GENURI LITERARE ALE PERIOADEI VECHI:POEZIE.

Waka 和歌 (poezie japoneză), sau uta (literal "cântec"), sau yamato uta. În cel mai larg
sens cuvântul waka se referă la toată poezia japoneză, spre a o deosebi de cea străină, mai ales
chineză. De aceea termenul a fost folosit în titlurile antologiilor imperiale de poezie, chokusen
waka shū. Intr-un sens mai restrâns se referă la genurile de poezie japoneză de dinainte de renga:
chōka 　 長 歌 , sedōka 旋 頭 歌 şi mai ales tanka 短 歌 . Deoarece tanka a ajuns genul
predominant, termenul waka este deseori folosit ca sinonim cu tanka.
Chōka (citit şi nagauta) este poemul lung, în opoziţie cu tanka, poemul scurt. Acestea două
sunt principalele genuri de poezie. Nagauta constă în versuri alternative de cinci şi şapte silabe,
şi se termină cu două versuri de şapte silabe. Cel mai lung exemplu de chōka este în Manyōshū,
şi are 149 de versuri. După antologia Manyōshū s-au mai scris o perioadă nagauta, însă nu cu
aceeaşi strălucire.
Hanka, sau kaeshiuta, este ca formă o waka adaugată la sfârşitul unei chōka. În Manyōshū
se găsesc şi câte două sau mai multe hanka ataşate la o chōka. Unii cercetători au considerat că
hanka derivă, datorită influenţei chineze, din poeziile scurte pe care poeţii chinezi le ataşau unui
fu, poem lung în proză. Dar han înseamnă "a repeta" sau "a răspunde" şi literatul medieval Nijō
Yoshimoto explica în cartea sa de poetică de renga, Tsukuba Mondō ("Întrebari şi răspunsuri
despre renga") că funcţia unei hanka este să repete conţinutul unei chōka în doar treizeci şi una
de silabe. Caracterul narativ al chōka este completat şi îmbogăţit de cel liric al hanka. Aceasta
este mai personală decât chōka şi deschide drumul spre evoluţia waka ca şi poezie lirică, non-
narativă.
Sedōka, însemnând literal "poem cu cap repetat" are şase versuri, cu structura de 5-7-7 5-7-
7 silabe, adică o repetare a ultimelor trei versuri ale unei tanka.
Tanka, poezie scurtă de cinci versuri, cu structura silabică de 5-7-5-7-7. După antologia
Manyōshū tanka a devenit genul principal de poezie japoneză.
Kayō 歌謡, literal "cântece". Erau poeme melodice, din cea mai veche perioadă, compuse
special pentru a fi cântate. Un corpus specific de kayō, extrase din Kojiki şi Nihonshoki erau
cunoscute ca kiki kayō.
Imayō　今様, literal "cântece din prezent", erau cântece populare de la mijlocul perioadei
Heian, cântate de obicei de artiste dansatoare, numite la început kugutsushi, apoi shirabyōshi. Se
poate considera că erau o varietate de kayō.
In antologiile de poezie din epoca clasică poeziile sunt împărţite pe capitole, sau cărţi, sub
diverse tipuri, sau categorii (în japoneză dai). Cele mai importante categorii de poezie erau:
aishōka (elegii sau lamentări; putea să fie titlul unei cărţi din antologiile imperiale), banka
(poeme de jale; împreună cu sōmonka şi zōka a fost una din cele trei mari categorii de poezii din
Manyōshū),ga no uta (poezii de felicitare, de bun augur; categorie de poezii căreia ii putea fi
dedicata o carte în antologii), mono ni yosete omoi o noburu uta 　 [(poeme despre lucruri;.In
Manyōshū, în cărţile XI şi XII poemele sunt deseori clasificate ca fiind despre anumite
fenomene, de exemplu "despre nori" (kumo ni yosuru)]
mono no na, ("numele lucrurilor", poeme acrostih.) Puteau constitui o carte a unei antologii,
aşa cum este cazul antologiei Kokinshū unde cartea cu acrostihuri se numeşte Mono no na.
 oriku,　 tanka sau haiku cu subiect ascuns, ca cele din şarade si acrostihuri. Cititorul trebuia
