Louis Hector Berlioz 

(n. 11 decembrie 1803, d. 8 martie 1869, Paris, Franța) a fost

un compozitor, scriitor și critic francez.
A avut o contribuție importantă în conturarea romantismului francez. Contribuția lui constă în
promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existența unor mijloace expresive.
Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru grandios al lui Berlioz, relevat
prin 4 tipuri procedurale: forța sonoră, exploatarea efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale
și mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru stereofonie).
Hector Berlioz a fost și autorul „Tratatului de instrumentație”, care prezintă preocuparea romanticilor
pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare nuanțată a sensibilităților. Berlioz inaugurează
seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX.
Din punct de vedere compozițional, el creează lucrări instrumentale cu un program declarat și
explicat, sau numai direcționat de titluri, cu genuri noi, care evoluează dinspre simfonie către operă.

Creații (selecție)
Bancnotă franceză (10 Francs, 1972) cu portretul lui Hector Berlioz

Opusuri
 Opus 1: Huit Scènes de Faust
 Opus 1: Waverley-Ouverture
 Opus 2: Le ballet des ombres (1829)
 Opus 2b: Irlande: Mélodies irlandaises (9 Melodien) (1829)
 Opus 3: Les francs-juges (1826/34)
 Opus 4: Le Roi Lear (1831)
 Opus 5: Grande messe des morts (Requiem) (1837)
 Opus 6: Le cinq mai (1831/35)
 Opus 7: Les nuits d’été (1840/41)
 Opus 8: Rêverie et Caprice (1841)
 Opus 9: Le carnaval romain (1843/44)
 Opus 10: Traité d'instrumentation
 Opus 11: Sarao la baigneuse (1834)
 Opus 12: La Captive (1832)
 Opus 13: Fleurs des landes (1850)/
o 3: Letons (1835)
 Opus 14: Symphonie fantastique, épisode de la vie d’un artiste (1830)
 Opus 14b: Lelio ou Le retour à la vie (1831)
 Opus 15: Grande Symphonie funèbre et triomphale (1840)
 Opus 16: Harold en Italie (1834)
 Opus 17: Roméo et Juliette (1839)
 Opus 18: Tristia (1849)/
o 1: Méditation religieuse (1831)
o 2: La mort d’Ophélie (1842)
 Opus 19: Feuillets d'album (1850)/
o 1: Zaide (1845)
 o 2: Les champs (1834)
o 3: Chant des chemins de fer (1846)
o 4: Prière du matin (1846)
o 5: La belle Isabau (1843)
o 6: Le chasseur danois (1844)
 Opus 20: Vox populi (1849)/
o 1: La Menace des Francs (1848)
o 2: Hymne à la France (1844)
 Opus 21: Le Corsaire (1844)
 Opus 22: Te Deum (1848)
 Opus 23: Benvenuto Cellini (1834/38)
 Opus 24: La damnation de Faust (1845/46)
 Opus 25: L’Enfance du Christ, Trilogie sacrée (1850-1854)
o Le songe d’Hérode (1854)
o La Fuite en Égypte (1850-1853)
o L’Arrivée à Sais (1853-1854)
 Opus 26: L’Impériale (1854)
 Opus 27: Béatrice et Bénédict (1860-1862)
 Opus 28: Le Temple universel (1861)
 Opus 29: Les Troyens ou La prise de Troie, Les Troyens à Carthage (1856-1858)
o 29a La Prise de Troie,
o 29b Les Troyens à Carthage
Opere și legende dramatice
 1826/1834 Les francs juges, op.3 (Operă în trei acte)
 1829 "La Mort de Cléopâtre" , Scène Lyrique, Poème de M.Vieillard
 1834/1838 Benvenuto Cellini op. 23 (Operă în două acte)
 1846 La damnation de Faust, op. 24 (Legendă dramatică în patru acte)
 1860-1862 Béatrice et Bénédict, op. 27 (Comedie în două acte)
 1856-1858 Les Troyens, op. 29 (Operă în cinci acte)
Muzică orchestrală
Uverturi pentru orchestră:

