STUDII DE CAZ

2022

Coroiu Bianca Valentina| Istorie | 16.12.2022

George Enescu
Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi
spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să devină compozitor
încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu
ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine
vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut
această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai
compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui
Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.
La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale
hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un
taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea
satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a
încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara
printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn”
(Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu
ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
 Primele noţiuni muzicale le
primeşte de la tatăl său, la vârsta de
4 ani. Văzând preocuparea pentru
arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc
viitorului muzician o mică vioară
cu trei coarde. Supărat că nu este
luat în serios şi că nu a primit o
vioară adevărată, copilul aruncă
jucăria în foc. Abia după ce
primeşte vioara mult visată, începe
să cânte după ureche, pe o singură
coardă, cu un singur deget, melodii
auzite în sat.
În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la
Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui
George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi
îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor
încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887,
când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-
Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi)
avea numai şase ani.
De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să
compun. (...) Am schimbat cu o adâncă bucurie
instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un
instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât
să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce
bine era să mă desfăşor acum în acorduri! (...) Şi – fără să
mai stau pe gânduri – am început să compun.
(G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)
Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la
Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii
precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior
(vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie,
contrapunct şi compoziţie).
 La recomandarea lui Josef
Hellmesberger Jr., profesor de
vioară şi fiul directorului
Conservatorului din Viena, George
Enescu este trimis de tatăl său să
studieze la Paris. Astfel, se
perfecţionează la Conservatorul din
Paris (1895 – 1899) sub
îndrumarea profesorilor José White
şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la
vioară, Jules Massenet şi Gabriel
Fauré la compoziţie, Ambroise
Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge
la contrapunct.
Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii
de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi
cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re
major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi
pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi
vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus
recunoaşterea tânărului compozitor George Enescu.
Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică
şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverenţa şi
participarea la concursurile de vioară organizate la
Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-
lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a
absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul
din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă
vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.
De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la
vioară. Eram beat de muzică şi nu de performanţe la
instrument. Nu visam decât să compun, să compun şi iar să
compun. (...) Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc şi
eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul,
scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul
venea, totuşi, din inimă!
(G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)
 În calitate de interpret a înfiinţat şi
condus, la Paris, două formaţii de
muzică instrumentală: un trio cu
pian (1902) şi un cvartet de coarde
(1904). A concertat în Germania,
Ungaria, Spania, Portugalia, Marea
Britanie şi SUA.
Cele mai cunoscute compoziţii ale
lui George Enescu datează din
primii ani ai începutului de secol
XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii
Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do
major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de
Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta
renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler)
sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).
În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul
naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până
în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti,
acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de
sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în
concerte. George Enescu a fost de asemenea membru
fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii
Compozitorilor Români din Bucureşti.
În anii primului război mondial, în
paralel cu activitatea de creaţie,
Enescu a susţinut concerte în
România pentru răniţii din spitale.
După război a reluat turneele în
calitate de violonist şi dirijor în
Elveţia, Franţa, Olanda, Spania,
SUA, Portugalia, Canada etc.
Muzicianul a dirijat Orchestra
Simfonică George Enescu din Iaşi
(al cărei fondator este, în perioada
1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica
Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii Publice
(1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti (1920 – 1946).
Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de
către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim
literar era Carmen Sylva), pentru a susţine concerte şi
recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană
reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre
compozitorul Enescu şi regina-scriitoare.
Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat
mai bine de zece ani, este opera Oedip, op. 23. Terminată în
1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino,
cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.
În perioada lucrului la opera
sa Oedip, George Enescu a
terminat o serie de lucrări
simfonice şi camerale,
reprezentative pentru stilul de
maturitate al
compozitorului: Simfonia nr. 2 în
La major, op. 17 (1914), Suita
pentru orchestră nr. 2 în Do major,
op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 î Do
major, op. 21 (1918 – 1921),
precum şi Cvartetul de coarde îm
Mi bemol major, op. 22, nr. 1
(1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1
(1924), Sonata pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în
caracter popular românesc, op. 25 (1926).
Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do major, op.
26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo Casals, Suita
sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), două simfonii
neterminate (reconstituite şi orchestrate de compozitorul
Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde în Sol major, op. 22
nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente
soliste, op. 33 (1954) şi Vox Maris, op. 31, poem simfonic
pentru cor mixt cu solo de tenor şi soprană, orchestră mare
(1954).
Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui
George Enescu numeroase ocazii de a susţine cursuri de
interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale
la École Normale de Musique din Paris, École
Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia
Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din
Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la
Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de
compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge,
Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din
Fontainbleau (Franţa).