să ghicească legătura dintre tema declarată a poemului, care îl preceda, şi cea reprezentată de
poem. Tehnica aceasta de a ascunde subiectul poeziei se numea kakushidai ("temă ascunsă”).
Cuvântul ascuns putea să să reiasă din silabele iniţiale sau finale ale versurilor, sau din silabele
ce uneau versuri succesive; alteori silabele de început ale versurilor trebuiau citite de sus în jos
iar cele finale, în continuare, de jos în sus.
shakkyōka 　 (poeme despre subiecte budiste, sau titlul unei cărţi dintr-o antologie),
sōmonka [(poeme despre relaţii) majoritatea sunt de dragoste, dar există şi poezii despre relaţii
de prietenie, sau dintre părinţi şi copii], zōka, sau kusagusa no uta (poezie cu teme diverse,
amestecate).
Renga　連歌, versuri legate. Deşi tendinţa de a lega versuri prin progresie tematică exista
încă din Manyōshū, şi versuri legate, cu caracter comic se compuneau ca o distracţie în epoca
Heian, începând din secolul XIII renga devine o artă serioasă. Astfel se ajunge la secvenţe de
strofe înlănţuite, kusarirenga, de diverse lungimi, de la treizeci şi şase (kasen), patruzeci şi patru
(yoyoshi), o sută sau chiar o mie de strofe (senku). Structura strofelor în renga este următoarea: o
strofă de trei versuri a 5, 7 şi respectiv 5 silabe compusă de un poet, numită kami no ku ("strofa
de sus") este legată de o strofă de două versuri a 7 silabe, numită shimo no ku("strofa de jos"),
compusă de alt poet., aşa încât fiecare din ele să facă o unitate poetică cu predecesoarea ei, dar
fără legătură semantică cu vreo altă unitate de strofe combinate ca 5-7-5 7-7 din întreaga
secvenţă de renga. O secvenţă de renga putea fi compusă de un singur poet (şi atunci se numea
dokugin), de doi poeţi (ryōgin) sau de trei (sangin) şi chiar patru poeţi. Cea mai scurtă formă de
renga, şi cea mai veche, se numea tanrenga şi era de fapt o tanka compusă de două persoane, în
care cineva adăuga un shimo no ku unui kami no ku compus de altcineva. Foarte frecventă era
secvenţa de o sută de strofe, numită hyakuin, iar strofele legate ad-hoc, informal şi care nu erau
considerate demne de a fi înregistrate se numeau iisute, "vorbe aruncate".
Haikai　俳諧, însemna în epoca medievală ceva comic, ieşit din normă, chiar licenţios.
Termenul a ajuns să fie folosit în compuşi ca haikaika, o tanka obişnuită, sau haikai no renga,
adică renga non-standard, comică.
Kyōka　狂歌, literal "poeme nebune", erau waka comice, bazate uneori pe un joc de
cuvinte, alteori pe o înlănţuire de idei umoristice, populare în epoca Edo.
Senryū　川柳, poeme în formă de trei versuri cu 5 – 7 – 5 silabe, ataşate la început ca
tsukeku unei strofe de bază, maeku, sau unei teme date (dai). Putea avea un caracter comic, dar
oferea observaţii pertinente asupra existenţei umane. Numele genului provine de la maestrul
Karai Senryū (1718-1790), care a creat acest gen literar. În epoca sa era foarte populară o
distracţie literară numită maekuzuke ("adăugarea unui maeku, legarea de o strofă precedentă"), în
care un maestru (numit şi judecător, tenja) compunea o strofă la care una sau mai multe persoane
trebuiau să adauge o continuare. Judecătorul percepea o taxă pentru compunerea strofei temă şi
pentru judecarea compoziţiilor. Karai Senryū a fost unul dintre cei mai buni judecători ai vremii
sale (în Edo existau cam douăzeci de asemenea tenja); el stabilea teme (maeku) în formă de
versuri de 7 – 7 silabe, la care elevii săi ataşau tsukeku de 5 – 7 – 7 silabe. În 1757 el a iniţiat
nişte competiţii anuale de maekuzuke, la care participau foarte multe persoane, adunându-se
