LIMBA ŞI LITERATURA JAPONEZĂ – B

ISTORIA LITERATURII JAPONEZE

ANUL al III-lea, Semestrul I, an 2008 – 2009
Istoria literaturii japoneze în Epoca modernă – prima parte
Sinteză

REPERE GRAFICE CONVENŢIONALE

Pentru numele proprii am utilizat ordinea notării japoneze tradiţionale: nume
de familie, prenume. În ceea ce priveşte utilizarea vocalelor cu macron (ō, ū), trebuie
reamintit faptul că vocalele din grafia latină notate în acest fel au o lungime dublă faţă
de cele notate fără macron. De asemenea, grupurile consonantice „sh”, „ts”, şi „ch” au
citirile româneşti „ş”, „ţ”, „ci”, în vreme ce grupurile alcătuite din consoană şi vocală de
tipul „ji”, „je”, „gi” şi „ge” din limba japoneză au citirile româneşti „gi”, „ge”, „ghi” şi
„ghe”.

LITERATURA JAPONEZĂ ÎN CEA DE-A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI

AL XIX-LEA

Literatura japoneză a epocii Meiji a fost rodul unei dificile perioade de tranziţie
de la lumea închisă, constituită pe principii mai apropiate de lumea medievală decît de
cea modernă. Spiritul a-revoluţionar al culturii (şi implicit al literaturii) japoneze, scos
în relief de criticul Katō Shūichi în lucrarea sa 加藤周一(Katō,
加藤周一 Shūichi) 日本文学史

序説 上(Nihon bungakushi josetsu – jō, Introducere în istoria literaturii japoneze –

volumul 1), Heibonsha, Tokyo, 1979 – subliniază următorul aspect: o trăsătură nu este
înlocuită cu alta în stilul revoluţiilor radicale europene, tendinţa fiind aceea de a se
adăuga noutatea, formele vechi fiind păstrate şi, periodic, readuse în atenţia publicului.
Când vorbim despre formarea sensibilităţii literare moderne în epoca Meiji, distingem
patru etape: o primă parte a acestui proces este reprezentată de un „continuum literar”
care asigură perioada de tranziţie de la speciile literare ale epocii anterioare, urmată de
etapa traducerilor lucrărilor literare din zestrea culturală occidentală europeană şi
americană nou adoptată, căreia i se adaugă perioada asimilării noilor valori culturale
occidentale (şi care, la rândul său, poate fi divizată în două sub-perioade: cea a
imitaţiei – care constă în preluarea motivelor, evenimentelor şi a numelor, ori a
conceptelor occidentale – şi adaptarea acestora, produsul fiind iniţial unul artificial -
nisemono 偽者 – (un exemplu nimerit este dat de gesaku politic 政治戯作 せいじげ

さく) şi a doua etapă – apariţia unei opere literare autohtone, în care principiile creaţiei
literare să fie aceleaşi ca şi pentru literatura occidentală modernă; ultima etapă este dată
de maturizarea gustului şi sensibilităţii literare în conformitate cu noile norme culturale
occidentale preluate într-o cantitate impresionantă şi într-un ritm extrem de alert. În
acest sens este de remarcat inovaţia literară reprezentată strălucit prin curentul

1
Naturalist 自然主義 しぜんしゅぎ (ce poate fi considerat un „hibrid” între 2

curente: epica de tip european şi nikki-ul 日記 autohton). Dacă pentru prima etapă este

reprezentativă gesaku 戯作, definită în mod obişnuit ca literatura uşoară a cartierelor de

plăceri, impulsul apariţiei 政治戯作 fiind dat de romanul politic “Coningsby” scris în
1884 de Primul Ministru al Marii Britanii Benjamin Disraeli, pentru a doua etapă sunt
reprezentative traducerile lucrărilor în proză aparţinându-i lui Bulwer-Lyton, cât şi cele
ale poeziei romanticilor englezi. Pentru prima sub-perioadă a celei de-a treia etape este
reprezentativă lucrarea lui Toda Kindō 戸田欽堂 (1850－1890), în vreme ce pentru
cea de-a doua sub-perioadă cea mai grăitoare operă literară rămâne primul roman
japonez autentic – Ukigumo 浮雲 („Norul plutitor”), apărut în 1887 şi aparţinându-i

lui Futabatei Shimei 二葉亭四迷(1864 – 1909), care debutase ca traducător de literatură

rusă. Ca principiu dominant al acestei prime creaţii literare japoneze moderne putem
vorbi despre aplicarea principiului genbun icchi 言文一, termenul făcând referire la
amestecul limbajelor scris şi vorbit în textul literar. În ceea ce priveşte ultima etapă,
unul dintre cei mai reprezentativi scriitori aparţinând curentului naturalist – shizenshugi
自然主義 este Tayama Katai 田山花袋 (1871 – 1930).
Selecţia principalelor repere literare ale epocii moderne – fenomene,
evenimente, publicaţii, autori, opere, evoluţii ale criticii literare – ne oferă o imagine
concretă a redispunerii valorilor literare – şi implicit culturale – în tranziţia Japoniei de
la statutul politic de „ţară izolată” 鎖国 さこく la cel de „ţară deschisă” 開国 かい

こく.
MODELE UMANE ŞI LITERARE:
Fukuzawa Yukichi 福沢諭吉 (1834 – 1901)

Fukuzawa Yukichi 福沢諭吉, una dintre cele mai complexe personalităţi ale
reformei japoneze moderne, s-a născut şi a evoluat în aceste circumstanţe istorice pline
de dinamism şi, până la un punct, de imprevizibil. Provenind dintr-o familie de
samurai de condiţie modestă, a primit aceeaşi educaţie ca şi alţi tineri de vârsta şi
condiţia sa, în sistemul terakoya al şcolilor create pe lângă temple, unde erau educaţi
fiii samurailor de către călugări şi preoţi. Bazele acestui tip de educaţie îl reprezentau
clasicii chinezi, principiile moralei confuciene, noţiuni de tehnică militară, arta
mânuirii săbiilor şi clasicii poeziei japoneze. În evoluţia intelectuală a tânărului
samurai limba olandeză a reprezentat „poarta” de intrare în studiul Occidentului.

2
 Student conştiincios al lui Ogata Kōan (1810 – 1863), Fukuzawa avea să pătrundă câte
puţin în tainele gândirii şi mai cu seamă ale ştiinţei de provenienţă occidentală. Format
într-o perioadă de izolare politică în care încercările de a stabili un contact fizic cu
Occidentul euro-american erau pedepsite cu moartea, era de aşteptat să cadă, ca atâţia
alţi iconoclaşti înaintea sa şi contemporani cu el, pradă fascinaţiei obiectului interzis –
lumea occidentală. La 21 de ani avea să ajungă în portul Yokohama, unde descoperea
cu surprindere că limba olandeză nu îi era de nici un folos, străinii aflaţi acolo fiind cu
toţii vorbitori de limbă engleză. Din acel moment, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să
înveţe această limbă – iar performanţa atinsă a fost demonstrată de faptul că a fost ales
să participe ca translator de limbă engleză în primele misiuni diplomatice trimise de
guvernul militar în Statele Unite şi Europa.
Fukuzawa Yukichi este unul dintre „translatorii culturali”, artizani ai condiţiilor
propice apariţiei şi lansării proiectului de modernizare a Japoniei (Nihon no
kindaika), denumită de multe ori occidentalizare a Japoniei (Nihon no seiyōka).
În 1866 Fukuzawa avea să publice o lucrare – Seiyō Jijō 『西洋事情』
(„Condiţiile de viaţă din lumea occidentală”), o carte care l-a consacrat drept unul dintre
primii observatori atenţi ai spaţiului occidental.
Cartea sa care a cunoscut cel mai mare succes la public a fost Gakumon no
susume („Progresul procesului de educaţie”), scrisă între 1872 şi 1876, vândută în 3,5
milioane de exemplare.
Încă din primul paragraf observăm stilul puternic influenţat de modul de
abordare confucian dat de educaţia lui Fukuzawa. Admirator al instituţiilor şi gândirii
occidentale, Fukuzawa nu a încetat să militeze pentru adoptarea acestora de către statul
japonez. După succesul avut cu Seiyō jijō, deşi conţinutul era similar, Fukuzawa a
publicat în 1867 Seiyō tabi annai („Prezentarea călătoriei în Occident”), vândută în
aproximativ 150.000 de exemplare. Dacă luăm în considerare numărul de volume
vândute în ambele cazuri, putem vorbi deja despre primul caz japonez de best-seller.
În 1873 Fukuzawa pune bazele unui club pe model occidental, care să promoveze
mai eficient, prin mai multe voci reformatoare ale epocii, occidentalizarea Japoniei.
Micul grup al fondatorilor s-a numit Meirokusha (Grupul iluminaţilor anului al şaselea
al epocii Meiji). La scurt timp după înfiinţare, numărul membrilor a crescut considerabil.
În revista Meiroku zasshi („Revista anului al şaselea al epocii Meiji”), apărută în
intervalul 1874 – 1875, în numai 43 de numere, aveau să fie publicate cele mai radicale
propuneri de reformă a vieţii intelectuale nipone – un exemplu fiind acela al unuia
dintre membrii fondatori ai grupului iluminist modern şi viitor Ministru al educaţiei,
Mori Arinori (1847 – 1889), care recomanda să se renunţe la limba japoneză în şcoli,
spre a se trece la procesul de educaţie în limba engleză. Deşi complet nerealist, proiectul
său avea să se materializeze, deşi pentru puţin timp. În acest fel câteva generaţii de
tineri niponi au fost educaţi în limba engleză, trăind cu convingerea adânc înrădăcinată a
apartenenţei lingvistice a Japoniei la marea familie a Puterilor politice internaţionale.
Scriitorul Natsume Sōseki (1867 – 1916) este un exemplu concret în acest sens. Faptul
că în perioada evoluţiei sale şcolare fusese expus unui proces de anglicizare intensivă,
parcurgând materiile în limba enlgeză, în conformitate cu un curricullum occidental, îl
ajută atât în procesul comunicării în limba engleză, având performanţe academice