Yehudi Menuhin, Christian Ferras,

Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur
Grumiaux sunt doar câţiva dintre
cei mai cunoscuţi violonişti care s-
au perfecţionat în arta interpretativă
sub îndrumarea lui George Enescu.
Printre distincţiile ce i s-au acordat
în semn de preţuire şi recunoaştere
se regăsesc: titlurile de ofiţer şi
cavaler al Legiunii de Onoare a
Franţei (1913, 1936), Membru de
onoare (1916) şi Membru activ
(1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru
corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris
(1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma
(1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de
Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).
În perioada ce a urmat celui de-al
doilea război mondial, George
Enescu părăseşte definitiv România
şi locuieşte la Paris, unde se stinge
din viaţă în 1955.
Memoria marelui muzician român
este perpetuată prin Festivalul
Internaţional care-i poartă numele,
prin diferite simpozioane
desfăşurate în România şi în
străinătate şi nu în ultimul rând prin
expoziţii, concerte şi publicaţii
realizate în cadrul Muzeului Naţional „George Enescu” din
Bucureşti.
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul
George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul
dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX;
şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi
în lume şi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti,
contribuind la recunoaşterea internaţională a
compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.
Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să
împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru care
îşi are linia ei lăuntrică bine definită.
(G. Enescu în Ziarul Dimineaţa, 1936)