astfel peste zece mii de strofe. Acestea se numeau Senryū Hyō Manku Awase, iar cele mai bune
poeme selectate de maestru au fost publicate în culegeri numite Haifū Yanagidaru, al căror titlu
ne arată strânsa legătură dintre haiku şi senryū.
Cea mai veche dar şi mai mare culegere de poezie japoneză, compilată spre sfârşitul
epocii Nara (794) sau posibil la începutul epocii Heian din diverse surse, poate din nişte antologii
acum pierdute, se numeşte Manyōshū (în traducere literală "culegerea celor 10.000 de frunze",
frunzele fiind un mod figurat de a se referi la multitudinea poeziilor, 4516 la număr). Dupa
opinia multor oameni de cultură este şi cea mai valoroasă antologie de poezie japoneză.
Antologia este împărţită în 20 de cărţi. Mai mult de jumătate din poezii sunt anonime,
celelalte aparţinând la 530 de autori, majoritatea reprezentaţi cu una sau două poezii. Între autori
se află împăraţi, membri ai clanului conducător, curteni de diferite ranguri, funcţionari, soldaţi,
călugări şi călugăriţe.
Ca tipuri de poezii Manyōshū conţine 265 de chōka, 4207 tanka, 62 sedōka, 1 tanrenga, 1
bussokusekika, 4 poeme în chineză şi 22 de pasaje de proza în chineză.. Poeţii reprezentativi ai
antologiei au fost cei cinci mari autori de tanka, numiţi şi Manyō no gotaika: Kakinomoto no
Hitomaro, Yamabe no Akahito, 山 , Yamanoue no Okura, Otomo no Tabito şi Otomo no
Yakamochi.
Regulile de bază ce guvernează alcătuirea antologiilor de poezie sunt progresia ( poeziile
sunt ordonate în progresie temporală, a trecerii anotimpurilor sau a desfăşurării unei poveşti de
dragoste, sau spaţială, în cadrul cărţilor despre anotimpuri, dragoste) şi asocierea, legătura care
se creează între poezii prin imaginile pe care le conţin. Efectul general de unitate şi armonie al
unei antologii era sporit şi printr-un procedeu aparent paradoxal: introducerea unor poezii mai
slabe, "de fond" (ji no uta) alături de cele foarte bune, considerate poeme "model" (mon no uta).
Această alternanţă aducea o varietate tonală, prevenind monotonia progresiei continue şi
oboseala auditoriului.
Tematica poemelor este foarte variată. Dragostea ocupă un loc important, dar se găsesc şi
multe poezii care descriu natura, sau trecerea anotimpurilor, şi multe poeme legate de călătorie.
Chōka au de multe ori caracter narativ, prezentând legende, evenimente contemporane (cum ar fi
chiar descoperirea unei mine de aur), război, sau sunt elegii pentru printii si prinţesele decedate,
sau au un caracter festiv, comemorând evenimente de importanţă naţională. Această tematică
variată vorbeşte despre ceea ce uneşte toate fiinţele umane, este de interes public, lucru care nu
se va mai întâmpla în antologiile ulterioare. Acestea vor merge de la privat spre public,
accentuînd ceea ce îi desparte pe poeţi de restul oamenilor, sau ce îi uneşte în grupuri mici..
Figurile de stil din Manyōshū, makura kotoba mai ales, creează un domeniu comun unde cititorul
şi poetul ce a compus se pot întâlni peste timp, depăşind bariere geografice şi omeneşti,
împărtăşind aceeaşi umanitate. Aceeaşi funcţie o au şi numele de locuri evocative, uta makura.
Antologia are neregularităţi (ji tarazu) stilistice netolerate mai tărziu, sau particule evocative (de
ex. ka mo) greu de tradus, ea combină farmecul unei arte la începutul său (waka) cu un sentiment
romantic de venerabilitate, de epocă veche ale cărei idealuri s-au pierdut pe care îl simte cititorul
modern. Limba veche în care e scrisă poezia contribuie şi ea la această aură.

