George Enescu

Bogdan Țâmpău
Clasa a 7-a A
 George Enescu a fost
un compozitor, violonist, pe
dagog, pianist și dirijor româ
n. Este considerat cel mai
important muzician român.
George Enescu s-a născut la
19 august 1881 în satul Liveni-
Vârnav din județul Botoșani,
în familia arendașului
Costache Enescu și a soției
lui, Maria, fiica preotului
Cosmovici. Părinții l-au
alintat cu numele „Jurjac”,
dat de guvernanta franceza
Lydie Cedre, care a avut o
influență profundă asupra
educației sale începând de la
vârsta de 6 ani. A manifestat
încă din copilărie o înclinație
 Între anii 1888 și 1894 studiază
la Conservatorul din Viena, având profesori
printre alții pe Joseph Hellmesberger
jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se
încadrează rapid în viața muzicală a Vienei,
concertele sale, în care interpretează
compoziții de Johannes Brahms, Pablo de
Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix
Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa
și publicul, deși avea doar 12 ani. După
absolvirea Conservatorului din Viena cu
medalia de argint, își continuă studiile
la Conservatorul din Paris, între
anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin
Pierre Marsick (vioară), André
Gédalge (contrapunct), Jules
Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La
data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate
de compozitor în cadrul Concertelor
Colonne din Paris cu ,,Suita simfonică Poema
Română op.1”(prima sa compoziție oficială).
 În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea
recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a
României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori
invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen
Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană.
Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu
regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă,
George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal,
unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
 Din primii ani ai secolului XX datează
compozițiile sale mai cunoscute, cum
sunt cele două Rapsodii Române (1901-
1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903),
prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece
pe versuri de Clément Marot (1908). În
anii Primului război mondial rămâne în
București. Dirijează Simfonia a IX-
a de Ludwig van Beethoven (pentru
prima dată în audiție integrală în
România), compoziții de Claude
Debussy, precum și creațiile
proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita
pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an
are loc prima ediție a concursului de
compoziție George Enescu, în cadrul
căruia compozitorul oferea câștigătorilor,
din veniturile sale proprii, sume de bani
generoase, precum și șansa interpretării
acestor piese în concerte.
 În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui
Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme
100.000 de lei, pentru apărarea țării. În timpul celui
de Al doilea război mondial, rămas în București, a
avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și
creațiile unor muzicieni români ca Mihail
Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae
Brânzeu, Sabin Drăgoi.
 În ultimii ani ai vieții a compus
Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de
Cameră pentru douăsprezece
instrumente soliste, a desăvârșit
Poemul simfonic Vox
Maris pentru soprană, tenor, cor și orc
hestră, schițat încă din 1929, Simfoniile
Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost
orchestrate mai târziu de
compozitorul Pascal Bentoiu). O dată
instaurată dictatura comunistă, s-a
exilat definitiv la Paris. Până în 1949,
deși aflat în străinătate, a deținut încă
funcția de președinte al Societății
Compozitorilor din România. La 22-23
octombrie 1949 Societatea a fost
înlocuită de Uniunea Compozitorilor,
în care Enescu nu mai figura nici ca
membru. S-a stins din viață la Paris în
noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost
înmormântat în cimitirul Père-
Lachaise din Paris, într-un cavou de
marmură albă.
 Compoziții cu număr de
opus(oficiale)
 Poema Română (suită simfonică) pentru orchestră, opus 1
(1897)
 Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian,opus 2 (1897)
 Suita în stil vechi pentru pian, nr. 1, opus 3 (1897)
 Variaţiuni pentru două piane, opus 5 (1898)
 Sonata nr. 1 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 1 (1898)
 Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre şi Sully
Prudhomme, opus 4 (1898)
 Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, opus 6 (1899) Octet de
coarde, opus 7 (1900)
 Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, opus 8
(1901)
 Rapsodiile Române nr. 1 şi nr. 2, opus 11, nr. 1 şi opus 11, nr.