Anistide Briand

Aristide Briand a fost un stat de stat

francez, care a devenit primul-ministru al Republicii
Franceze de unsprezece ori și a deținut postul de ministru
de externe pentru cea mai lungă perioadă. Deși și-a început
cariera politică ca membru al Partidului Socialist Francez,
s-a ridicat deasupra liniei partidului pentru a face ceea ce
credea el cel mai bun. În primul său mandat de deputat, el a
lucrat pentru a separa biserica de stat și a mers până la
limita aderării la un guvern burghez pentru a-și finaliza
sarcina; pierzând astfel calitatea de membru al Partidului
Socialist. Cu toate acestea, spre deosebire de mulți alții, el
nu a format niciun partid politic, ci a ocupat diverse funcții
sub diferiți prim-miniștri. În anii următori, principalul său
obiectiv a fost eliminarea războiului din arena
internațională. Este o ironie că a trebuit să conducă
națiunea prin primul război mondial. După război, a luat
inițiativa de a lansa în pace permanentă și a primit premiul
Nobel pentru pace. Toată viața sa a fost renumită pentru
convingerea și diplomația personală. Obiceiul său de a
ataca miezul problemei, mai degrabă decât de a încerca să
vindece simptomele, a fost apreciat de liderii internaționali
din acea perioadă.
Copilăria și viața timpurie
Aristide Briand s-a născut pe 28 martie 1862, la Nantes, în
vestul Franței, la Pierre Guillaume Briand și Madeleine
Boucheau. Părinții săi, care făceau parte din clasa mic
burgheză, erau niște păcătoși prosperi. Drept urmare, el era
la fel de țăran ca aristocratul și avea atributele ambelor.
Aristide și-a început educația la Saint Nazaire. Mai târziu,
și-a făcut studiile secundare la Lycée de Nantes și s-a dus în
sfârșit la Paris pentru a studia dreptul. Acolo a devenit atras
de politica de stânga.
Briand nu a fost niciodată un băiat studios și rar a studiat
decât dacă examenul a fost aproape. Apoi se va concentra
foarte mult și ajutat de inteligența și memoria sa
extraordinare pe care le-ar zbura prin examinare, lăsându-i
pe colegi în urmă.
Deși Briand și-a stabilit practica după ce a absolvit un grad
de drept, interesul său real era în jurnalism. El a luat în
curând acest lucru ca profesie și a început să scrie pentru
reviste precum Le Peuple. Lucrarea era un susținător ferm
al sindicalismului. Mai târziu, s-a alăturat La Lanterne și
apoi Petite République.
Carieră
Aristide Briand a devenit membru al Partidului Socialist
Francez pe când era încă student la Drept. Ulterior, a
devenit și membru activ al sindicatului. La alegerile din
1889, a candidat pentru un loc în Camera Deputaților, dar a
pierdut. A încercat încă o dată în 1893; și de această dată, el
nu a reușit să-și asigure un loc.
Cu toate acestea, influența sa în cadrul partidului a început
să crească. În 1894, în timp ce participa la congresul
muncitorilor de la Nantes, Briand a reușit să-i convingă pe
sindicaliști să adopte greva generală ca instrument pentru
promovarea cauzei muncitorilor. În acest sens, el a trebuit
să meargă împotriva unor lideri grei, precum Jules Guesde.
După congresul muncitorilor de la Nantes, Briand a început
să fie considerat unul dintre liderii Partidului Socialist
Francez. În ciuda acestui fapt, el a pierdut alegerile din
1898. Totuși, o astfel de pierdere nu l-a făcut mai puțin
popular și în 1901, a devenit secretarul general al Partidului
Socialist Francez.
În cele din urmă, în 1902, la patruzeci de ani, a fost ales
pentru prima dată ca deputat. Imediat a început să lucreze
la o lege care avea ca scop separarea bisericii și a statului și
a devenit forța mișcătoare din spatele comisiei care a fost
creată pentru pregătirea proiectului.
În 1904, în timp ce încă lucra la legea privind separarea
bisericii și statului, Briand s-a alăturat lui Jean Jaurès
pentru a co-fonda „L’Humanité”, un cotidian asociat cu
Partidul Comunist Francez. Cu toate acestea, acum este o
hârtie independentă, dar încă foarte populară.
La 9 decembrie 1905, legea care stabilea secularismul în
Franța a fost adoptată cu o ușoară modificare. S-a bazat pe
trei principii importante; neutralitatea statului, libertatea
religiei și puterile publice legate de biserică.
Proiectul de lege a fost susținut de majoritatea secțiunilor
și, odată cu trecerea sa, Briand a început să fie considerat
ca unul dintre viitorii lideri ai țării. Deși a aparținut
Partidului Socialist, în 1906, a fost invitat să se înscrie în
ministerul lui Ferdinand Sarrien, ca ministru al Instrucțiunii
și Închinării Publice.
Dornic să continue reforma, Briand a acceptat portofoliul
susținând că socialiștii ar trebui să coopereze cu alții în
toate tipurile de reforme. Cu toate acestea, partidul său nu a
fost de acord și, în consecință, a trebuit să părăsească
Partidul Socialist Francez.
În octombrie 1906, ministerul lui Ferdinand Sarrien și-a
depus demisia și Georges Clemenceau a fost invitat să
formeze noul guvern. Briand și-a păstrat postul în noul
guvern și a funcționat în aceeași calitate până în 1909.
La 24 iulie 1909, Aristide Briand i-a succedat lui
Clemenceau funcția de prim-ministru al Franței și a
funcționat în această calitate până la 2 martie 1911. În
aprilie 1910, ministerul său a aprobat un proiect de lege
care asigura pensii muncitorilor și fermierilor.
În plus, el a introdus un alt proiect de lege, care prevedea
asigurarea obligatorie de boală și bătrânețe pentru 8
milioane de lucrători din mediul rural. Cu toate acestea, în
1912, unele dintre dispozițiile sale au fost anulate de
instanță ca fiind neconstituționale și acest lucru a redus
considerabil importanța acesteia.
Deși era socialist de la inimă, nu a ezitat niciodată să se
alăture partidelor de dreapta, dacă credea că are ceva de
contribuit. În consecință, în 1912, a intrat în cabinetul lui
Raymond Poincare aparținând politicii de dreapta ca
ministru al Justiției.
În 1913, Briand a devenit din nou prim-ministru pentru o
scurtă perioadă, între 21 ianuarie 1913 și 22 martie 1913.
Când Primul Război Mondial a izbucnit în august 1914, a
devenit ministrul Justiției în cabinetul lui René Viviani și a
ocupat această funcție. până în octombrie 1915.
La 29 octombrie 1915, Briand i-a succedat lui Viviani
funcția de prim-ministru al Franței. De această dată a
deținut și portofoliul ministerului de externe și s-a
concentrat pe unirea Aliaților. A fost o perioadă critică
pentru Franța și Briand a făcut față cât a putut.
Împotriva sfaturilor generalilor militari, Briand a conceput
o strategie de mare succes pentru a ataca Bulgaria, Austria
și Turcia prin Grecia. De altfel, a întărit înalta comandă
franceză și a obținut Italia ca o nouă alee. Cu toate acestea,
au fost și alte probleme de rezolvat.
Până în decembrie 1916, Briand își formase al șaselea
cabinet. Totuși, efortul de război nu a fost în continuare în
așteptare. Odată cu eșecul expediției balcanice, presiunea
asupra lui a început să crească. Abia a supraviețuit unei
mișcări de încredere. În cele din urmă, a demisionat la 20
martie 1917.
După demisia din funcția de prim-ministru, a dus o viață
apolitică timp de trei ani. Cu toate acestea, el a vorbit în
termeni puternici în favoarea Ligii Națiunilor și, de
asemenea, despre conceptul de securitate colectivă. Ulterior
a revenit la putere în ianuarie 1921.
De asemenea, de data aceasta a deținut funcția de
străinătate și a reprezentat Franța la Conferința Navală de la
Washington. De asemenea, el a negociat un pact de
securitate cu britanicii, dar nu a reușit să-l ratifice.
Eforturile sale de a găsi o soluționare a reparațiilor cu
germanii nu au reușit. În consecință, a demisionat la 22
ianuarie 1922.
Briand s-a alăturat guvernului atunci când Paul Painlevé și-
a format ministerul. În aprilie 1925, a fost numit ministru
de externe și a ocupat postul până la moartea sa în 1932.
Interesant este că, în această perioadă, guvernul s-a
schimbat de paisprezece ori, dar Briand a fost reținut
întotdeauna ca ministru de Externe.
Mai important, de la sfârșitul anului 1925 până la sfârșitul
anului 1926, Briand însuși a format patru guverne. Au fost
din 20 noiembrie 1925 până la 9 martie 1926; din 9 martie
până la 23 iunie 1926; 23 iunie - 19 iulie 1926 și, în sfârșit,
din 29 iulie până la 3 noiembrie 1926. În fiecare caz, a
deținut și portofoliul de afaceri externe.
Briand a fost întotdeauna cu mult înaintea timpului său. În
1929 și 1930, a susținut cu tărie o unire între statele
europene și a făcut un apel puternic în discursurile sale din
Liga Națiunilor. Cu toate acestea, propunerea nu a fost
niciodată adoptată.
În mai 1931, Briand a pierdut o ofertă pentru președinția
Republicii Franceze, dar a pierdut. După aceea s-a retras
din viața publică.
Lucrări majore
Aristide Briand a reprezentat Franța în Tratatele de la
Locarno, care a fost considerată ca fiind baza unei relații
internaționale îmbunătățite în Europa după primul război
mondial. Acesta a constat în șapte acorduri separate între
marile puteri europene precum Germania, Marea Britanie,
Franța și Belgia.
Pactul Kellogg-Briand din 1928 este un alt punct de reper
în cariera lui Aristide Briand. Acordul cunoscut oficial
drept „Tratatul general pentru renunțarea la război ca
instrument al politicii naționale” a fost semnat de
cincisprezece țări. A scoat în afara legii războiul ca
instrument de soluționare a oricărui tip de dispută între
statele semnatare.
Premii și realizări
În 1926, Aristide Briand a primit Premiul Nobel pentru
pace alături de Gustav Stresemann din Germania pentru
eforturile sale de a crea cooperarea internațională și pacea
mondială și, de asemenea, pentru rolul său în constituirea
Ligii Națiunilor.
Viața personală și moștenirea
Aristride Briand a murit pe neașteptate la 7 martie 1932, la
Paris, la vârsta de 69 de ani. A fost înmormântat la
Cocherel, țara sa retrasă.
Fapte rapide
Zi de nastere 28 martie 1862
Naţionalitate Limba franceza
Faimos: Premiul Nobel pentru pacePrimi miniștri
Murit la vârsta: 70 de ani
Semn solar: Berbec
Cunoscut și ca: Бриан, Аристид
Născut în: Nantes
Faimos ca Primul ministru