3
impresionante, cât şi în înţelegerea mentalităţii occidentale – chiar dacă în forul său
interior nu a acceptat niciodată acest lucru.
În 1875, Fukuzawa avea să publice o nouă lucrare intitulată Bunmeiron no
gairyaku („Principiile civilizaţiei”) prin care, folosind exemplul Angliei, al istoriei şi
obiceiurilor sale, îşi explică dezaprobarea faţă de anumite evenimente istorice
occidentale (cum ar fi revoluţiile), scoţând în evidenţă alte elemente pe care ar fi fost
bine ca Japonia să le preia şi să le aplice şi exprimându-şi admiraţia nedisimulată pentru
civilizaţia europeană insulară cu care nu înceta să compare Japonia.
Graţie valorilor pe care le promovează la sfârşitul epocii Edo şi în epoca Meiji,
Fukuzawa Yukichi 福沢諭吉 este perceput atât de către contemporani, cât şi de criticii

zilelor noastre ca principalul promotor al Iluminismului 啓 蒙 期 けいもうき,

liberalismului şi utilitarismului în Japonia modernă.

UN CONTINUUM LITERAR: GESAKU

În literatura gesaku 戯作 se impun mai multe nume şi operele lor: scriitorul de

gesaku Tamenaga Shunsui 為永春水 (1790 -1843) este, în 1830, autorul lucrării

Shunshoku umegoyomi 「 春 色 梅 暦 」 (Calendarul prunilor – culorile primăverii),

Hashimoto Sadahide 橋本さだひで (1807 – 1873), autorul lucrării 「横浜開港検分

史」 よこはまかいこうけんぶんし „Istorioare din portul deschis Yokohama” din

1862, în care este descrisă prima aşezare occidentală, permisă în 1859; ; acestora le
urmează ca importanţă şi cronologie Kanagaki Robun 仮名垣魯文(1829-1894), care

scrie în intervalul 1871 – 1872 lucrarea「安愚楽鍋」あぐらなべ „Aşezaţi în jurul oalei

cu carne fiartă”, o lucrare de o ironie remarcabilă la adresa tinerilor japonezi care se
îmbrăcau în straie occidentale şi îşi însuşeau aceleaşi obiceiuri ca şi occidentalii. Alţi
gesakusha 戯作者 celebri sunt Mantei Ōga 万亭応賀 (1818 – 1890) şi Takabatake

Ransen (1838 – 1885). Principiul călăuzitor în lucrările gesaku 戯作 este de origine

confuciană: 勧善懲悪 かんぜんちょうあく şi înseamnă „încurajaţi virtutea şi

alungaţi răul!”. Între aceşti gesakusha şi progresiştii japonezi, susţinători ai
principiului bunmei kaika 文明開化 (civilizaţie şi iluminare!) apar disensiuni prezente
în publicaţii. Un exemplu celebru îl constituie conflictul dintre un gesakusha şi un

4
iluminist japonez modern cunoscut. Prin lucrarea Kyūri zukai 「胡瓜遣」きゅうりづ

かい(„Despre utilizarea castraveţilor”) publicată în 1872, Kanagaki Robun urmărea să îi

dea o replică parodică pentru lucrarea Kyūri zukai 「窮理図解」きゅうりずかい,

progresistului şi liberalului Fukuzawa Yukichi 福沢諭吉. În lucrarea 「当世利口娘」

とうせいりこうむすめ„Fata cea deşteaptă a zilelor noastre”din 1872, Mantei Ōga

万亭応賀 îi dă replica aceluiaşi Fukuzawa Yukichi 福沢諭吉 pentru articolul acestuia

intitulat 「片輪娘」かたわむすめ „Fata deformată a zilelor noastre”, în care acesta

critica, printre altele, obiceiul tinerilor japoneze de a-şi înnegri dinţii după măritiş. Deşi
coleg de generaţie cu Fukuzawa, Yoshida Shōin 吉田松陰 (1830 – 1859) a fost
complet diferit ca natură, educaţie şi destin, el dând viaţă prototipului tânărului erou,
shishi 志士 al vremurilor care au precedat Restauraţia Meiji Meiji Ishin 明治維新,

fără a mai ţine seama de rigida împărţire în patru categorii sociale (士農工商 し のう

こう しょう: samurai, fermieri, meşteşugari şi negustori).

Nici presa nu rămâne mai prejos şi, în urma vizitelor ambasadelor japoneze în SUA
şi Europa din 1860 şi 1862, se produce şi în Japonia acest fenomen. Primul ziar japonez
apare în anul 1863. Titlul acestei prime ediţii regulate este Batavia shinbun バタヴィ

ア新聞 şi este, în realitate, o publicaţie conţinând traduceri în limba japoneză ale unor
jurnale apărute în limba olandeză în Antile.

Imixtiuni tradiţionale şi dificultăţi de limbaj: traduceri şi adaptări

Procesul cultural şi civilizaţional început la sfârşitul epocii Edo şi continuat la

începutul epocii Meiji este reflectat plastic în trecerea de la wakon kansai 和魂漢才

(spirit nipon, cunoştinţe chinezeşti ) la wakon yōsai 和魂洋才 (spirit nipon, cunoştinţe
vestice). Sloganul cel mai reprezentativ pentru trecerea Japoniei în umbra Occidentului
este Bunmei kaika 文明開化 („Civilizaţie şi iluminare!”), iar unul dintre fenomenele
literare cele mai populare rezultate din această translaţie cultural-civilizaţională este
„curentul” traducerilor 翻訳主義 ほんやくしゅぎ. În procesul traducerii operelor

5
literare occidentale nu sunt alese pentru început capodoperele şi mai apoi cele mai puţin
importante, ci acele cărţi care răspund sensibilităţii japoneze. Aşa se face că romanele
lui Charles Dickens nu sunt cunoscute aproape deloc în Japonia secolului al
nouăsprezecelea, în vreme ce creaţiile unui prozator minor precum Bulwer Lytton sunt
traduse intens. Nakamura Keiu 中村恵雨 (1832 – 1891) este unul dintre cei mai activi
traducători ai eseisticii în limba engleză: un prim exemplu îl constituie eseul Self-help
de Samuel Smiles, tradus în 1870 sub titlul 「西国立志伝」 さいこくりっしでん
„Povestiri de succes din Occident” , urmat de eseul lui John Stuart Mill On Liberty,
tradus sub titlul 「自由」 じゆう („Libertate”). Tehnicile de traducere evoluează şi
acestea în timp. Nu putem vorbi despre traduceri deosebite de la început. Performanţa în
traducerile din limbile occidentale în limba japoneză este atinsă de-abia la sfârşitul
secolului al nouăsprezecelea. În epoca primelor traduceri, virtuţile lucrărilor care
încearcă să redea în limba japoneză diverse idei şi concepte specifice unui spaţiu
cultural diferit sunt modeste. Termenul 漢 文 直 訳 か ん ぶ ん ち ょ く や く spre
exemplu, se referă la traducerea cuvânt cu cuvânt. Drept urmare a manifestării acestor
tendinţe, lucrarea lui Paul Vernier intitulată La chasse aux Nihilistes este tradusă în
limba japoneză utilizându-se o parafrază prea puţin inspirată: „Poveşti ciudate despre
surprinderea nihiliştilor”. Graţie acestor traduceri, lexicul japonez de bază se măreşte,
fiind „activate” cuvinte precum kare 彼 , respectiv kanojo 彼 女 , care revin în
vocabularul japonezului modern, având sensul rezervat pronumelor personale, persoana
a treia, număr singular „el”, respectiv „ea”.
Traducerile din proză sunt urmate la scurtă vreme de adaptări şi traduceri ale unor
poeme occidentale în limba japoneză. În 1882 apare „Shintaishishō” 新体詩抄
„Selecţie de poeme în noul stil”, care cuprinde, pe lângă compoziţiile originale traduceri
ale unor poeme britanice şi franţuzeşti. Popularizarea unor norme occidentale parţial
diferite, parţial apropiate de cele existente în poezia niponă îi provoacă pe scriitorii
tineri mai cu seamă. Din acest motiv va apărea culegerea Wakanashū「若菜集」, prin

care Shimazaki Tōson (1872-1943) 島崎藤村 iniţiază tradiţia poeziilor japoneze în

stil nou.

