TEMA:

Poezii cu formă fixă.

Evaluare finală.
Acrostihul este o formă de poezie „cu țintă /
destinație ascunsă, mascată“, ale cărei versuri au
„în cap“ (dar și pe altă coloană, pentru posesorii de
„cheie“) literele dintr-un nume de persoană
(„adorată“ / „ironizată“) scris (citit) „pe verticală“
(„de sus în jos, ca la japonezi“), ori dintr-o
propoziție-replică, sau dintr-o lozincă.
La noi „e putred mărul”, a zis de mult poetul,
A zis cu desperare și a murit nebun,
Căci îl zdrobi durerea cînd s-a convins cu-ncetul
Oftând după scăpare că nu mai este bun.
Nici sâmburele însuși, speranța viitoare,
Vestala timoroasă ascunsă de priviri!
O, da! un vierme sarbăd, cu otrăvită boare,
Rozând fără-ncetare nu lasă nicăiri
Bucată nemânjită, și în zadar să creează
Iluzia din urmă ar vrea că tot mai poți
Redobândi scânteia din dispăruta rază!
I-am cântărit, piticii! i-am măsurat pe toți!
Lucesc prin neștiință, prin penile străine,
Insecte cu o umbră mai mare decât ei;
Te-nceală-n perspectivă, dar când te uiți mai bine
E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei!
Rivali cu cine știe ce geniuri sublime,
Aruncă vorbe-n aer ce curg ca un șiroi,
Repetă, dar de unde, din ei nu spune nime...
E putred, putred mărul din sâmbure la noi!
Caligramă este un poem în care dispoziția grafică în pagină
formează un desen care are o legătură cu subiectul textului.
Acest gen a atins apogeul prin poetul francez 
Guillaume Apollinaire, cel ce i-a dat și numele, format,
pare-se, prin contracția cuvintelor caligrafie și ideogramă.
Volumul său, apărut în 1918, se
numea Calligrammes. Caligrama este o specie de
sincretism picto-poetic, unde „întregul“ produs artistic
(„text-pictura“) evidențiază că mesajul versului se reia din
ordinea verbală, între anumite limite, cu ajutorul codului
plastic. 
 Ou

roșu

și frumos da-ne nouă

în veselie

de Paște ne-aduce

c-o dragoste dulce

cu bucurie

dă-ne nouă

cel frumos

roșu

ou
Distihul este un grup de două versuri cu structură
 metrică de obicei deosebită și care împreună alcătuiesc
o strofă cu sens de sine stătător.

Dodoitsu este o formă de poezie populară japoneză

dezvoltată la sfârșitul erei Edo (1603-1868), devenind
ulterior și un stil de cântec popular al
populației Gombei, transmis pe cale orală, interpretat
cu acompaniament de shamisen (un instrument cu trei
corzi). Adesea are ca subiect dragostea sau munca.
Poeziile Dodoitsu au 26 de silabe, grupate în patru
"versuri", cu structura de 7-7-7-5 silabe, fără rimă sau
metrică.
Gazelul se poate defini ca o poezie lirică în distihuri, ale căror
monorime sunt dispuse astfel: versurile primului distih rimează între
ele, rima păstrându-se în al doilea vers al celorlalte distihuri. În epoca
contemporană, continuând linia deschisă de George Coșbuc prin "
Gazel (Picurii cu strop de strop )", a încercat o apropiere a gazelului
de poezia sapiențială Elisabeta Bogățan, prin volumul "Gazeluri",
publicat în 1996, tradus în lb. franceză și publicat în ediție bilingvă în
2007 sub titlul "Gazeluri /Ghazels". În 2012, gazelurile Elisabetei
Bogățan au fost distinse cu Premiul literar Naji Naaman pentru
creativitate la concursul internațional Premii literare Naji Naaman,
2012, Liban, fiind publicate parțial în antologia concursului, "Premii
literare Naji Naaman 2012", Jounieh, Liban.
Glosă este o poezie cu formă fixă și caracter
gnomic, în care fiecare strofă, începând de la
cea de-a doua, comentează succesiv câte un
vers din prima strofă, versul comentat
repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar
ultima strofă reproduce în ordine inversă
versurile primei strofe.
Cea mai cunoscută glosă în limba română
poartă titlul Glossă și a fost publicată în 1883,
în primul volum de versuri al poetului 
Mihai Eminescu.
Haiku este un gen de poezie japoneză cu
formă fixă, alcătuită din 17 silabe repartizate
pe 3 „versuri” formate din 5, 7, 5 silabe,
respectiv. Haiku-urile trebuie să conțină cel
puțin o imagine sau un cuvânt care să
exprime anotimpul în care acesta a fost scris.
De obicei subiectele se referă la natură,
plante, flori, insecte, etc:

