical, tipic romantic, al unei întrebări - do-si-mi - exprimând fraza „cheie” a poeziei:
„Viața noastră nu este oare o serie de preludii ale unui imn necunoscut, a cărui primă notă
solemnă va fi luată de către moarte? " Este o întrebare filosofică despre sensul vieții și a
morții. Acest motiv joacă rolul unui nucleu tematic pentru toată muzica ulterioară a
poemului.
Născută din motivul întrebării, apare eroică și afirmativă Tema principală (C dur). Ea sună
puternic și solemn la trombon, fagot și corzi.
Temele concluzivă și secundară contrastează puternic cu cea principală, reprezentând
cealaltă caracteristică a eroului - imaginea visătoare a fericirii și iubirii.
Tema Secundară (E-dur) este tema iubirii: sunetul cornilor francezi dublat de alto, conferă
o deosebită căldură și sinceritate.
Idila de dragoste din Tema secundară, în Dezvoltare este înlocuită de imagini aspre ale
furtunilor și necazurilor vieții, scene de luptă și, în cele din urmă, de un mare Episod
pastoral din natură: eroul, obosit de suferințele vieții, caută odihnă în sânul naturii (unul
dintre cele mai tipice motive ale artei romantice). Această secțiune pastorală este una lentă.
Tema sa, interpretată la diverse instrumente de suflat formează Episodul în cadrul
Dezvoltării. Totuși, chiar și aici, în sunetul transparent al melodiilor pastorale, se ascunde
„motivul întrebării”, de parcă eroul nu își poate abandona îndoielile nici în mijlocul naturii.
Dezvoltarea ulterioară a temei secundare, face ca moivul întrebării să devină eroică: devine
din ce în ce mai activă, energică și, în cadrul Reprizei se transformă într-un marș victorios
cu ritm punctat. Această variantă de marș a Temei secundare este precedată din nou de o
temă de legătură, care își pierde, de asemenea, caracterul visător și se transformă într-un
semnal victorios. Eroizarea imaginilor lirice duce în mod logic la culminația întregii creații
- o readucere puternică a temei principale, care devine glorificarea eroică a poemului.