2 (1901, 1902)
 Intermezzo pentru coarde – nr. 1 şi nr. 2, opus 12, nr. 1 şi
opus. 12, nr. 2 (1902, 1903)
 Suita I pentru orchestră, opus 9 (1903)
 Suita nr. 2 pentru pian, opus 10 (1903)
 Simfonia în Mi bemol (nr. 1) pentru orchestră, opus 13
(1905)
 Dixtuor pentru instrumente de suflat,opus 14 (1906)
 Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, opus 15 (1907–
08)
 Cvartetul cu pian nr. 1, opus 16 (1909)
 Œdipe - tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond Fleg,
opus 23 (1910–31)
 Simfonia a II-a pentru orchestră,opus 17 (1912–1914)
 Suita nr. 3 pentru pian – Pièces impromptues, opus 18
(1913–1916)
 Suita a II-a pentru orchestră, opus 20 (1915)
 Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh, opus 19(1915–16)
 Simfonia a III-a pentru orchestră (cu cor), opus 21 (1916–
1918)
 Cvartet de coarde în Mi bemol major, opus 22, nr. 1 (1916–
20)
 Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr. 1 (1924)
 Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară „în caracter
popular românesc”, opus 25 (1926)
 Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 2 (1935)
 Sonata nr. 3 pentru pian, opus 24, nr. 3 (1933–1935)
 Suita a III-a pentru orchestră „Săteasca”, opus 27 (1937–
1938)
 Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, opus 28 (1938)
 Cvintet cu pian în la minor, opus 29 (1940)
 Cvartet cu pian nr. 2, opus 30 (1943–1944)
 Uvertura de concert pe teme populare româneşti, opus 32
(1948)
 Cvartet de coarde nr. 2, opus 22, nr. 2 (1950–52)
 Vox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor şi orchestră,
opus 31 (1954)
 Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, opus 33 (1954)
 Compoziții fără număr de  Sérénade lointaine pentru vioară,
violoncel şi pian (1903)
opus(neoficiale)
 Cantabile şi Presto pentru flaut şi
 4 Simfonii de şcoală pentru
pian (1904)
orchestră (1895, 1896, 1898)
 Allegro de concert pentru harpă
 Balada pentru vioară şi orchestră (1895) cromatică solo (1904)
 Fantezia – concert pentru pian şi  Legendă pentru trompetă şi pian (1906)
orchestră (1896)
 Concertstück pentru violă şi
 Isis – poem simfonic (1923, neterminat, pian (1906)
definitivat de Pascal Bentoiu)
 Trio în la minor pentru vioară, violoncel
 Capriciu Român pentru vioară şi şi pian (1916)
orchestră (1928, neterminat, definitivat
de Cornel Ţăranu)  Lieduri pe versuri de Carmen Sylva
(1898-1907)
 Simfoniile a IV-a şi a V-a pentru
orchestră (1934, 1941, neterminate,
definitivate de Pascal Bentoiu)
 Aubade. Trio pentru vioară, violă şi
violoncel (1899)
„Simfonia nr.3”,fragment „Oedip”,manuscris în facsimil
„Caprice roumain”,manuscris în facsimil
 Memoria marelui muzician român este
perpetuată prin Festivalul Internaţional
care-i poartă numele, prin diferite
simpozioane desfăşurate în România şi în
străinătate şi nu în ultimul rând prin
expoziţii, concerte şi publicaţii realizate
în cadrul Muzeului Naţional „George
Enescu” din Bucureşti.
Compozitorul, dirijorul, violonistul,
pianistul şi profesorul George Enescu
(1881 – 1955) rămâne în istorie drept
unul dintre cei mai de seamă oameni
de cultură ai secolului XX; şi-a asumat
rolul de ambasador al muzicii atât în
ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în
promovarea muzicii româneşti,
contribuind la recunoaşterea
internaţională a compozitorilor,
dirijorilor şi interpreţilor din România.