Viața mea toată:

Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.
Limerick-ul este o poezie comică cu formă fixă având rimele în
ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul, al doilea și al
cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar treilea și al
patrulea din doua picioare metrice. Ritmul poate fi considerat un 
anapest, alcătuit din doua silabe scurte și apoi una lungă, opusul unui 
dactil. Primul vers se termină de obicei printr-un nume de persoană
sau localitate. Un adevărat limerick trebuie să conțină un punct de
atracție, fie acesta se poate întâlni în ultimul vers, fie rimele sunt
siluite în mod intenționat, fie amândouă.
Denumirea poemului provine probabil de la orașul irlandez Limerick
 dar acest lucru nu a fost încă demonstrat.
Cel mai celebru autor de limerick-uri rămâne poetul irlandez 
Edward Lear cu volumul Cartea nonsensurilor.
Mezostihul este o poezie înrudită cu acrostihul, și 
telestihul în care literele din interiorul fiecărui vers
citite în ordinea stabilită de autor și într-un anumit
sens (vertical, oblic etc.) alcătuiesc un cuvânt (nume
propriu, dedicație etc.) sau o propoziție
În literatura anglo-saxonă există numeroase mezostihuri
create de John Cage, de pilda, "Mezostihul lui John Cage ce
conține cuvântul RAPHAELMOSTEL. Raphael Mostel
 fiind unul dintre cei mai populari și originali compozitori
newyorkezi. Similar, în limba română, există poemul
mezostih: "Nobila chemare", al cărui text conține cuvântul
GAVRIILSTIHARUL, acesta provenind de la numele lui 
Gavriil Stiharul.
Mezostihul lui John Cage ce conține numele lui Raphael
Mostel:
 Nobila chemare
În Greșeala niciodată iertată
Se Află un loc unde te aștept – Întorc Veacul, pasăre de pradă,
Să-ți Repornească ornicul din piept.
Acolo Irump gânduri răzvrătite
Când Iasca de opaiț s-a stins demult:
Din Lumea ta – doar cioburi de cuvinte
Măturate Seara de un vânt tăcut.
Spre Tine nu răzbat decât vechi zvonuri,
Când Iarna a-mpietrit orice izvor,
O Haina îți ocrotește somnul –
Sub Alb veșmânt semințele nu mor.
Și, Rătăcit într-un colț de lume,
Oul Umil încălzit de spaime
Cheamă Lumina zilei de mâine.
Rondelul este o poezie scurtă cu formă fixă, a cărei
structură se bazează, ca și balada, pe refren, care a apărut
în Franța medievală sub denumirea de rondeau.
Originile rondelului se regăsesc în cântec. La început,
rondelul era legat de muzică și dans, astfel că la sfârșitul
secolului al XV-lea era considerat o formă muzicală prin
excelență. Prin urmare, de la originea sa cel mai important
a fost aspectul oral, și anume rimele și refrenul.
Refrenul, (în franceză rentrement), conține în primul emistih al versului 1 revine la sfârșitul celei
de-a doua strofe și a celei de-a treia a strofe. Rimele sunt tot în număr de două, iar numărul de
versuri variază între 12 și 15. Cel mai reprezentativ poet care a compus rondeluri în această formă
a fost Clément Marot. Lungimea versului este variabilă, dar repartiția versurilor pe strofe este
fixă. În cazul rondelului de 15 versuri, cele 3 strofe au câte 4, 5 și, respectiv, 6 versuri, ultimul
vers din strofa a doua și a treia fiind mai scurt, reprezentând refrenul. Strofele pot avea și 5, 4 și 6
versuri, ca în exemplul următor:
Versul 1 - a (R) (De obicei primul vers este și refren)
Versul 2 - a
Versul 3 - b
Versul 4 - b
Versul 5 - a
Versul 6 - a
Versul 7 - a
Versul 8 - b
Versul 9 - R
Versul 10 - a
Versul 11 - a
Versul 12 - b
Versul 13 - b
Versul 14 - a
Versul 15 - R
În rondel, refrenul joacă un rol primordial, în special din momentul în care acesta devine perfect
autonom și se detașează de muzică. Originalitatea și subtilitatea acestui gen liric țin în mare parte
de variațiile de sens operate de poet asupra grupului de cuvinte care revine de mai multe ori în 
poem. Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de antanaclază (repetiție a unui cuvânt folosit
succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice). Acest procedeu permite jocuri de cuvinte care rup
monotonia refrenului și creează efectul de surpriză. De aceea, rondelul are un caracter ludic foarte
pronunțat.
Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și
din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând
„cântecel”. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să
semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri
 care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură
logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. Acest
articol se concentrează asupra sonetului italian sau
petrarchist și asupra celui englezesc sau shakesperean.
Printre sonetiștii romani ai secolului XX sau XXI, Vasile
Voiculescu cel care a folosit schema sonetului shakesperean
în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui William
Shakespeare sau recent Mircea Cărtărescu, Paul Miclău.
Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe
Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii și
literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise
însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de
creație în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă (sonet,
glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor”.
Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată
câteva exemple,din grupul celor trei sonete publicate
de Titu Maiorescu:
I
Afară- toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gîndești la viața toată
Pierzîndu-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată,
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jeț pe gînduri,
Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri;
Deodat-aut foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri…
Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
II
Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mînă rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar cînd te văd zîmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.
III
Cînd însuși glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopții blînd însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind — ca-n vis, așa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în brațe —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
 TEMA PENTRU ACASĂ:
EVALUARE FINALĂ
I.Citește cu atenție textul:
Grădina mea – grădina copilăriei mele –
Avea odată straturi şi alei.
Pe brazde negre înfloreau pansele
Şi le stropeau pe înserat bătrânii mei
C-o stropitoare verde, smălţuită.
Erau pe-aicea flori de mărgărită
Şi micşunele cu parfum de mosc* …
 