Elena Văcărescu

Motto: „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba

căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își
afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate
onorează două literaturi” – Camil Petrescu despre Elena Văcărescu
Joi, 17 sfebruarie, se împlinesc 75 de ani de la moartea Elenei Văcărescu,
scriitoare, cu o bogată activitate politică şi literară la Paris, diplomat de mare
succes şi prima femeie devenită membră de onoare a Academiei Române. Ea a
fost laureată a premiului Academiei Franceze, dar a rămas în istorie prin celebra
logodnă cu viitorul rege Ferdinand al României, dezavuată de familia princiară şi
urmată de autoexilarea sa pe meleaguri franceze. RADOR vă prezintă, în
rândurile ce urmează, povestea fascinantă de viaţă a acestui personaj de o
cultură politică şi artistică absolut remarcabile.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti,

fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu, şi a Eufrosinei Fălcoianu, fiind înrudită cu
neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti şi descendentă, pe linie
paternă,  din renumita familie a Văcăreştilor, Iancu Văcărescu fiind bunicul ei.

„În casa binicilor mei, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si,
după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de
Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii
sale, a fost dintotdeauna stăpânit”, spunea Elena Văcărescu despre anii
copilăriei.

Tatăl ei a devenit în acea perioadă unicul proprietar al moşiei de la Văcăreşti, pe