PROZĂ:
 Nikki 日 記 (jurnal). În epoca Heian bărbaţii ţineau jurnale în limba chineză (proză
kambun), dar acestea nu erau literare. Jurnalul literar începe cu Tosa Nikki de Ki no Tsurayuki.
Jurnalele literare japoneze pot fi jiroku nikki 時 録 日 記 , anume înregistrări zilnice ale
evenimentelor, sau tsukuri nikki 作 り 日 記 , jurnale ficţionale care nu mai înregistrează
evenimentele strict cronologic ci trec peste perioade lungi de timp cu o singură frază, sau
zăbovesc îndelung asupra unui moment din viaţa autorului, rezultînd astfel opere care recreează
doar porţiuni dintr-o viaţă. Ele au nevoie de un alt tip de continuum decît cel temporal şi îl găsesc
de obicei în relatarea unei călătorii sau a unei poveşti de dragoste. Astfel sunt Izumi Shikibu
Nikki sau Takamura Nikki. Alt tip de tsukuri nikki încearcă să creeze impresia că redă esenţa unei
întregi vieţi, deşi prezintă de fapt o perioadă mai scurtă. Astfel sunt Kagerō Nikki, Sarashina
Nikki sau Murasaki Shikibu Nikki.
Această suprapunere de tehnică narativă a jurnalului ficţionalizat (tsukuri nikki) cu
romanul (monogatari) a făcut ca unele opere să fie numite şi nikki şi monogatari în acelaşi timp.
Astfel, Ise Monogatari mai poartă şi titlul Zaigo Chūjo Nikki (“Jurnalul Căpitanului Narihira”) şi
Ono no Takamura Shū se mai numeşte şi Takamura Nikki sau Takamura Monogatari.
Jurnalul de călătorie, numit de Bashō michi no ki 道 の 記 , este în mod convenţional
clasificat aparte faţă de jurnalul propriu-zis, sub denumirea de kikō bungaku 紀 行 文 学
(„literatură de călătorie”). Cât de arbitrară poate fi clasificarea ne-o dovedeşte faptul că primul
jurnal, Tosa Nikkieste de fapt unul de călătorie. Distincţia este funcţională mai ales dacă ne
gândim că a existat o tendinţă ca primele nikki să fie scrise preponderent de femei, care nu prea
călătoreau, şi jurnalele de călătorie în special de bărbaţi, care se aflau mai mult pe drum.
Comparând jurnalele japoneze clasice cu cele europene, în speţă cu jurnalul public
englezesc, ilustrat de Samuel Pepys, de exemplu, profesorul american Earl Miner constata că
britanicii tind să răspundă emoţional unor evenimente publice, pe când japonezii reacţionează
mai deplin la evenimente private1. Ceea ce pare să fie diferit între europeni şi japonezi este
reacţia la trecerea timpului. Dacă pentru europeni importante în timp sunt marile evenimente,
acţiunile în care oamenii se poartă ca agenţi morali, responsabili, pentru japonezi, formaţi
spiritual de animismul shintoist şi de budism, timpul este un ciclu natural în care omul se
integrează sau un imens flux de momente trecătoare. Dacă autorul european conştientizează
timpul ca succesiune de evenimente, japonezul îl percepe ca proces. Ducând această comparaţie
la extrem, E. Miner conchide că occidentalul este câteodată în pericol să-şi amintească prea
multe (de exemplu Marcel Proust), iar japonezul este în pericol să uite prea mult. 2