Rescrierea tradiţiei şi inovaţia: fenomenul literaturii politice

Tânărul politician şi scriitor Toda Kindō 戸田欽堂 (1850－1890) publică în

1880 romanul „Furtună în marea pasiunilor” – scris fie 情海波瀾, fie 情海波乱 (じょ

6
うかいはらん) – , în care acţiunea se petrece în cartierul de plăceri Yoshiwara 吉原

din Edo 江戸, iar personajele poartă nume care parafrazează noile instituţii ale statului
japonez modern. De altfel, cele mai cunoscute cartiere de plăceri, locuri favorite pentru
acţiunea unor lucrări de gesaku şi a unor piese kabuki, în care se aflau consumatorii
acestor genuri de literatură erau Yoshiwara 吉原 în Edo 江戸 şi Shimabara 島

原 în Kyōto 京都. Având exemplul unui strălucit om politic de talie internaţională – al

doilea om politic al statului celui mai puternic din lume în acea dată – şi anume Primul
Ministru al Marii Britanii, Benjamin Disraeli, care publicase o operă literară în proză,
niponii încep să privească proza cu alţi ochi. Dintr-o dată, a scrie opere literare nu mai
constituia o îndeletnicire uşuratică, mai curând condamnabilă şi asociată mai mult sau
mai puţin conştient statutului negustoresc, ci o preocupare perfect onorabilă şi chiar
aducătoare de faimă şi bunăstare financiară. După iniţiativa lui Toda Kindō, a venit
lucrarea 『経国美談』 けいこくびだん „Anecdote cu şi despre administraţie”,

apărută în 1883 şi aparţinându-i lui Yano Ryūkei 矢野竜渓 (1850 – 1931). De departe

însă, cea mai populară scriere de gesaku politic 政治戯作 せいじげさく o constituie

lucrarea「佳人之奇遇」(„Întâlniri întâmplătoare cu femei frumoase”) scrisă de Shiba

Shirō 柴四郎 (1852 – 1922) între 1885 şi 1897 în 8 părţi. Personajul principal este un
alter-ego al autorului şi are psedonimul de „Rătăcitorul”. Acesta cutreieră lumea – îl
găsim când în faţa clădirii Congresului american, când în diverse locaţii celebre din
Europa, când în Japonia. Drumurile sale se intersectează episodic cu două tinere –
modele diferite ale frumuseţii feminine occidentale: irlandeza Colleen, blondă şi cu ochi
albaştri şi spaniola Yolanda, brunetă, cu ochi de culoare închisă şi piele albă, o mare
admiratoare a Japoniei şi, la rândul său, ţinta afecţiunii „Rătăcitorului” japonez.
Servitorul chinez al „Rătăcitorului” constituie, de asemenea, o completare a tabloului
gentlemanului nipon care, însetat de cunoaştere şi lipsit de spaimele necunoscutului,
traversează o serie de experienţe şi întâlneşte personaje din cele mai surprinzătoare.

POEZIA MODERNĂ

Confruntaţi cu o lungă perioadă în care iniţiativa literară fusese sufocată de

aglomerarea preceptelor morale, şi în poezie, ca şi în proză, numărul autorilor este
destul de mare, însă calitatea acestor poeme este discutabilă, majoritatea fiind
plictisitoare şi repetitive. Se naşte aşa-numitul curent al poeţilor tsukinami – autori ai
unor poezii lipsite de orice urmă de originalitate. Aceasta este atmosfera în care
Masaoka Shiki 正岡子規（1867 – 1902） va aduce un suflu nou, propunând reforme

7
ample ale poeziei cu formă fixă. El este cel care creează un termen de sine stătător
pentru mai vechiul hokku 発句 în care excelaseră Matsuo Bashō, Yosa Buson sau

Kobayashi Issa în epoca Edo: haiku 俳句. În locul termenului strict tehnic de hokku 発

句 care desemna primul poem dintr-un şir de poezii legate şi care se numea haikai 俳

諧, Masaoka Shiki 正岡子規 stabileşte independenţa acestei poezii cu formă fixă, de

numai 17 silabe / more, numind-o haiku 俳句. Compozitorul de haiku 俳句 era haijin

俳人. Prin întreaga sa activitate – fie în paginile jurnalului Nippon shinbun 日本新聞,

fie în paginile revistei literare ホトトギス pe care a fondat-o în 1897, Shiki a militat

pentru modificare conţinutului poeziei haiku 俳句 şi tanka 短歌. A scris, de asemenea,

poezii care să exemplifice principiile pe care le reînvie, inspirându-se din creaţia lui
Matsuo Bashō 松 尾 芭 蕉 (1644 – 1694): eternitatea 不 易 ふ え き şi

efemeritatea 流 行 り ゅ う こ う . Masaoka Shiki 正 岡 子 規 militează pentru

poemul-schiţă sau poemul-tablou, inspirat din realitatea imediată: este conceptul
cunoscut ca shasei haiku 写生俳句. Intersectarea celor două dimensiuni preluate de la
Bashō salvează poemul de banalitate şi îi conferă originalitate. De la poezia ca shiţă,
conceptul se extinde şi cuprinde mai multe paliere ale creaţiei. În acest fel, putem spune
că Japonia modernă îi datorează lui Masaoka Shiki 正岡子規 （1867 – 1902）

conceptul de 写生文学 shasei bungaku care poate fi tradus prin „literatura ca shiţă”.

Poemul「初秋の 石段たかし 杉こだち」 reprezintă un shasei haiku 写生俳句. În

afara acestui concept influenţat în mare măsură de pictura japoneză modernă şi de
prietenia lui Masaoka Shiki 正岡子規 cu pictorul Nakamura Fusetsu 中村不折
(1866 – 1943), se mai conturează un principiu de compoziţie poetică în creaţia acestuia:
mosha haiku 模写俳句 sau poemul în care natura este copiată. 「低く飛ぶ 畦の蝗や

日の弱り」este un astfel de mosha haiku 模写俳句. De asemenea, poemul anterior

poate fi considerat o redare reuşită nu numai a principiului shasei haiku 写生俳句, ci şi

a acestui deziderat al copierii fidele a naturii.

8
 În alte 俳句-uri , Masaoka Shiki 正岡子規 ne oferă diverse imagini ale
unei lumi deopotrivă de noi şi de vechi, reunite în Japonia modernă. Dimensiunile
„eternă” şi „efemeră”, precum şi aspecte ale bolii care îl macină pe poet, transpuse cu
măiestrie, imaginea plină de umor şi amărăciune deopotrivă a unui Buddha înecat din
cauza tusei provocate de tuberculoză, măreţia divinităţii acestuia, contracarată de
meschinăria actului suferinţei profund umane fiind extrem de inspirat reunite în poeziile
de mai jos:
「柿くへば鐘が鳴るなり法隆寺」; 「鶏頭の 十四五本も ありぬべし」;「い

くたびも雪の深さを尋ねけり」;「糸瓜咲いて 痰のつまりし 佛かな」.

Masaoka Shiki 正岡子規 se stinge neaşteptat de repede, însă reuşeşte, în

ciuda tuberculozei care îl macină din tinereţe, drept urmare a unor eforturi susţinute de
publicare a principiilor sale, să transmită principiile inovatoare ale creaţiei poetice unui
număr de doi discipoli: Kawahigashi Hekigotō 河東碧梧桐 (1873-1937) şi Takahama

Kyoshi 高浜虚子 (1874- 1959). Aceştia vor publica poezii şi articole de critică

literară într-un club al poeţilor de tanka intitulat アララギ, cu revistă proprie (tanka

zasshi 短歌雑誌). Prin 無中心論 むちゅうしんろん (teoria a-centrului) lansată

în 1910, Kawahigashi Hekigotō 河 東 碧 梧 桐 (1873-1937) recomandă revenirea

poeţilor la natura adevărată a lucrurilor, la prezentarea realităţii fără modificări. Pentru
Takahama Kyoshi 高浜虚子 (1874- 1959), aşa cum reiese şi din eseul său publicat

în 1907 『風流旋法』ふうりゅうせんぽう, un element indispensabil vieţii şi creaţiei

sale îl reprezintă eleganţa. La rândul lor, discipolii lui Masaoka Shiki îşi vor cultiva
propriile cercuri literare, dezvoltând două tendinţe distincte în creaţia poetică: pe de o
parte, discipolii lui Takahama Kyoshi 高浜虚子 (1874 -1959), grupaţi în jurul

maestrului şi publicându-şi creaţiile în paginile revistei literare ホトトギス, vor păstra

forma şi principiile lansate de Masaoka Shiki 正岡子規. Discipolii lui Kawahigashi

Hekigotō 河東碧梧桐, cel care va prelua rubrica lui Shiki din paginile jurnalului

Nippon shinbun 日本新聞, vor căuta să păstreze principiile care vizau conţinutul,

precum şi cele două dimensiuni eternitatea 不易 ふえき şi efemeritatea 流行 り

9
ゅうこう. Vor ignora însă formele fixe şi vor inova poezia, mergând până la forme

radical diferite de original, numite 短詩 たんし. În poemul 力いっぱいに 泣く

子と 鳴く鳥の朝 din culegerea 『層雲』そううん „Nori groşi”, Ogiwara

Seisensui 荻 原井泉 水 (1884 – 1976) urmăreşte atât păstrarea principiilor lui

Masaoka Shiki, cât şi ilustrarea suprapunerii plânsetului copilului peste cântecul
cocoşului. În poemul 「鉄鉢の中へ 霰」Taneda Santōka 種田山頭火 (1882 – 1940)

atinge culmea stilizării / simplificării formei , reuşind să păstreze dimensiunile 不易

ふえき şi 流行 りゅうこう.