care o împărţise până atunci cu alte rude, un spaţiu pe care Ioan Văcărescu a
ridicat o locuinţă provizorie, conacul în care Elena îşi aminteşte în memoriile
ulterioare că a petrecut unele dintre cele mai însemnate momente din viaţa ei.
Încă din copilărie a avut parte de o educaţie deosebită, începută în momentul în
care a avut angajată o guvernantă engleză care o familiarizează cu literatura
britanică.
Interesant este un moment, petrecut la vârsta de 9 ani, când ea s-a îmbolnăvit,
fiind ţinută la pat pentru aproape două luni. Dusă de familia ei în satul Văcăreşti,
pentru a-şi reveni, a lucrat în particular pentru şcoală alături de Zoe, sora sa cu
doi ani mai mică, un loc în care, în vacanţe, îi soseau profesori de la Bucureşti.
Cronicile vremii arătau că Elena Văcărescu adora să stea la umbra copacilor
bătrâni din curte, unde se ascundea de guvernanta de origine engleză şi de
familie şi unde scria poezii.
Şi-a desăvârşit studiile la Paris, unde a aprofundat filosofia, arta poetică şi istoria.
Elena Văcărescu a urmat cursurile Universităţii de la Sorbona, primind îndrumări
de la dascăli şi poeţi francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte
de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii.
A avut, aşadar, o tinereţe împlinită intelectual, fiind profund legată de moştenirea
civică şi literară a înaintaşilor săi, Văcăreştii, însă familia a ţinut-o departe de
lumea rustică şi tainică a satului, plină de culoare pentru tânăra artistă, o lume
care avea să o fascineze şi să o inspire literar peste ani.
În anul 1886 a publicat, la Paris, „Chants d’Aurore”, primul ei volum de versuri,
care a fost întâmpinat prin cronici favorabile ale criticii şi a fost recompensat cu
un premiu special al Academiei Franceze.
În 1888, la vârsta de 24 de ani, revine la Bucureşti, pentru a fi domnişoară de
onoare la nunta reginei Elisabeta, cunoscută literar sub pseudonimul Carmen
Sylva, acesta fiind momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină,
graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată.
A fost evident că, având aceeaşi înclinaţie artistică, regina a apreciat
originalitatea tinerei scriitoare pe care a dorit să o susţină în carieră.
Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, desfăşurat între Palatul
Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, ba mai
mult, mergea alături de Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din
Germania, Austria, Anglia sau Italia.
Viaţa alături de regină i-a prilejuit observarea vieţii Elisabetei, plină de obligaţii,
responsabilităţi, şi nu de puţine ori, suferinţă, dar şi învăţăminte preţioase de
viaţă şi subiecte de inspiraţie pentru creaţiile sale literare, personaje fiind, printre
alţii, împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.
În anul 1889 publică „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare,
apărută mai întâi în limba germană şi tradusă chiar de regină, apoi publicată în
franceză, engleză şi italiană. Este momentul în care compoziţiile sale dezvăluie o
personalitate artistică rafinată, aplecată către momentele marcante ale existenţei
ţăranului român.
În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, Elena
Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, se îndrăgostesc
nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi de Regina
Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas.
Elena nu era o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul, însă nici
Ferdinand nu era un bărbat arătos, fiind descris ca având urechile mari, nasul
coroiat, foarte timid şi întotdeauna aflat sub dominaţia lui Carol I.
La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să
devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu
înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât
voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“…
Relaţia dintre cei doi s-a consumat timp de circa un an, timp în care lumea a
început să bârfească, iar Carol I s-a văzut constrâns să pună piciorul în prag.
Casa de Hohenzollern de care aparţinea Ferdinand, şi-a exprimat nemulţumirea
pentru această logodnă, exprimată plastic prin imposibilitatea „alterării” sângelui
regal cu cel românesc, şi, ca un făcut, ziarele vremii au început să publice
materiale compromiţătoare despre familia Văcărescu. Chiar Consiliul de Miniştri,
condus la acel moment de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit categoric unei astfel de
relaţii, lansând prin vocea acestuia, celebra frază „Majestate, aiasta nu se poate
!”.
În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a
lumii princiare, urmarea fiind impunerea ruperii logodnei şi exilarea Elenei.
Peste ani, jurnalul tinerei scriitoare arăta: „ „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi
sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat:
«Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta
sau a mea nu înseamnă nimic»“.
La despărţire, Elena Văcărescu i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare:
„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De
opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au
reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de
rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne
judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest
lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică
pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea
care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită
acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar
regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel
de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-
te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră
este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de
teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.
Trebuie amintit că, în ciuda faptului că era un bărbat timid, s-a speculat că
Regele Ferdinand ar fi avut-o, ulterior, ca amantă pe Maria Mihăescu, mult mai
cunoscută drept „Miţa Biciclista”, gazetele vremii menţionând că nu de puţine ori
cei doi au fost văzuţi împreună, iar casa numită „Miţa Biciclista”, din vecinătatea
Bisericii Amzei din Bucureşti este, se pare, darul lui Ferdinand către curtezană.
Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare conform statutului,
fiindu-i aleasă Maria de Edinburg, nepoata de fiu a reginei Victoria a Marii
Britanii, o femeie frumoasă, blondă şi cârlionţată, care avea, însă un singur
defect – picioarele groase pe care încerca să le mascheze purtând rochii lungi şi
largi. Căsătoria a avut loc în 10 ianuarie 1893, iar cei doi au avut 6 copii, cel mai
mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.
Elena Văcărescu s-a văzut nevoită să reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta a
optat pentru Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la
Paris, unde, în timp ce se gândea fără oprire la România, se pare că viaţa
artistică franceză i-a potenţat elanul creator, ea având ideea iniţierii unui salon
literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel
Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry.
În această perioadă publică romanele „Amor vincit” – în anul 1908 – şi „Vraja” –
în 1911, care se apleacă asupra unor teme ale mitologiei românşti, dar şi
memorialistică – „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” ori „Le Roman de ma
vie”.
Scrie apoi piesa de teatru „Cobzarul“, jucată în anul 1912 la Opera din Paris,
pentru ca în următorii patru ani să colaboreze cu publicaţiile româneşti „Adevărul“
şi „Dimineaţa“, în care a publicat articole ce exprimau preocuparea pentru
naţiunea sa şi pentru implicarea ei în război, subiect care, dealtfel i-a prilejuit
organizarea unor conferinţe, desfăşurate între anii 1916 – 1918, în care s-a
dezbătut situaţia României.
În luna ianuarie 1919, a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de
Pace de la Paris, apoi a fost aleasă secretar general al Asociaţiei Române de pe
lângă Societatea Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii.
În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul
Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, perioadă
care i-a facilitat o strânsă colaborare cu Nicolae Titulescu, iar în anul 1924
participă, alături de personalităţi ale lumii intelectuale europene, la înfiinţarea
Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

Trebuie spus că, alături de Nicolae Titulescu, s-a dovedit a fi şi o mare oratoare,
popularizând, prin cuvântările sale, frumuseţea literaturii de pe plaiurile
româneşti. Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba
franceză, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion
Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii şi, de asemenea, poeziile sale
au fost traduse în multe limbi, printre care italiană, daneză, olandeză şi chiar
chineză.

În 11 iunie 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima

femeie care a avut acest privilegu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică
a meritelor sale artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o
autentică lecţie de dragoste de ţară: „Născută din cel mai curat pământ
românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu
am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru
toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…)
Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima
neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…)
Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului
românesc”.