 1826/1828 Waverly
 1831 Intrada di Rob-Roy MacGregor
 1831 Le Roi Lear, op. 4 (după tragedia lui Shakespeare)
 1843/1844 Le carnaval romain, op. 9
 1844 Le Corsaire, op. 21
Simfonii:

 1830 Symphonie fantastique, op.14

 1831 Lélio ou le retour à la vie, op. 14b
 1834 Harold en Italie, op. 16
 1839 Roméo et Juliette, op. 17
Operă pentru orchestra simfonică de suflat:

 1840 Grande Symphonie funèbre et triomphale, op. 15: Marche Funèbre – Oraison Funèbre

– Apothéose
Muzică de cameră, pentru pian, armoniu și orgă
Muzică de cameră:

 1831 Rêverie et Caprice, op. 8 (Romanțe)

Muzică pentru pian:

 1844 Albumleaf (16 măsuri)
Muzică pentru armoniu și orgă:

 1844 Hymne pour l'élévation en ré majeur, pour orgue

 1844 Sérénade agreste à la madone sur le thème des pifferari romains en mi bémol majeur,
pour orgue
 1844Toccata en do majeur, pour orgue

 1845 Trois Pièces pour orgue ou harmonium (Hymne pour l’élévation, Sérénade agreste à la
madone sur le thème des pifferari romains, Toccata en do majeur)
Pastorale
 1824 Messe solennelle
 1837 Requiem (Grande Messe des morts) op. 5
 1848/1849 Te Deum (Imn) op. 22
 1850 La Fuite en Egypte și 1853/1854 L'Enfance du Christ, op. 25

Simfonia fantastică
Simfonia fantastică, denumită inițial „Simfonie fantastică: Episod din viața unui artist, în cinci părți”
(Symphonie fantastique: Épisode de la vie d'un artiste, en cinq parties), este o lucrare de muzică
programatică care are mai mult înfățișarea unui poem simfonic și mai puțin cea a unei simfonii.
Compoziția a fost terminată la 5 decembrie 1830 și a fost dedicată Împăratului Nicolae I al Rusiei.[7]
Simfonia Fantastică Op. 14 are 5 părți, 1) „Visări - Pasiuni” (Largo - allegro agitato ed appassionato
assai), 2) „Un bal” (Allegro non troppo), 3) „Scenă câmpenească” (Adagio), 4) „Drumul spre eșafod”
(Allegretto Non Troppo), 5) „Visul unei nopți de sabat” (Larghetto - Allegro). Ea încadrează în planul
mare al simfoniei narațiunea unei întâmplări imaginare, respectând tiparul formal al fiecărei părți:
forma sonată, cu o lentă introducere în „Visări, pasiuni” (Rêveries — Passions); un scherzo în „La
bal” (Un bal); forma lied în „Scenă câmpenească” (Scène aux champs). Pentru a respecta cerințele
descripției, introduce un marș burlesc și lugubru, intitulat „Drumul spre eșafod” (Marche au supplice),
ca parte a patra a simfoniei, urmată de un rondo final în „Visul unei nopți de sabat” (Songe d'une
Nuit de Sabbat), ca a cincea parte.[8]
Leonard Bernstein a considerat că această simfonie este „prima compoziție muzicală care e
psihedelică prin natura sa halucinantă și totodată pentru că, din contextul epocii, se înțelege că
Berlioz a compus cel puțin o parte din ea sub influența opiului".[9]
Hector Berlioz este unul dintre cei trei artiști care au constituit „stâlpii”
romantismului francez, alături de scriitorul Victor Hugo și de pictorul Eugène
Delacroix. Creația sa a fost una tipică stilului romantic: trecând peste orice
convenții, muzica lui Berlioz înseamnă multă inovație și originalitate. Totul este
revoluționar în compoziţiile sale, la fel cum și viața sa a fost una excentrică și
caracterizată de extreme. Schumann spunea despre caracterul extravagant al
compozitorului francez: „Berlioz nu încearcă să fie plăcut și elegant. Dacă destestă
un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubește, aproape că-l zdrobește în
îmbrățișarea sa”.