Monogatari, 物 語 naraţiune în proză, roman. Termenul înseamnă “a povesti”(kataru)

”lucruri”(mono) dar şi „persoană”(mono) „care povesteşte”(kataru), implicînd astfel şi ideea de
istorie şi de recitare orală a acesteia. Conceptul de monogatari este varianta clasică a ideii de
1
Miner, E., Japanese Poetic Diaries, 1969, Univ. of California Press, Berkeley , Los Angeles
2
naraţiune. Este o naraţiune despre altcineva decât autorul, naraţiunea la persoana întîi fiind
numită nikki, jurnal. Cum o trăsătură distinctivă a prozei japoneze clasice este aceea că
înglobează deseori poezie, genul monogatari, ca şi nikki, nu face excepţie. Dacă o combinaţie de
proză şi poezie are ca funcţie principală prezentarea poemelor atunci se numeşte utamonogatari
(monogatari poetic), dar dacă funcţia şi ponderea sunt predominant poetice atunci opera este
kashū, adică o culegere poetică.
După criterii de conţinut, şi câteodată stil, monogatari se pot clasifica de regulă în
perechi, în mai multe categorii. Ele pot fi:
Uta monogatari　歌物語 = lucrări axate pe prezentarea poeziei

Tsukuri monogatari　作り物語 = lucrări axate pe prezentarea unei naraţiuni de ficţiune

Jitsuroku monogatari 　 実 録 物 語 = lucrări care pun accentul pe întâmplări adevărate,

istorice
Denki monogatari　伝奇物語 = lucrări ce prezintă minuni

Rekishi monogatari　歴史物語 = naraţiuni istorice

Gunki monogatari　軍記物語 = naraţiuni războinice

Mukashi monogatari　昔物語 = monogatari scrise înainte de Genji Monogatari

Giko monogatari 擬古物語 = tsukuri monogatari scrise după Genji Monogatari în stilul
acestuia
Primul monogatari, ’părintele tuturor monogatari-urilor’ cum era numit, este Taketori
Monogatari ("Povestea tăietorului de bambus"). Cel mai celebru monogatari de ficţiune este
Genji monogatari – apărut în jurul anului 1000. Dintre operele de până la el, adică mukashi
monogatari, se remarcă Ise Monogatari ca exemplu de uta monogatari, îmbinând în mod fericit
poezia lui Ariwara no Narihira cu povestirea aventurilor acestuia. Exemple de giko
monogatarisunt Sagoromo Monogatari ("Povestea lui Sagoromo") sau Yamaji no Tsuyu("Roua
de pe drumul de munte"), o continuare a lui Genji Monogatari.
Zuihitsu 随筆 (eseu)