Doi ani mai târziu, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul
„Legiunea de Onoare”, an în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru
sprijinirea traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru
difuzarea Artelor prin Cinematograf, în 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana
României” în grad de mare ofiţer – în 1933 – şi este unul dintre fondatorii Casei
Românesti de la Paris, în anul 1934.

Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa,
în anul 1945, şi a fost membră a delegaţiei româneşti care a participat la
Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să se implice activ în
susţinerea cauzei naţionale şi, în pofida exilului, să se manifeste ca o „româncă
din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi
sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil Petrescu.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta

de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei
pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele
ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor.

Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii

familiei.

Astăzi putem asculta vocea Elenei Văcărescu pe cea mai veche înregistrare din
Fonoteca Radiodifuziunii Române, datată 20 mai 1913. Trebuie amintit că în anul
1911 se înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului, iar personalităţi de seamă ale
culturii europene au fost invitate pentru a-şi înregistra vocea.
Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele cuvinte:

„Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag,

a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu
voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de

bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”.

Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir”
(Ultima dorinţă).

În anul 1980, cele două valoroase discuri au fost descoperite de către publicista
Maria Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a
făcut posibilă transpunerea lor pe bandă de magnetofon, înregistrările fiind
difuzate pentru prima dată în ediţia din 12 iulie a acelui an a emisiunii „Fonoteca
de Aur”, care i-a avut ca invitaţi pe Maria Moscu şi Marie France Calas.

Imaginea Romaniei in presa internationala dupa 1989

Economia Romaniei dupa 1989

Piata era considerata o componenta pasnica a
sistemului economic, rolul ei reducandu-se, in
principal, la desfasurarea actelor de vanzare-
cumparare, legate de aprovizionarea tehnico-
materiala a intreprinderilor si de trecere in consumul
populatiei a bunurilor economice necesare.
Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi
de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini
uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de
prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii,
chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O
importanţă mai scăzută reprezintă industriile
farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor
electrocasnice. În prezent,
industria constructoare de maşini este foarte largă şi
este orientată înspre piaţă.Industria
românească de IT cunoaşte o creştere anuală
constantă.
Revolutia romana din 1989 - Nicolae Ceausescu
Revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi
demonstraţii în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârşitul regimului
comunist din România şi la căderea lui Nicolae Ceauşescu. Demonstraţiile din ce
în ce mai ample au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu
şi a soţiei sale Elena. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-
europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară
din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii
comunişti au fost executaţi.
Romania de azi
imaginea "României de azi" comparativ cu imaginea "României de dinainte de
1989". Dacă majoritatea celor intervievaţi asociază imaginea României de azi cu
"o stare de rău", imaginea României de acum douăzeci de ani este însoţită de
simbolurile perioadei şi "o stare de bine".Pentru a creiona imaginea României de
azi comparativ cu imaginea României comuniste, aşa cum s-a păstrat în
memoria celor care au trăit experienţa comunistă, având în decembrie 1989
vârsta de cel puţin 18 ani, s-a încercat o măsurare a modului în care populaţia
percepe cele două realităţi, "de azi şi de ieri". O modalitate de cunoaştere
ştiinţifică a realităţilor sociale, prezente şi trecute, (mai ales trecute, am spune
noi) prin intermediul percepţiilor o constituie reprezentările sociale.Reprezentările
sociale ale trecutului reflectă ceea ce se cheamă memoria socială.

Sistemul Electoral
Sistemul electoral reprezinta un ansamblu de norme si relatii sociale prin care se aleg organele
colegiale si individuale ale statului, prin vot, de catre cetateni. In cadrul sistemului electoral
sunt integrate relatii politice, juridice si, mai ales, politico-juridice, acestea formand relatiile
sociale. Dreptul electoral este institutia care care decide normele prin care sunt reglementate
relatiile de selectie a organelor statului si se refera atat la putere, cat si la drepturile
cetatenilor. Acesta se refera, de asemenea, la drepturile electorale ale cetatenilor, aratand ca
sfera lor este mai cuprinzatoare decat cea care rezulta din Constitutie. Pe langa drepturile
fundamentale, de a alege si de a fi ales, mai exista si drepturi prevazute de Legea electorala
cum ar fi dreptul cetatenilor de a verifica inscrierea in listele electorale, de a face intampinari
impotriva omisiunilor si a oricaror erori, dreptul de a contesta candidatii, etc.[3] Sistemul
electoral a devenit, de-a lungul timpului, o componenta a vietii politice si constitutionale din
fiecare stat. In acest fel, se pot realiza conditiile constituirii si functionarii puterii, dar si a
comunicarii dintre conducatori si condusi, in interiorul regimurilor democratice. Alegerile libere
sunt caracteristica principala a regimurilor democratice moderne si presupun reguli si
proceduri, codificate in pachete de reglementari legislative si procedurale.
Procedura electorala poate cuprinde urmatoarele aspecte:
• - determinarea circumscriptiilor electorale (procedura premergatoare alegerii); alcatuirea
unor liste de alegatori;
• propunerea candidatilor ;
• stabilirea birourilor electorale etc. ;
• - procedura care presupune alegerile propriu-zise ;
- numararea voturilor ;
- repartizarea mandatelor in functie de voturile exprimate pentru fiecare partid politic;
- validarea mandatelor electorale;
• - constituirea finala a organelor statului;
• - rezolvarea contestatiilor si a litigiilor ce pot aparea pe parcursul alegerilor electorale.
Dupa cum sustine G. Fulga, sistemele electorale definesc conditiile in care le este permis
accesul la vot cetatenilor, cum isi pot exercita dreptul propriu-zis la vot, cum sunt alesi
candidatii si felul in care sunt distribuite mandatele electorale.[5]