ŞCOLILE LITERARE

În Japonia se formează numeroase curente literare în epoca modernă. Acestea generează

în numeroase cazuri şcoli literare cu mentori, reviste şi discipoli. Un astfel de caz îl
reprezintă Ken’yūsha 硯友社 „Prietenii suzuri-ului”, grupare literară apărută în 1885.

Revista grupării este 我楽多文庫 Garakuta bunko. Yamada Bimyō 山田美妙(1868 –

1910) şi Ozaki Kōyō 尾崎紅葉 (1867 – 1903) sunt cei mai cunoscuţi membri ai

grupării. Ozaki Kōyō 尾崎紅葉, cel mai longeviv dintre fondatori, a rămas cunoscut în

lumea literaţilor mai cu seamă pentru lucrarea intitulată 金色夜叉 (Konjiki yasha)

publicată în 1897. Un alt caz îl reprezintă curentul romantic: 浪漫主義 Rōman shugi.
Am putea generaliza şi afirma că întreaga literatură japoneză împărtăşeşte idealurile
romantice în întreaga sa evoluţie, însă în fenomenul nipon sincron cu cel european s-au
remarcat o serie de nume atât în proză, cât şi în poezie, care au instituit valori şi canoane
uşor diferite de cele occidentale, deşi evoluţia pare să fie similară: de la raţiune la
simţire, de la o viziune mecanicistă asupra Universului, la o viziune holistă. Poeţi ca
Yosano Tekkan 与謝野鉄幹 (1873-1935) şi Yosano Akiko 与謝野晶子 (1868 –

1942), precum şi prozatori ca Mori Ōgai 森鴎外 (1862 – 1922), Kitamura Tōkoku 北

村透谷(1868 – 1894), sau tânăra Higuchi Ichiyō 樋口一葉 (1872 – 1896), care au
făcut parte o bună perioadă de timp din gruparea scriitorilor romantici intitulată

10
Bungakukai 文学界 („Lumea literaturii”), înfiinţată în 1893, au conferit mişcării
literare romantice nipone o turnură diferită, profund ancorată în tradiţia literară locală.
Curentul naturalist, amintit deja ca fenomen reprezentativ pentru maturizarea
sensibilităţii literare japoneze în epoca modernă are o orientare diferită de cea europeană
susţinută de nume precum Zola şi Maupassant. Spre deosebire de Occident, unde
Naturalismul se naşte ca o reacţie la ideile promovate de romantici, în Japonia, curentul
naturalist va fi cultivat de o serie de prozatori romantici în perioada maturităţii lor
biologice şi intelectuale – o tranziţie uneori mediată de curentul realist, alteori petrecută
în mod direct, nemijlocit: de la romantism la naturalism. Insistenţa asupra „feliei de
viaţă”, ori „confesiunea” literară ca mod de existenţă marchează o întreagă generaţie de
scriitori. Câţiva reuşesc însă să evite capcana banalităţii şi să aducă o contribuţie cu
adevărat valoroasă la acest tip de sensibilitate, dedublându-se cu mult talent şi
transpunându-se în intrigile construite. Este cazul lui Shimazaki Tōson 島崎藤村

(1872 – 1943) în romanul Hakai 破壊 şi al lui Tayama Katai 田山花袋 (1871 –

1930) cu romanul 布団 Futon.

Curentul Idealist 理想主義 Risōshugi nu a întârziat să apară pe fondul unor

exigenţe din ce în ce mai mari referitoare la mesajul şi expresia literare. Numele
scriitorilor celor mai cunoscuţi care au împărtăşit aceste idealuri au fost Nagai Kafū 永

井荷風 (1879 – 1959) şi, într-o foarte mică măsură, din cauza independenţei de şcoli,

afirmată răspicat de către cei doi, Natsume Sōseki 夏目漱石 (1867 – 1916) şi Mori

Ōgai 森 鴎 外 (1862 – 1922). Publicaţia Mita bungaku 三 田 文 学 a satisfăcut

aşteptările acestui curent literar. În ceea ce priveşte curentul realist – Shajitsushugi 写

実主義 – numele reprezentative cel mai des invocate sunt Tsubouchi Shōyō 坪内逍遥

(1859 – 1935) (maestrul) şi Futabatei Shimei 二葉亭四迷 (1864-1909) (discipolul).

Considerate insuficiente, principiile realiste vor fi reafirmate şi extinse de către gruparea
cunoscută sub denumirea de Neo-realism – Shinshajitsushugi 新写実主義 – din care

vor face parte nume precum Shimazaki Tōson 島崎藤村 (1872 – 1943), Kikuchi Kan

菊池寛 (1888 – 1948), Akutagawa Ryūnosuke 芥川竜之介 (1892 – 1927), sau poetul

Ueda Bin 上田敏 (1874 – 1916). În aceeaşi tradiţie a reconstrucţiei şi îmbunătăţirii

11
expresiilor deja existente, cu un impact deosebit către sfârşitul epocii Meiji şi mai cu
seamă la începutul epocii Taishō, se va forma gruparea neo-romanticilor
Shinrōmanshugi 新浪漫主義 cu care sunt asociate nume precum Nagai Kafū 永井荷

風 (1879 – 1959), Tanizaki Jun’ichirō 谷崎潤一郎 (1886 – 1965) şi Suzuki Miekichi

鈴木美三重吉 (1882 – 1936). Păşind de această dată complet în epoca nouă, pentru

curentul neo-senzualist Shinkankakuha 新感覚派 format acum şi activ atât în Taishō

jidai, cât şi în Shōwa jidai,昭和時代 (1926 －1989) cea mai importantă publicaţie este

文芸時代 ぶんげいじだい. Numele celor mai cunoscuţi scriitori care îşi vor publica

frecvent lucrări în această revistă sunt: Yokomitsu Riichi 横光利一 (1898 – 1947) şi

Kawabata Yasunari 川端康成 (1899 - 1972). Nu sunt de neglijat nici anti-marxiştii

care propun idealuri artistice lipsite de implicare socio-politică şi care pot fi regăsiţi în
gruparea Shinkōgeijutsu-ha 新興芸術派 („Noua artă”). În epoca Taishō se remarcă

fenomenul literaturii politice proletare – Heiminsha 平民社, precum şi literatura

creştină a lui Uchimura Kanzō 内村鑑三 (1861 – 1930), cunoscut pentru simpatiile
sale comuniste. Diversitatea principalelor curente şi a manifestărilor literare atât în
proză, cât şi în poezie şi teatru constituie o consecinţă firească a schimbărilor politice şi
culturale survenite în Japonia modernă după infuzia de cultură şi civilizaţie de
provenienţă occidentală începută în urma sosirii Comandorului Matthew Perry în 1853.
La sfârşitul epocii Meiji – Meiji jidai 明治時代 (1868 – 1912) – şi mai apoi în epoca

Taishō –Taishō jidai 大正時代 (1912 – 1926) – putem vorbi despre o nouă tradiţie
literară niponă, bazată pe un limbaj şi cu mecanisme de funcţionare diferite.

CRITICA LITERARĂ

Afirmaţia『小説は美術だ』(„romanul este o operă de artă”) îi aparţine

luiTsubouchi Shōyō 坪内逍遥 （1859 – 1935）şi unii critici o atribuie influenţei pe

care o remarcă timpurie a lui Motoori Norinaga 本居宣長 (1730 – 1801) ar fi

exercitat-o asupra reformatorului literaturii japoneze moderne. Norinaga se pare că

12
afirmase despre 『源氏物語』că este o „operă de artă”. Traducătorul operelor lui
Shakespeare şi primul teoretician al literaturii japoneze moderne, Tsubouchi Shōyō
坪内逍遥 （1859 – 1935）este totodată şi autorul lucrării Shōsetsu Shinzui「小説神

髄」(„Esenţa romanului”), publicată în 1885. Eseul este un real manifest critic al

vremurilor sale, afirmând răspicat cele câteva principii ale necesităţii reorientării
sensibilităţii literare japoneze moderne: în primul rând este creat termenul pentru
conceptul de „roman” – shōsetsu 小説– afirmându-se mai apoi atât independenţa
acestei specii literare, cât şi principiile compoziţiei sale, subliniindu-se diferenţa între
ópusul literar modern şi proza didactică tradiţională.