Termenul înseamnă, literal, „a urma pensula de scris”. Zuihitsu este un tip de proză în
care autorul notează liber, într-un stil nepretenţios, observaţii, reflecţii sau sentimente despre
oameni, artă, natură, etc. Ca intenţie seamănă cu eseul european, dar este mult mai personal, mai
puţin formal şi mai fragmentar decât acesta. Prin aceste trăsături zuihitsu reflectă bine înclinaţia
naturală a japonezilor spre intuiţie, mai degrabă decât spre gândire raţională. Împreună cu
jurnalul (nikki bungaku) zuihitsu deţine un loc extrem de important în istoria literară japoneză.
Genul zuihitsu îşi are originile în China dinastiei Sung, zuihitsu fiind citirea japoneză a
termenului chinez sui-pi. Prima dată această expresie a apărut într-o operă a literatului Hung Mai
(1123-1202) care spunea: "Am urmat curgerea gândurilor mele scriind. S-ar putea ca lucrurile să
nu fie povestite în ordine cronologică, dar nu le-am reordonat. De aceea am numit această carte
Urmându-mi pensula." (Jung-chai Sui-pi).3 Termenul a fost folosit de japonezi cu mai multe
sensuri. Cel restrâns se referă la trei opere, pe cât de diferite una de alta (prima a fost scrisă în
secolul X, când conceptul de zuihitsu nici nu exista încă) pe atât de celebre şi îndrăgite de
japonezi: Makura no Sōshi ("Însemnări de căpătâi"), Hōjōki ("Însemnări din coliba unui
călugăr") şi Tsurezuregusa ("Însemnări din clipe de răgaz"). Cele trei opere au fost denumite
astfel relativ târziu, într-o lucrare de istorie a literaturii clasice, anume Kunitsufumi Yoyo no
Ato("Vestigii ale scrierilor ţării transmise din generaţie în generaţie") din 1777, scrisă de Ban
Kōkei. Scrisă de doamna de onoare Sei Shōnagon la sfârşitul secolului X ca un fel de jurnal,
Makura no Sōshieste o culegere de observaţii despre frumuseţea naturii şi a relaţiilor umane,
făcute cu multă inteligenţă şi umor, cât şi de relatări ale evenimentelor de la curte.
Operă a călugărului budist Kamo no Chōmei (1156-1216), Hōjōki (1212) are forma unui tratat
filozofic budist bine structurat. Pasajele în care autorul reflectează asupra plăcerilor simple ale
vieţii pustnicului budist în opoziţie cu vanitatea vieţii de la oraş au caracter de zuihitsu.
Tsurezuregusaeste un exemplu tipic de proză eseistică, în care autorul de origine aristocratică, pe
nume Yoshida Kaneyoshi, retras şi el din societate în ipostaza de călugăr budist, îşi notează
gândurile subtile despre fiinţele umane, comportamentul lor, frumuseţea naturii şi a operelor de
artă ş.a. Deşi în timpul vieţii a fost considerat un mare poet, el rămâne cunoscut în posteritate, cu
numele său de călugăr, Kenkō hōshi ca autor al acestor însemnări.
În sens mai larg, zuihitsu se referă la eseul filozofic, ca şi în literatura europeană. În
perioada Edo învăţaţii care se ocupau cu studii confucianiste sau naţionale (kokugakusha),
precum şi poeţi de waka sau haikuşi-au scris operele filozofice sau comentariile literare deseori
în formă de zuihitsu. Ca exemple remarcabile de acest gen pot fi citate Uzuragoromo ("Haină de
prepeliţă") a poetului Yokoi Yayū (1702-1783) sau Tamakatsumaa lui Motoori Norinaga (1730-
1801).
Setsuwa, 説話, povestire scurtă. Povestirile erau compilate de obicei în antologii foarte
mari. Cele mai importante culegeri de povestiri datează din epoca Heian şi Kamakura, dar ele au
continuat să influenţeze proza narativă pînă în epoca modernă. Exemple remarcabile de culegeri
de setsuwa sunt: Nihon Ryōiki, cca. 823; Konjaku Monogatari, cca. 1120; Uji Shūi Monogatari,
cca. 1190-1242; Hosshinshū, 1214-1215; Kankyo no Tomo, 1222; Shasekishū, 1279-1283.
Termenul setsuwa mai are o accepţie, anume motiv narativ, ca de exemplu Hagoromo setsuwa
(motivul Hagoromo), Cinderella setsuwa (motivul Cenuşăresei), etc.

Otogizōshi, 御伽草子, poveşti scurte, al căror gen a înflorit în epocile Muromachi şi Edo
timpurie.Otogi înseamnă ceva liniştitor sau interesant. Faptul că acest gen de povestiri sunt
anonime sugerează că erau compuse pentru amuzament - mai degrabă decât ca o creaţie literară
serioasă. Se pot clasifica după subiect în:

3
 a) povestiri timpurii despre viaţa şi aventurile nobilimii ( ex. Sakura no Chūjō);
b) povestiri budiste, deseori didactice (ex. Sannin Hōshi);
c) povestiri despre războinici (Rashōmon, Onzōshi Shimawatari);
d) povestiri pentru ţărani, meşteşugari şi orăşeni (Issun Bōshi, Saru Genji Sōshi).