Importanta sistemelor electorale

Sistemele electorale determina atat configuratia sistemelor de partide, cat si distributia
de putere, in randurile demnitarilor, alesi de catre cetateni sau indirect, in cadrul regimurilor
democratice. Un factor major de influenta a desfasurarii activitatii partidelor politice il
reprezinta sistemul de scrutin. In functie de legile care constituie sistemul de scrutin, este
stabilit si modul de distributie a mandatelor intre candidati si partide.
Ca rezultat, sistemele electorale si de scrutin influenteaza concentrarea sau reducerea
numarului de partide, caz in care se formeaza sistemele majoritare, sau fragmentarea
spectrului politic in partide multiple, in cazul sistemelor proportionale. Astfel, sistemele
electorale reprezinta un factor major de decizie in distribuirea puterii politice. Majoritatile
guvernante pot influenta si felul in care este constituita si functioneaza opozitia, fie ea
concentrata sau dispersata. Mai exact, sistemele electorale au o mare capacitate de influenta
asupra sistemelor politice.

Politica Statelor Unite ale Americii

Statele Unite este o republică constituțională federală, în
care președintele (șeful statului și șeful
guvernului), Congresul, puterea judecătorească și cea
executivă împart puterile, iar guvernul
federal acordă suveranitate guvernelor statelor.
Ramura executivă este condusă de președinte și este
independentă de cea legislativă și cea judecătorească.
Puterea legislativă aparține celor două camere ale
Congresului, Senatul și Camera Reprezentanților. Ramura
judecătorească, compusă din Curtea Supremă și curțile
federale inferioare, exercită puterea judecătorească. Funcția
puterii judiciare este de a interpreta Constituția Statelor
Unite, legile federale și regulamentele. Aceasta include
rezolvarea disputelor dintre ramurile executivă și
legislativă. Schema guvernului federal este explicată în
Constituție. Două partide politice, Partidul
Democrat și Partidul Republican, au dominat politica
americană de după Războiul Civil American, deși sunt și
partide mai mici precum Partidul Libertarian, Partidul
Verde și Partidul Constituției.
Există diferențe majore între sistemul politic al Statelor
Unite și cele ale altor democrații dezvoltate. Printre acestea
ar fi o mai mare putere a camerei legislative superioare, un
domeniu mai larg al puterii deținut de Curtea Supremă și
dominarea a doar două partide principale. Partidele terțe au
o influență politică mai mică în Statele Unite decât în alte
democrații dezvoltate.
Cultura politică: Gânditori politici de la Alexis de
Tocqueville până azi au remarcat o puternică continuitate în
miezul valorilor politice americane de la Revoluția
Americană din secolul 18.
Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu România în
1880, în urma obținerii independenței României față de
Imperiul Otoman. Cele două țări au întrerupt legăturile
diplomatice după ce România a declarat război împotriva
Statelor Unite în 1941, însă acestea au fost restabilite în
1947. Relațiile au continuat să se mențină tensionate în
vremea Războiului Rece, cât timp România se afla sub
conducere comunistă. După 1989, revoluția a pus capăt
conducerii comuniste, totuși, politicile României au devenit
în mod neechivoc pro-vestice. În deceniile următoare,
Statele Unite și România și-au consolidat relațiile,
amplificând colaborarea pe obiectivele comune, inclusiv în
ce privește dezvoltarea economică și politică, reforma
apărării și amenințările netradiționale precum criminalitatea
transnațională și neproliferarea.
În 2011, Statele Unite și România au adoptat „Declarația
comună privind parteneriatul strategic pentru secolul XXI
între România și Statele Unite ale Americii și România.”
Cele două țări au identificat domeniile esențiale pentru o
cooperare îmbunătățită, concentrându-se asupra relației
politic-militare, cooperarea în aplicarea legii, oportunitățile
comerciale și de investiții și securitatea energetică. În plus,
Statele Unite și România și-au luat un angajament reciproc
de a susține drepturile omului, statul de drept, pacea și
libertatea pentru toată lumea. Cele două țări sunt conectate
prin numeroase legături între oameni în afaceri, în artă,
burse, precum și o mulțime de alte schimburi. Promovarea
de către România a unei cooperări mai ample între vecinii
săi din zona Mării Negre, în domeniul apărării, al ordinii și
siguranței publice, al energiei, dezvoltării economice și al
mediului completează obiectivul Statelor Unite de a spori
stabilitatea în această regiune sensibilă și importantă.
România s-a alăturat Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) în 2004 și s-a consacrat drept un aliat
statornic, atât al Statelor Unite, cât și al NATO. Țara
continuă să își dezvolte capacitățile pentru operațiunile
NATO și pentru cele multinaționale și și-a demonstrat în
repetate rânduri dorința de a furniza forțe și bunuri pentru a
susține interesele naționale comune, inclusiv prin
contribuții semnificative cu trupe, echipamente și alte
forme de sprijin, oferite în Afganistan, Irak, Libia și
Kosovo.
România a fost de acord să găzduiască elementele
Abordării Adaptive Etapizate a Statelor Unite de apărare
antirachetă europeană, care va fi funcțională până la finalul
anului 2015. Cele două țări au semnat un acord de apărare
antirachetă în 2011, permițând amplasarea personalului din
Statele Unite, a echipamentelor și a interceptoarelor
antirachetă în România. În octombrie 2014, Marina Statelor
Unite a întemeiat oficial Unitatea de Sprijin a Forțelor
Navale – Deveselu, prima bază nouă a Forțelor Navale din
1987 până în prezent. În septembrie 2015, România a
inaugurat Unitatea de Integrare a Forțelor NATO. Țara va
găzdui sediile Diviziei Multinaționale din partea Sud-Estică
a Alianței la București și dedică resurse semnificative
Forței Comune de Reacție Foarte Rapidă.
Sprijinul Statelor Unite în România
Asistența oferită de Statele Unite sprijină România în
finalizarea modernizării militare, îmbunătățindu-i
interoperabilitatea cu forțele Statelor Unite și cu NATO și
sporindu-i capacitățile de amplasare expediționară, pentru a
susține operațiunile colective de apărare și de coaliție ale
NATO cu Statele Unite.
Relațiile economice bilaterale
După revoluția din 1989, economia României a început o
tranziție de la controlul de stat la capitalism. Țara a depus
eforturi pentru a crea un cadru legal, consecvent cu
economia de piață și promovarea investițiilor. România a
devenit membru al Uniunii Europene (UE) în 2007. În
1992, Statele Unite și România au semnat un tratat bilateral
de investiții (BIT), care a intrat în vigoare în 1994. În 2003,
înainte de intrare României în UE, Statele Unite și România
au amendat BIT, care rămâne în vigoare. România atrage
investitorii din Statele Unite, interesați să acceseze piața
europeană, principalele elemente de atracție reprezentând
costurile relativ scăzute și populația educată, cu competențe
în domeniul tehnic. În România, principalele firme din
Statele Unite operează în sectorul energiei, al producției, al
tehnologiei informatice și al telecomunicațiilor, al
serviciilor și al produselor de consum. Printre principalele
exporturi efectuate către Statele Unite se află mașini, piese
auto, articole din oțel și metalice, precum și îngrășăminte.
Apartenența României la organizațiile internaționale
România și Statele Unite aparțin amândouă mai multor
organizații internaționale, printre care Națiunile Unite,
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Consiliul
Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului
Euro-Atlantic, Organizația pentru Securitate și Cooperare
în Europa, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială
și Organizația Mondială a Comerțului, printre altele.