ROMANUL 小説

În Japonia se formează numeroase opinii literare în epoca modernă, anii ’80

– ’90 ai secolului al nouăsprezecelea. Cele mai multe dintre acestea atacă tradiţia morala
de inspiraţie confuciană şi neo-confuciană, precum şi tot ceea ce lega literatura japoneză
de lipsa inovaţiei şi originalităţii. Drept urmare, în scurt timp este din ce în ce mai
amplu combătută atât gesaku bungaku, cât şi orice fel de literatură (poezie, teatru,
proză) cu conţinut eminamente didactic de tip 勧懲小説 (かんちょうしょうせつ).
Personajele sunt descrise din perspective multiple şi li se conferă o realitate şi
veridicitate proprii, insistându-se de multe ori asupra trăirilor lor, în detrimentul
descrierii atitudinii ori a situaţiilor în care sunt surprinse.
În fragmentul de mai jos Higuchi Ichiyō 樋口一葉 (1872 – 1896) descrie
gândurile tinerei Midori, surprinzând cu o fineţe şi naturaleţe surprinzătoare amestecul
de neputinţă în faţa trecerii implacabile a timpului şi a promiscuităţii existenţei sale
viitoare, care îi induc fetei sentimente de spaimă şi tristeţe.

「できることなら、暗い部屋にこもって、誰とも口をきかず、顔を見る

人もなしに一人気ままに暮らしたらば、人目にかかることがなければ、こんな

に恥ずかしい思いはしないだろう。いつまでもいつまでも、人形と紙雛さまを

相手にして飯事ばかりしていられたらばさぞ嬉しいことだろう。ああ厭、大人

になるのは厭なこと。なぜこんなに年をとるのか。もう七月、十月、一年も昔

に帰りたい。」と年寄りのようなことを考えて(Higuchi Ichiyō, Takekurabe 丈比べ,

13
Poketto Nihon Bungakukan, Tōkyō, 1995, p 85)
„Dacă ar fi putut, s-ar fi ferecat în casă, nu ar mai fi schimbat cu nimeni un
cuvânt, nu ar mai fi văzut nici un chip şi ar fi trăit de una singură, evitând ochii lumii
şi fără gânduri aşa de ruşinoase prin cap. Dacă ar fi avut numai casa cu păpuşi în care
să îşi facă tovarăşi de joacă păpuşile şi puii din hârtie, s-ar fi bucurat peste măsură. Ah,
ce dezgustător lucru – să creşti mare! Oare de ce or fi trecând anii atât de repede? Şi
asemenea unui bătrân, îşi dori să dea timpul înapoi cu un an, zece luni sau măcar cu
şapte luni ...”

Natsume Sōseki 夏目漱石 (1867-1916)

şi Mori Ōgai 森鴎外 (1862 – 1922)

Neînregimentaţi definitiv în nici una din şcolile literare, deşi asociaţi pentru
perioade scurte de timp diverselor curente literare, atât Natsume Sōseki 夏目漱石

(1867-1916) cât şi Mori Ōgai 森鴎外 (1862 – 1922) lansează stiluri pe cât de diferite,
pe atât de originale în literatura japoneză. Critica literară îi recunoaşte în unanimitate ca
pe cele două voci reprezentative ale modernităţii literare japoneze. Formaţi în Japonia
într-o perioadă de maximă deschidere culturală, cosmopolitism şi experimente
civlizaţionale în toate domeniile, Natsume Sōseki petrece o perioadă de numai doi ani în
Londra, în vreme ce Mori Ōgai studiază şi se integrează cu mult mai mult succes în
elitele medicale şi culturale din Berlin şi München în cei patru ani pe care îi petrece în
spaţiul cultural şi ştiinţific german.
Natsume Sōseki are o istorie personală uşor neobişnuită, precum şi o formaţie
eminamente umanistă, care se aştern pe o sensibilitate accentuată. Toate acestea îl vor
sorti pe scriitor, deşi extrem de apreciat de public, unei existenţe măcinate de îndoieli şi
depresii care aveau să rezulte într-o afecţiune gastrică serioasă – cauza care a determinat
de altfel şi sfârşitul său prematur. Pe numele său real Natsume Kinnosuke 夏目金
金之助,
însă rămas cunoscut în lumea literară a Japoniei epocii Meiji sub pseudonimul Natsume
Sōseki 夏目漱石 (1867-1916), acesta a început să publice proză începând cu anul 1905.

Lucrările sale de mare succes au fost romanul Wagahai wa neko de aru 我輩は猫であ

る publicat în episoade în intervalul 1905 – 1906 („Eu sunt motanul” tradus în limba

română sub titlul „Motanul are cuvântul”), urmat de Botchan 坊ちゃん(„Domnişorul”,

publicat în limba română cu titlul japonez) apărut în 1906, Kusamakura 草枕 („Perna

de iarbă” tradus în limba română sub titlul „Călătoria”) publicat în acelaşi an, 1906,

14
Nowaki 野分 („Câmpuri”) publicat în 1907, Gubijinsō 虞美人草 („Macii roşii”)

publicat în episoade în ziarul Asahi 朝日新聞 în 1907, Bungakuron 文学論 („Teorii

literare”), finalizat şi editat în 1907, Kōfu 抗夫 („Minerul”), apărut în 1908, Yūme jūya

夢十夜 („Zece nopţi de vis”) publicat în 1908, urmate de trilogia – Sanshirō 三四郎

(„Sanshirō”), apărut în 1908, Sorekara それから („Mai apoi”) publicat în 1909 şi Mon

門 („Poarta”) apărut în 1910. Creaţia lui Natsume Sōseki continuă să fie bine
reprezentată prin cel puţin o publicaţie apărută într-un an. Dimensiunile acestora variază
– de la nuvele la poezie şi la roman. Cele mai reprezentative lucrări din ultima parte a
vieţii lui Natsume Sōseki sunt romanul Higan sugi made 彼岸過ぎまで („Până ce trecu

echinocţiul”) apărut în 1912, Kōjin 行人 („Călătorul”) publicat în acelaşi an, Kokoro

心 („Inima” tradus în limba română cu titlul „Zbuciumul inimii”), prelegerea Watakushi

no kōjinshugi 私の個人主義(„Individualismul meu”), lucrarea declarat autobiografică

Garasudo no uchi ガラス戸の中 („Între uşile de sticlă”) din 1915, romanul presupus

autobiografic Michikusa 道 草 („Iarba de pe marginea drumului”, tradus în limba

română sub titlul „Şovăiala”), apărut în 1915, şi, ultimul roman, rămas neterminat,
Mei’an 明暗(„Lumină şi întuneric”) publicat postum, în anul morţii autorului, 1916.

În ceea ce priveşte numărul personajelor din romanul 我輩は猫である, acesta

este cu adevărat impresionant. În afara personajului povestitorului – motan, mai sunt
menţionate cel puţin alte două nume de pisici, numele personajelor din „lumea
oamenilor” reprezentând din perspectiva criticii literare o reală sursă de umor.
Ilustrative sunt atât personajul principal, cât şi „discipolii” săi. În jurul maestrului
Kushami (Profesorul Hapciu), un alter-ego al autorului, personaj tratat cu ironie şi
descris cu mult talent, gravitează Meitei, Kangetsu, Tofu, dar şi Tonko, Sunko ori Boya.
Umorul este redat şi în descrierile personajelor: doamna Kaneda („Câmpul cu bani”),
mama personajului Tomiko, care doreşte să îl însoare pe Kangetsu Mizushima cu fiica ei
este descrisă atât prin prisma acestei preocupări devenită obsesie, cât şi fizic,
insistându-se pe trăsături fizice neobişnuite pentru standardele frumuseţii nipone,
generatoare de umor. În finalul romanului 我輩は猫である, motanul-observator se
îmbată cu bere şi se îneacă în vasul cu apă de ploaie.