Kambun 漢文 era proza scrisă de bărbaţi în limba chineză. Cărţile de istorie – în general
operele considerate "serioase" se scriau în chineză.
Karon 歌論(critică literară). Încă din secolul VIII poeţii şi literaţii de la curtea Heian au
început să scrie scurte tratate în care clasificau tipurile de poezii, stiluri poetice, etc. Primul tratat
de acest fel este Kakyō Hyōshiki, 歌経標式 ("Standarde pentru scrierea poeziei") al lui Fujiwara
no Hamanari (724-790), terminat în jurul anului 772. Influenţat de poetica chineză, el distinge în
scrierea sa trei stiluri poetice şi şapte feluri de greşeli în scrierea poeziei (uta no yamai, 歌の病,
literal "boli ale poeziei"). Acestea au devenit criterii importante în judecarea creaţiilor la
concursurile de poezie (utaawase, 歌合せ).

Un tratat poetic care a stabilit norme pentru poeţi a fost Waka Kuhon, 和歌九本, "Nouă
Stiluri de waka", de Fujiwara Kintō (966-1041), în care acesta identifică şi ilustrează nouă tipuri
de poezii. Tot Kintō a alcătuit o antologie de poezii pe care le considera exemplare,
Kingyokushū, 金玉集, "Aur şi diamante", instituind un obicei care s-a păstrat în critica literară
japoneză, anume folosirea masivă a exemplificării şi a modelelor.
Tratate importante pentru crearea unui nou stil în waka, stilul "Shinkokinshū" (dacă l-am
putea numi astfel), au fost cele scrise de Fujiwara Shunzei (1114- 1204) şi apoi de fiul său Teika
(1162-1241), dar şi de un împărat pasionat de poezie, Go-Toba. Fujiwara Shunzei a fost un
judecător şi un critic influent la concursurile de poezie organizate la curte, a scris un studiu
despre Manyōshū şi a fost primul literat care a evidenţiat valoarea operei lui Murasaki Shikibu,
Genji Monogatari. În tratatul Korai Fūteishō, 古 来 風 体 抄 , "Stiluri poetice din trecut şi
prezent", Shunzei ilustrează stilurile poetice pe care le identifică prin foarte multe poezii, care
puteau fi un model pentru cei ce doreau să devină poeţi. În tratatul lui se găseşte pentru prima
dată şi o puternică conştiinţă istorică asupra poeziei japoneze, a creării unui canon.
Fujiwara Teika a fost unul dintre cei mai mari poeţi japonezi - alături de Kakinomoto
Hitomaro (sec. VII-VIII), Saigyō (1118-1190) şi Matsuo Bashō (1644-1694). Şi-a creat un stil
poetic mult mai complex decât al contemporanilor săi, şi-a schimbat registrul stilistic de multe
ori, ajungând în final la o mare simplitate. A compilat multe antologii, între care două de
comandă imperială. Prefaţa antologiei Kindai Shūka, "Poeme superioare ale timpului nostru" pe
care o trimite în 1209 shogunului Minamoto Sanetomo pentru ca acesta să studieze poezia,
constituie prima istorie explicită a poeziei japoneze. Teika argumentează că poezia a înflorit
pentru prima dată în era Kampyō (cca. 890), dar apoi a intrat în declin şi în sfârşit a ajuns să se
revigoreze datorită unor poeţi ca Minamorto Tsunenobu şi Minamoto Shunrai. Antologia conţine
83 de poeme exemplare pe care Sanetomo putea să le ia ca model, şi o explicaţie a regulilor
folosirii aluziei poetice (honkadori).
Teika a scris multe alte opere de critică literară, ca Maigetsu Shō ("Note lunare"), Teika
Jittei ("Cele zece stiluri ale lui Teika"), sau Eiga Taigai ("Reguli generale pentru compoziţia
poetică"), dar şi un jurnal în chineză care se întinde pe parcursul a cincizeci şi şase de ani, foarte
valoros pentru istorici, a compus şi în noul gen de poezie care începea să se afirme, renga, şi i se
atribuie şi monogatari-uri.