Berlioz (1803-1869) s-a născut într-o familie înstărită și cultivată din departamentul Isère,
în sud-estul Franței, tatăl său fiind medic. În copilărie a luat lecții de flaut și chitară, iar în
adolescență a făcut primele exerciții de compoziție, deși familia îi pregătise un alt drum.
Astfel, la 18 ani, Hector a fost trimis să studieze medicina la Paris – dar tânărul a ales să
dea admitere la Conservator, iar părinţii au decis să nu îl susţină financiar în aventura sa
muzicală.  

La 12 ani s-a îndrăgostit prima oară. Desigur că a fost vorba despre o dragoste platonică
pentru fata care avea cu şapte ani mai mult decât vârsta sa, dar Hector a rămas marcat
sufletește de sentimentele pentru ea și, la 20 de ani, a compus o scurtă operă despre
această experiență: Estelle şi Némorin. Când el avea 60 de ani și ea era văduvă la 67 de
ani, Berlioz a căutat-o și, în ciuda faptului că ea nu își mai amintea de el, a cerut-o în
căsătorie! Deși l-a refuzat, cei doi au corespondat până la moartea lui. Despre iubirile
pasionale care i-au marcat toată viața, Berlioz mărturisea: „Dragostea nu poate exprima
ideea de muzică, dar muzica poate da o idee despre dragoste”.

Fantastica simfonie – şi istoriile sale.

Berlioz nu și-a numerotat simfoniile, ci și le-a intitulat. În 1830, pe când avea 26 de ani, a
compus cea mai cunoscută lucrare a sa, Simfonia fantastică, care a devenit una dintre cele
mai faimoase lucrări simfonice din toate timpurile.  

Notiţele sale despre simfonie îi dezvăluie cu claritate intenţiile, Berlioz fiind primul care
s-a exprimat deschis și autobiografic prin muzica sa: „Un tânăr muzician de o
sensibilitate morbidă și o imaginație bogată, într-o stare de disperare provocată de
dragoste și dusă la paroxism, se otrăvește cu opium. Drogul, prea slab pentru a ucide, îl
împinge într-o stare de somn adânc, în care are niște viziuni stranii. Senzațiile,
sentimentele și amintirile sale sunt transformate – în creierul său bolnav – în idei și
imagini muzicale. Ființa sa iubită devine ea însăși o melodie, o temă recurentă care îl
bântuie continuu”.
Subintitulată „Episod din viața unui artist”, Simfonia fantastică este inspirată direct din
tumultuoasa viață a lui Berlioz. În 1827, la 24 de ani, a văzut-o pe actrița irlandeză
Harriet Smithson, care o interpreta pe Ofelia într-o producție de „Hamlet”, și s-a
îndrăgostit nebunește de ea. Îi trimitea numeroase scrisori de dragoste – deși ea nu vorbea
franceza (și el nu cunoștea engleza), închiria camere în preajma locurilor în care se afla
Harriet şi încerca disperat să ajungă în culise, la cabina ei.

Toate aceste sentimente care nu-şi găseau răspuns s-au regăsit în Simfonia fantastică – şi
motivul pentru care erau neîmpărtășite este unul banal: actrița nu îl cunoștea pe cel care
era absolut înnebunit după ea și fusese chiar speriată de scrisorile primite de la
muzicianul îndrăgostit. Berlioz a programat ca premiera absolută a lucrării să coincidă cu
o revenire a lui Harriet la Paris, dar, deși lucrarea a fost bine primită de public, actrița
adorată nu a fost prezentă la premieră. Câțiva ani mai târziu însă, la un nou concert cu
Simfonia fantastică, Harriet a acceptat invitația, iar concertul, un triumf, s-a bucurat de
prezența unei pleiade de celebrități: compozitorii Franz Liszt, Frédéric Chopin, Niccolò
Paganini, scriitorii Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Victor Hugo și George Sand.