15
 Personajul principal din romanul 坊ちゃん de Natsume Sōseki 夏目漱石
(1867-1916) este profesor de matematică şi fizică. După ce îşi pierde mama,
acesta rămâne, succesiv, în grija tatălui, fratelui şi dădacei Kiyo. La fel ca şi în romanul
anterior unde o sursă de realizare a umorului este dată de descrierea preocupărilor
obsesive ale personajelor, în romanul 坊ちゃん, una din pasiunile hilare ale tănărului
profesor de ţară şi în acelaşi timp personajul principal, este aceea de a mânca dango. În
contrast puternic cu preocupările anistorice, domestice şi complet distincte de cele care
caracterizează un erou ale lui Botchan, în roman este menţionat un eveniment istoric:
Războiul sino-japonez. Separat de toate aceste evenimente, în provincia în care fusese
repartizat tânărul profesor se desfăşoară un război distinct iar „taberele” formate au
următoarea componenţă: Botchan şi Hotta de o parte şi Noda şi Akashatsu de cealaltă
parte.
Pictorul, personajul central al romanului Kusamakura 草枕 („Perna de iarbă”
tradus în limba română sub titlul „Călătoria”) publicat în 1906, este atras de Nami,
fiica hangiului.
Romanul Kokoro 心 („Inima” tradus în limba română cu titlul „Zbuciumul
inimii”) este structurat în trei părţi. Dacă în primele două părţi personajul-narator şi cel
pe care îl numeşte „maestru” (sensei) formează principalele puncte de greutate, cea de-a
treia parte conţine testamentul învăţătorului către discipolul său – o scurtă autobiografie
în care îşi recunoaşte vina de a fi greşit faţă de cel mai bun prieten al său, dezvăluind
secretul care apăsase asupra casei atâta vreme. Personajul supranumit sensei în roman
îşi manifestase încă de la prima întâlnire cu cel care avea să îi devină discipol, discreţia.
În viziunea lui sensei oamenii – chiar şi cei buni – se înrăiesc din cauza banilor.
Existenţa sa fusese marcată aproape în întregime de gestul celui mai bun prieten căruia
îi trădase încredere şi îi distrusese încrederea în oameni şi care alesese să se sinucidă. La
rândul său, într-un gest care ar fi putut fi considerat istoric pentru cei care nu îi
cunoşteau povestea, sensei afirmă că îşi va pune capăt zilelor drept urmare a morţii
Împăratului Meiji, într-un gest simbolic, similar junshi-ului Generalului Nogi Maresuke
şi soţiei acestuia. Având de ales între a veghea la căpătâiul tatălui muribund şi sensei
personajul-narator şi tânăr învăţăcel alege să plece la Tōkyō deîndată ce află de sfârşitul
maestrului său. Misterul care învăluie existenţa acestuia este dezvăluit de
scrisoarea-testament, magnetismul personalităţii sale rămânând însă intact şi după
finalul fizic.
Shimada este tatăl adoptiv al personajului Kenzō, în romanul presupus
autobiografic Michikusa 道 草 („Iarba de pe marginea drumului”, tradus în limba
română sub titlul „Şovăiala”), apărut în 1915. Shimada dispare din viaţa lui Kenzō în
momentul în care cel din urmă îi dă primului o sută de yeni.
În fragmentul de mai jos – care face parte din lucrarea ガラス戸の中

16
Garasudo no uchi – scriitorul Natsume Sōseki 夏目漱石 (1867-1916) vorbeşte despre
o revelaţie a copilăriei lui: descoperirea faptului că aceia pe care îi credea bunicii săi
erau de fapt părinţii lui.

「私は両親の晩年になって出来た所謂末っ子である。私を生んだ時、母

はこんな年歯をして懐妊するのは面目ないと云ったとかいう話が、いまでも

折々繰り返されている。単にその為ばかりでもあるまいが、私の両親は私が生

れ落ちると間もなく私を里に遣ってしまった。その里というのは無論私の記憶

に残っている筈がないけれども、成人の後聞いてみると、なんでも古道具の売

買を渡世にしていた貧しい夫婦ものであったらしい。 私はその道具屋の我楽

多と一所に、小さい笊の中に入れられて、毎晩四谷の大通りの夜店に曝されて

いたのである。それを或晩私の姉が何かの序にその所を通り掛かった時 見付

けて、可哀想とでも思ったのだろう、懐へ入れてお宅へ連れて来たが、私はそ

の夜どうしても寝付かずに、とうとう一晩中泣き続けに泣いたとかいうので、

姉は大いに父から叱られたそうである。私は何時頃其里から取り戻されたか知

らない。然しじき又ある家へ養子に遣られた。」(Natsume Sōseki, Garasudo no uchi

ガラス戸の中 Între uşile de sticlă, Shinchōsha, Tōkyō, 2002, p. 84)

„Părinţii m-au avut în cea către apusul vieţii – cu alte cuvinte am fost mezinul.
Chiar şi acum îmi revine în memorie povestea despre momentul naşterii mele, de
ruşinea provocată de sarcina pe care mama a avut-o la aşa o vârstă. Din această
pricină şi probabil şi din altele, numai ce m-am născut şi părinţii mei m-au trimis
într-un sat. Nu s-ar aştepta nimeni să rămână în memorie numele acelui sat – este de
prisos să spunem – însă, ascultând poveştile de mai târziu, de după majorat, se pare că
a fost un cuplu sărac care îşi câştiga existenţa din comerţul cu vechituri de tot felul.
Eram înghesuit într-un coşuleţ, laolaltă cu toate mizeriile acelea şi pus la vedere în
prăvălia nocturnă, pe strada principală Yotsuya, seară de seară. Într-o seară, din
întâmplare, sora mea mai mare a trecut prin acel loc şi dând peste mine, părându-i-se
probabil că era vai de capul meu, m-a vârât la piep şi m-a adus acasă. Întrucât mai
toată noaptea, oricât am încercat, nu am închis un ochi şi m-am tot smiorcăit, se pare
că pe soră-mea a certat-o tata rău de tot. Nu ştiu când m-au luat înapoi acasă din acel
sat. Cu toate acestea, când s-a ivit ocazia din nou, am fost trimis în acea casă pe post

17
de copil adoptiv.”

Atât Natsume Sōseki 夏目漱石(1867-1916), cât şi Mori Ōgai 森鴎外 (1862

– 1922) sunt înzestraţi cu un talent remarcabil, cu luciditate şi spirit de observaţie,
reflectate în jurnalele pe care le-au ţinut în perioada petrecută în străinătate. Este
interesant de remarcat şi faptul că numai în urma acestei experienţe petrecute departe de
Japonia, în ambii intelectuali s-a manifestat dorinţa de a scrie literatură în limba maternă,
cu subiecte din ce în ce mai mult inspirate din realitatea niponă, legătura cu lumea
occidentală diminuându-se treptat, odată cu trecerea anilor, ceea ce însă nu i-a
împiedicat să aplice toate tehnicile narative occidentale propriilor ópusuri.
Născut pe 17 februarie 1862 în Tsuwano, Mori Rintarō, cunoscut mai târziu
sub pseudonimul Mori Ōgai 森鴎外 (1862 – 1922) avea să impresioneze încă din
copilărie prin calităţile sale intelectuale de excepţie. La şase ani citea curent în limba
chineză, iar la zece ani părinţii săi s-au mutat în Tōkyō pentru a-i da copilului o educaţie
în stil occidental, potrivită cu spiritul vremurilor. Dacă la zece ani începea studiul limbii
germane, în 1881, la numai 19 ani era deja absolvent al Departamentului de Ştiinţe
Medicale din Universitatea Imperială Tōkyō, fiind trimis ca medic în armată. În 1884
tânărul este trimis cu o bursă guvernamentală în Germania. În paralel cu profesia sa,
Ōgai a manifestat de timpuriu o atenţie deosebită pentru literatură – mai cu seamă
pentru traducerile din literatura germană. În acest sens s-a remarcat prin traducerea
lucrării lui Hans Christian Andersen intitulată Improvizatoren într-un interval de timp
impresionant: 1894 – 1901. Motivul pentru „lungimea” acestui interval nu l-a constituit
dificultatea limbii germane, ci meticulozitatea traducătorului japonez, precum şi
perfecţionismul său. Bun cunoscător al limbii şi culturii germane, 森鴎外 Mori Ōgai

avea să publice primele poezii traduse în limba japoneză în culegerea 面影 „Vestigii”

editată de Ochiai Naobumi 落合直文 (1861 – 1903). Ca şi Natsume Sōseki, Mori

Ōgai s-a remarcat prin diversitatea preocupărilor sale literare. A excelat în profesia sa
medicală şi, de asemenea, în tehnica traducerii literare şi aceea a creaţiei de poezie şi,
mai ales, de proză. Cele mai cunoscute romane ale sale din perioada „romantică” sunt:
Vita sexualis ヰタセクスアリス publicat în 1909, însă interzis imediat din pricina

titlului şi romanul Gâştele salbatice 雁 がん elaborat între 1911 şi 1913 şi

publicat în revista “Subaru” スバル (Pleiadele). Intenţia lui 森鴎外 Mori Ōgai

(1862 – 1922), în momentul în care a publicat romanul ヰタセクスアリス a fost aceea

de a publica o lucrare cu un mesaj educativ. Pe de altă parte, personajul principal al
romanului Gâştele salbatice 雁 がん, tânărul student la medicină Okada apare ca un

18
tânăr plin de îndoieli şi laşitate faţă de femeia iubită. Nu o dată, scriitorul apelează la
evenimente ori tablouri sugestive în care se reflectă relaţiile existente între personaje.
Un astfel de exemplu îl constituie episodul în care un şarpe se strecoară într-o colivie
din casa tinerei Otama şi înghite una din păsările blocate fără scăpare. Ar putea fi
considerată o expresie plastică a situaţiei pe care o trăieşte Otama în cuplul pe care se
vede silită să îl accepte alături de cămătarul Suezō.

Naturalismul Shizenshugi 自然主義

Opera literară care îl consacră pe Tayama Katai 田山花袋 (1871 – 1930) ca

principalul autor 自然主義 este 布団 (ふとん, Futon). Scriitorul care trece de la

sensibilitatea romantică la cea naturalistă, devenind la fel de cunoscut ca şi Tayama
Katai, în preajma anului 1907, graţie romanului său 破壊 (Hakai – Legământul călcat)

este Shimazaki Tōson 島崎藤村 (1872 – 1943). Personajul principal al romanului 破壊

este urmărit de spaima originii sale sociale, însă va recunoaşte în cele din urmă în public
apartenenţa sa la clasa eta. Fenomenul central al romanului este redat prin descrierea
situaţiei populaţiei numite în epocă shinheimin 新平民. Idealul uman al lui Segawa
Ushimatsu, personajul central al romanului, este Inoko Rentarō. Acţiunea romanului se
desfăşoară în Iyama şi Netsu.