La uşa ce se vaită prelung
Mă-ntâmpină parfum închis şi greu,

Şi-n pragul putred, din trecut, m-ajung

Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.
Odăile pustii mi se-arată
Atât de mari cum îmi păreau odată,
Pe vremea când le măsuram, tiptil,
Cu paşi mărunţi şi şovăielnici de copil,
Era atât de nalt pe-atunci plafonul scund,
Şi uşile erau atât de grele
Când încercam să mă ascund,
Ţinându-mi răsuflarea, după ele… (Otilia Cazimir, Pelerinaj sentimental)

*mosc, s.n. - substanţă cu miros pătrunzător şi plăcut, care se foloseşte în industria parfumurilor, în cosmetică şi în medicină.
*pelerinaj, s.n. - călătorie rituală făcută de credincioși, individual sau în grup, într-un loc sfânt
 
Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele de mai jos:

1. Selectează, din strofa a doua, două figuri de stil diferite și numește-le.

2. Precizează tema poeziei date și un motiv literar asociat acesteia.

3. Explică, în 10 rânduri, semnificația versului: Şi-n pragul putred, din

trecut, m-ajung/ Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.
 II. Citește textul următor:

Și de poveste și de asemenea vorbe iuți, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, își aducea
aminte stând singură pe prispă, în lumina de toamnă și torcând. Ochii ei căprii, în care parcă se
răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur.
Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuțele șindrilite între garduri de răzlogi, pârâul
Tarcăului care fulgera devale între stânci erau căzute într-o negura de noapte. Acei ochi aprigi
și încă tineri căutau zări necunoscute. Nechifor Lipan plecase de-acasă după niște oi, la
Dorna, ș-acu ziua Sfântului Andrei era aproape și el încă nu se întorsese. În singurătatea ei,
femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul, dar îi auzise glasul, întocmai
așa spunea el povestea, femeia îi adăogase numai puține cuvinte despre câmpuri, holde și ape
line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorâte dintr-o dorință, și, repetându-le în gând, ochii i se
aburiră ca de lacrimi. Viața muntenilor e grea, mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve
înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-și câstige pâinea cea de toate zilele cu
toporul ori cu câţa, să rămână cum îl cunosc toţi sătenii de vrednic. Cei cu toporul dau jos
brazii din pădure și-i duc la apa Bistriței, după aceea îi fac plute pe care le mână până la
Galați, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu
și cu singurătățile, până ce se împuținează ziua.
Mihail Sadoveanu , Baltagul
Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele de mai jos:

1.Numeşte personajul principal al fragmentului citat; scrie o trăsătură morală a acestuia.

2. Numește două moduri de expunere prezente în fragmentul citat.

3. Formulează, în câte un enunț, două idei principale din textul dat.