Calea celor doi s-a întâlnit, aşadar, şi chiar mai mult decât atât: Hector şi Harriet s-au
căsătorit la Ambasada Marii Britanii din Paris în 1833, dar mariajul lor, intens emoțional
și plin de certuri, s-a destrămat în cele din urmă. Berlioz a reluat legătura cu o fostă
iubită, cu care s-a și căsătorit după decesul lui Harriet, iar căsătoria a durat opt ani, până
la trecerea în neființă a celei de-a doua soții.

Creaţii impregnate de tragism şi viziuni grandioase.

Muzical, Berlioz a fost un inovator și a folosit sonoritatea specifică instrumentelor

muzicale într-un mod aparte. Din acest motiv, a stârnit mereu atitudini complet opuse
printre artiștii vremii, o parte văzând în el un geniu, iar alții considerând muzica sa lipsită
de coerență. Berlioz avea viziuni grandioase, iar compozițiile sale reflectă din plin
această tendință, tradusă prin numărul foarte mare de instrumente cerute de creațiile sale.
Spre exemplu, pentru Recviemul pe care l-a compus, artistul prevăzuse inițial o orchestră
cu 450 de instrumentiști și un cor de 350 de membri, în condițiile în care, la începutul
sec. XIX, o orchestră reunea rareori mai mult de 60 de instrumentiști.  
Literatura a reprezentat mereu pentru Berlioz – alături de propria viață – cea mai
importantă sursă de inspirație. Artistul a găsit puncte de plecare pentru lucrările sale în
creațiile scriitorului scoțian Walter Scott (pasionat de subiectele istorice), în celebrul
„Faust” al lui Goethe, în creațiile lui Byron și în piesele lui Shakespeare. Printre
compoziţiile sale cele mai cunoscute, alături de Simfonia fantastică, se numără: Harold în
Italia (1834) – simfonie pentru violă și orchestră, Romeo și Julieta (1839) – simfonie
dramatică, Uvertura Corsarul (1844), Damnațiunea lui Faust (1845) – legendă dramatică
ș.a. Creațiile sale sunt practic impregnate toate de un aer tragic.

Celelalte vieţi ale lui Berlioz.

Inedit este faptul că Berlioz este unul dintre puținii compozitori de talia aceasta care nu
stăpânea la nivel înalt niciun instrument muzical, ceea ce însă i-a conferit o mai mare
libertate de creație, dincolo de constrângerile tehnice, concentrându-se mai mult pe
sentimentul/povestea de transmis. Creația sa ilustrează plenar conceptul de muzică
programatică: compoziție muzicală care spune o poveste.  
În a doua parte a vieții, Berlioz s-a făcut remarcat și ca un foarte bun dirijor, fiind
aplaudat în marile capitale europene, mai ales când pe afișul serii se aflau lucrările sale.

Poate este mai puțin cunoscut faptul că, dincolo de creațiile sale muzicale, Berlioz a avut
o importantă carieră jurnalistică, ce a reprezentant, de altfel, și principala sa sursă de venit
de-a lungul vieții. Deși a fost un excelent critic muzical, și memoriile sale atestă și un
mare talent scriitoricesc, Berlioz detesta totuşi să scrie. Mărturisea că poate să compună
muzică opt ore consecutiv, dar că se luptă cu sine ca să scrie un text.

La fel ca mulți alți creatori, nu s-a bucurat de un mare succes în timpul vieții. Gloria sa a
venit după trecerea în neființă, iar finalul vieții a fost unul trist și singuratic: „Nu mai am
nici speranțe, nici iluzii, nici mari gânduri rămase. (...) Sunt singur. Disprețul meu pentru
prostia și josnicia oamenilor, ura mea pentru ferocitatea detestabilă este la maximum. Și
îi spun morții în fiecare oră: Când vrei. De ce întârzii?”

Berlioz a murit la vârsta de 66 de ani și a fost condus pe ultimul drum de mai mulți mari
compozitori francezi, ca Charles Gounod și Ambroise Thomas. A fost înmormântat în
cunoscutul cimitir parizian Montmartre.