TEATRUL MODERN

Cele trei tipuri de spectacol de teatru – Nō 能, Kabuki 歌舞伎 şi Bunraku

文楽 – nu se modifică prea mult în epoca modernă. Şi în prezent reprezentaţiile teatrale

din Japonia respectă în cea mai mare parte textele primelor spectacole. În ceea ce
priveşte teatrul Kabuki 歌舞伎 avem însă o excepţie: teatrul Shinpa 新派 („Şcoala
nouă”). Se pun în scenă piese aparţinând unor autori occidentali, în acest fel punându-se
bazele „noului teatru” de sorginte realistă, europeană – Shingeki 新劇. Sunt aduse în
acest fel în atenţia publicului japonez piese celebre precum Hamlet de Shakespeare şi
Nora sau Casa cu păpuşi de Ibsen.
Teatrul japonez de origine europeană, Shingeki 新劇 numit în acest fel pentru

a-l distinge de speciile dramatice tradiţionale – Nō 能, Kabuki 歌舞伎 şi Bunraku 文

楽 – propune piese şi nume noi precum Murayama Tomoyoshi 村山知義(1901 – 1977)

19
şi Kubo Sakae 久保栄 (1901 – 1958) sub influenţa literaturii proletare. Kubo 久保

scrie o piesă intitulată Kazanbai‐chi 火山灰地(„Cenuşa de la poalele vulcanului”)

inspirată din viaţa satelor japoneze, în care este evidenţiată diferenţa dintre diversele
clase de oameni. Personajul principal – observatorul acestor fenomene – este un inginer
care ajunge în Hokkaidō 北海道, unde este angajat să lucreze într-un sat acoperit de

cenuşă vulcanică. În aceeaşi manieră scrie piese şi Mushanokōji Saneatsu 武者小路実

篤 (1885－1976) dintre care cea mai importantă poate fi considerată Sono imōto そ

の妹 („Sora sa”), interpretată în 1915 pentru prima dată.

ŞCOALA SHIRAKABA 白樺派 しらかばは

În aprilie 1910 un grup de tineri, toţi fii de samurai sau ai oficialilor

guvernamentali se reunesc într-o grupare numită 白 樺 派 し ら か ば は (Şcoala
mestecenilor albi) şi hotărăsc să înfiinţeze o revistă intitulată „Shirakaba” (“Mestecenii
albi”). Cu toţii erau absolvenţi ai Şcolii Peers’ . Gusturile literare erau diferite, punctul
de vedere care-i unea era faptul că nici unul dintre ei nu agreea curentul Naturalist.
„Shirakaba” a inceput ca o revistă de amatori. Satomi Ton 里見惇(1888- 1983) a fost
primul care a mărturisit în paginile revistei că motivul pentru care colaborează la
această publicaţie este plăcerea pentru literatură. Pe lângă articole literare, în revistă mai
apar articole despre artă, publicate periodic. In 1918 „Shirakaba” atinge maximum de
popularitate. Membrii grupului publică o antologie a operelor personale urmărind prin
aceasta strângerea de fonduri pentru un construirea unui muzeu de artă modernă de
inspiraţie occidentală. Din păcate proiectul nu a fost dus până la capăt. Mushanokōji
Saneatsu 武者小路実篤 1885－1976, conducătorul spiritual al grupului, reprezintă
partea „puritană” a grupului înţelegând prin aceasta concepţia idealistă despre femei
mărturisită în 1910 în povestirea Omedetai hito în care îşi mărturiseşte iubirea platonică
pentru o elevă de şcoală pe nume Tsuru 鶴. Spre deosebire de acesta, Shiga Naoya 志

賀直哉 (1883-1971), prieten apropiat al lui Mushanokōji Saneatsu, nu se sfieşte în a-şi

descrie dorinţele cele mai arzătoare legate de femei. Filosofia umanista-jindō shugi-人

道主義 este tipică pentru această şcoală. Nagayo Yoshirō 長与善郎(1888-1961)

afirma: “Nimeni în societatea actuală nu este în măsură să dispreţuiască umanismul. El

20
trebuie respectat. Îşi va pierde importanţa numai atunci când dreptatea nu va mai avea
nici un fel de putere în lumea aceasta. Umanismul are dreptatea ca scop.” Afirmaţia lui
Nagayo nu era nici pe departe originală dar seriozitatea cu care se exprimă era
caracteristică tuturor membrilor şcolii. Shiga Naoya era cel mai influent scriitor al
grupului şi operele sale erau puncte de referinţă pentru critici. Scriitorul Arishima Takeo
有島武雄 (1878 – 1923), deşi unul dintre membrii importanţi ai grupării nu a atras
prin operele sale atenţia publicului, din pricina părerilor politice ale autorului. După
moartea sa însă, romanul său Aru onna no gurinpusu『或女のグリンプス』avea să îi

atragă faima binemeritată. Personajul Satsuki Yōko din romanul 『或女のグリンプス』

de Arishima Takeo 有島武雄 (1878 – 1923) a avut o viaţă plină de provocări.

Femeia a mai fost căsătorită şi romanul o srprinde în drumul său către Statele Unite ale
Americii, unde urmează să se căsătorească cu Kimura. După ce vasul pe care a călătorit
atinge ţărmurile americane, ea se hotărăşte să rămână alături de Kurachi. Personajul
Satsuki Yōko este construit după modelul logodnicei scriitorului Kunikida Doppo 国木

田独歩 (1871 – 1908), Sasaki Nobuko. Yanagi Muneyoshi (Sōetsu) a reprezentat o

autoritate în ceea ce priveşte artele populare japoneze. Ceilalţi membri ai grupării, în
ciuda numelor lor aristocrate, au fost daţi uitării.
Nu se întâmplă acelaşi lucru cu membrii grupării literare Neo-realiste –
Shinshajitsushugi 新写実主義, care îşi vor păstra renumele cu mult după ce vor înceta
să mai publice. Construcţia personajelor scoate de multe ori în evidenţă trăirile
interioare ale acestora. În mod neaşteptat, pentru cadrul evoluţiei acestora, de multe ori
autorii apelează la lucrări sau motive literare ce pot fi regăsite în tradiţia niponă clasică
sau medievală. Cel mai nimerit exemplu în acest sens este dat de descrierea porţii din
lucrarea intitulată ｢羅生門｣ (Rashōmon), în care scriitorul Akutagawa Ryūnosuke 芥

川竜之介 ( 1892 – 1927) se inspiră din culegerea 「今昔物語」 („Povestiri de azi şi

de demult”) apărută în Japonia, în epoca Heian.

Epoca Taishō: Taishō jidai 大正時代(1912

大正時代 – 1926)

Au început să scrie în epoca Taishō, însă activitatea lor se va întinde pe cel

puţin două perioade istorice (epocile Taishō şi Shōwa). Tendinţele care se manifestă în
literatura japoneză a epocii Taishō sunt în parte o reflectare a reactualizării unor motive
şi opere literare din epocile vechi, drept urmare a unei afirmări din ce în ce mai
puternice a discursului naţionalist şi a influenţei politice a militarilor.

21
 Akutagawa Ryūnosuke 芥川竜之介 s-a născut în Tōkyō 東京, pe 1 (după alte
surse pe 3) martie 1892, în cartierul Kyōbashi. A fost cel de-al treilea copil – unicul
băiat – al cuplului Toshizō Niihara şi al lui Fuku Niihara (născută Akutagawa). A primit
numele de Ryūnosuke 竜 之 介 („fiul dragonului”) pentru că s-a născut în Anul
Dragonului, în luna Dragonului, în ziua Dragonului, în ceasul Dragonului. La scurtă
vreme după naşterea fiului său, mama a înnebunit, ceea ce a determinat familia acesteia
să îl adopte. În acest fel unchiul din partea mamei, Akutagawa Dōshō, a devenit tutorele
său. Pe micul Ryūnosuke l-a pasionat literatura chineză încă din copilărie. Acestei
preocupări i s-a adăugat interesul pentru autorii japonezi publicaţi în perioada
adolescenţei şi tinereţii sale – Natsume Sōseki şi Mori Ōgai. În 1910 a intrat la acelaşi
liceu cu Kikuchi Kan, Kume Masao, Yamamoto Yūzō şi Tsuchiya Bunmei, care ulterior
aveau să devină cu toţii autori bine cunoscuţi. În 1913 a intrat la secţia de Literatură
engleză a Universităţii Imperiale Tōkyō. În timpul studenţiei Ryūnosuke Akutagawa a
dorit să se căsătorească cu o tânără prietenă din copilărie – Yoshida Yayoi, însă familia
sa adoptivă nu a fost de acord cu acest pas. În 1916 s-a logodit cu Fumi Tsukamoto, cu
care s-a căsătorit în 1918. Cuplul a avut trei copii. Cel mai mare, Hiroshi Akutagawa
(1920 – 1981) avea să devină un actor apreciat. Cel de-al doilea fiu, Takashi Akutagawa
(1922 – 1945) avea să fie ucis în Myanmar. Al treilea fiu al scriitorului, Yasushi
Akutagawa (1925 – 1989) avea să devină un compozitor cunoscut. După terminarea
studiilor, Ryūnosuke Akutagawa avea să predea limba engleză la Yokosuka, în
Kanagawa. La scurt timp însă s-a hotărât să îşi dedice toate eforturile scrisului.
În 1914 Akutagawa şi prietenii săi din liceu au înfiinţat o revistă: Shinshichō
新思潮 („Noile tendinţe în gândire”). Şi-au publicat nuvelele şi, pe lângă acestea, au
mai tradus şi diverse opere literare semnate de William Butler Yeats şi Anatole France.
În 1915 Akutagawa a publicat în revista literară Teikoku bungaku 帝 国 文 学

(„Literatura Imperiului”) nuvela Rashōmon 羅生門. Pe atunci scriitorul era încă

student. Nuvela se inspiră dintr-una din culegerile de setsuwa 説話 din epoca Heian,

intitulată 今昔物語集 Konjaku monogatarishū („Culegere de povestiri prezente şi

trecute”, finalizată în preajma anului 1120). Iniţial, nuvela este trecută cu vederea de
critici. Singurul care remarcă originalitatea nuvelei este Natsume Sōseki. El face o
serie de comentarii elogioase cu privire la stilul şi conţinutul povestirii, ceea ce îl
încurajează pe Akutagawa să se apropie de Natsume Sōseki 夏目漱石 (1867－
1916) şi de cercul literar al acestuia, pe care îl frecventează săptămânal, în zilele de joi.
Considerându-se discipolul lui Sōseki, Akutagawa îşi ia pseudonimul (haigo) de Gaki şi
începe să creeze haiku. În urma întâlnirilor din casa maestrului Sōseki, Akutagawa a
creat şi desăvârşit nuvela Hana 鼻(„Nasul”), care avea să apară în 1916 în revista

22
Shinshichō 新思潮 („Noile tendinţe în gândire”). Aceste două povestiri şi ｢芋粥｣

いもがゆ („Terci de cartofi”) intră în categoria Ōchō mono 王朝物 povestiri cu

cadru pre-feudal şi feudal. După această nuvelă Akutagawa avea să publice povestiri
inspirate din literatura perioadelor Heian 平安時代 (794 – 1185) şi Edo 江戸時代

(1600 – 1867): (Kirishitan mono キリシタン物 povestiri cu cadru creştin – Tabako to

akuma タバコと悪魔 („Tutunul şi diavolul”), Kirishitohoro shōninden キリシトホロ

承認伝 (“Biografia Sf. Cristofor”) şi Tokugawa mono 徳川物 povestiri din epoca

shōgunilor Tokugawa), precum şi din epoca Meiji timpurie (Kaika mono 開化物

povestiri din perioada „iluminării” Japoniei; termenul de Kaika 開化 vine de la

sloganul preferat al guvernanţilor niponi din timpul epocii Meiji: 文明開化 ぶんめ

いかいか. Temele care predomină în creaţia lui Akutagawa sunt urâţenia, egoismul şi
sunt în general prezentate în contrast cu arta pură, cu valoarea acesteia. Aceste povestiri
au reinterpretat operele clasice şi incidentele istorice dintr-un punct de vedere modern.
Cele mai cunoscute povestiri din această categorie sunt Gesaku zanmai 戯作三昧(„O
viaţă închinată scrierilor gesaku”) apărută în 1917, Kareno shō („Rămăşiţe de pe câmpul
cu ierburi ofilite”), Jigoku hen 地獄変(„Panorama iadului”) în 1918, Hokyōnin no shi

法経人の死 („Moartea unui creştin”) publicată în 1918 şi Butōkai 舞踏会 („Balul”)

apărută în 1920, în care este descrisă întâlnirea autorului cu scriitorul francez Julien
Viaud, cunoscut sub pseudonimul Pierre Loti, autor al unuia dintre cele mai des citate şi
influente romane de dragoste ale sfârşitului de secol nouăsprezece: „Doamna
Crizantemă”. Akutagawa se declară un adversar neobosit al Naturalismului care îşi
făcuse simţită prezenţa în lumea literară a Japoniei începutului de secol douăzeci. A
utilizat în cea mai mare parte a nuvelelor sale teme din povestirile vechi şi le-a dat o
interpretare modernă, complexă. Pe când se bucura deja de reputaţia unui scriitor de
excepţie, în 1921, alege profesia de jurnalist şi, vreme de patru luni scrie articole din
China, ca reporter al Jurnalului Ōsaka Mainichi shinbun 大阪毎日新聞
(„Cotidianul de Ōsaka”). Noua postură i-a impus atât un ritm alert de lucru, cât şi o serie
de restricţii, consecinţele fireşti ale şederii în străinătate. Experienţa în China i-a
provocat scriitorului multă suferinţă fizică, de care nu a putut să scape până la sfârşitul
existenţei sale.
La scurtă vreme după revenirea în ţară Akutagawa a publicat cea mai cunoscută

23
nuvelă a sa, Yabu no naka 藪の中 („În crâng”), în 1922. Preluând tehnica povestirii
de la scriitorul Robert Browning, autorul renunţă la perspectiva omniscientă şi permite
fiecărui personaj să îşi prezinte propria versiune legată de ocurenţa unor evenimente
încheiate tragic prin uciderea unui bărbat în pădure.
Yabu no naka 藪の中 („În crâng”)

検非違使に問われたる木樵りの物語 （„Versiunea tăietorului de lemne interogat de

magistrat”）

「さようでございます。あの死骸を見つけたのは、わたしに違いございませ

ん。わたしは今朝何時もの通り、裏山の杉を伐りに参りました。すると山陰の

藪の中に、あの死骸があったのでございます。あった処でございますか? それ

は山科の駅路からは、四五町程隔たっておりましょう。竹の中に痩せ杉の交じ

った、人気のない所でございます。」(Akutagawa Ryūnosuke 芥川龍之介, Jigokuhen.

Chūtō 地獄変・偸盗 („Un tablou al Iadului. Hoţii”), Shinchōsha, Tōkyō, 1992, p.

166)
„Aşa stau lucrurile. Eu şi nimeni altul sunt cel care a găsit acel cadavru. Astăzi în
zori, ca de obicei, am plecat la tăiat de bambuşi pe muntele din spatele casei. Când,
deodată, într-un lăstăriş umbrit de munte, am dat peste acel cadavru. În ce loc anume?
Să tot fi fost cam la 400 – 500 de metri de drumul principal care duce la Yamashina.
Sunt amestecaţi cedri printre bambuşi, nu ştie nimeni de locul acela.”
Aceasta, alături de Jigoku hen 地獄変(„Un tablou al iadului”) sunt reprezentative

pentru povestirile de tip Fushigi na mono 不思議な物 povestiri fantastice (obsesia pt

Infern).
Sănătatea sa fizică şi psihică a cunoscut o deteriorare rapidă, ceea ce explică în parte
reorientarea tematicii prozei lui Akutagawa către propria persoană. Lucrările sale din
acest interval – în special Daidōji Shinsuke no hansei 大道寺伸介の半生 („Viaţa

timpurie a lui Daidōji Shinsuke”) din 1925 şi Tenkibō 点鬼簿(„Registrele morţii” sau
In Memoriam, personajele fiind inspirate din chipurile mamei şi surorii sale mai mari,
prelucrate mai mult din imaginaţie decât din experienţa directă) din 1926 sunt poate cele
mai grăitoare lucrări ale acestei perioade de introspecţie. Stările depresive ale
scriitorului se înmulţesc, însă acest lucru nu îl împiedică să pornească o luptă contra

24
unui contemporan important – Tanizaki Jun’ichirō 谷崎潤一郎 (1886－1965) –
afirmând faptul că lirismul unei opere literare este mai important decât aşa-numitul
echilibru conferit de structura armonioasă a acesteia. Printre ultimele creaţii ale lui
Akutagawa se numără nuvela satirică intitulată Kappa 河 童 , apărută în 1927,

povestirea Haguruma 歯車, Aru ahō no isshō 或阿呆の一生 şi Bungekitekina,

amari ni bugekiteki na 文芸的な、あまりに文芸的な publicate tot în 1927, sugestive

pentru starea lui de spirit. În această perioadă se pare că Akutagawa suferea de
halucinaţii şi stări de nervozitate excesivă. Temându-se de faptul că ar putea avea un
sfârşit similar mamei sale, se gândeşte din ce în ce mai mult la sinucidere. Frica de
nebunia posibil moştenită pe linie maternă îl îndeamnă să încerce să se sinucidă
împreună cu o prietenă a soţiei sale. Prima încercare eşuează. Va alege în cele din
urmă calea nefiinţei în momentul în care, pe 24 iulie 1927 ia o supradoză de somnifere.
În acest fel avea să îşi pună capăt vieţii, la numai 35 de ani, unul dintre cele mai
apreciate genii ale prozei scurte japoneze din epoca modernă.

25