China – de la totalitarism la ,, socialismul de piata”

Instaurarea si consolidarea puterii comuniste

Dupa al Doilea Razboi Mondial, China a devenit stat comunist.
Instaurarea regimului comunist a fost posibila in conditiile
saraciei generalizate a populatiei si a distrugerilor provocate de
razboi. Comunistii condusi de Mao Zedong i-au infrant pe
nationalistii din partidul Guomindang , dupa luptele dintre anii
1945 si 1949, preluand puterea in totalitate.China a fost
proclamata repubilica populara, la 1 octombrie 1949.Dupa
instaurarea comunismului, Mao Zedong a urmarit construirea
unei societati comuniste in China, asemanatoare celei staliniste
din U.R.S.S.
Planurile cincinale in economie, industrializarea, cu accent pe
dezvoltarea industriei grele, cooperativizarea agriculturii, partidul
unic, teroarea exercitata de organele de represiune, eliminarea
tuturor opozantilor politici prin executii, temnita grea sau munca
fortata in lagare, cenzura presei si a intregii vieti culturale au
reprezentat trasaturi ale societatii chineze postbelice .Cea mai
importanta caracteristica o reprezinta insa un puternic cult al
personalitatii conducatorulu
Mao Zedong
Mao Zedong a fost cel mai puternic revoluţionar chinez şi lider al
Partidului Comunist Chinez. Datorită ideilor sale revoluţionare
populaţia chineză a avut foarte mult de suferit asta ducând la
aproximativ 30 de milioane de morţi în timpul în care acesta a
condus China.
La finalizarea studiilor, Mao a plecat in Beijing, unde a muncit la
librăria universităţii din Pekin sub atenta supraveghere a lui Li
Dazhao, intelectual şi fondator al Partidului Comunist Chinez,
care avea să-I influenţeze viitoarele idei revoluţionare..
Cultul personalitatii
Incepand cu 1954 până în 1959 Mao a fost liderul Partidului
Comunist Chinez. Imediat după numirea lui Mao , Partidul
Comunist a început propaganda deţinând controul asupra mass-
mediei din toată ţara pentru a-l promova pe Mao şi partidul.
Maoismul, aşa cum a fost numit curentul creat de Mao se baza
exclusiv pe ţărănime, aceasta fiind mare diferenţă dintre curentul
comunist din China şi celelalte din Europa. Mao considera
ţărănimea principala componentă a masei revoluţionare dar şi
cel mai important sprijin al ideologiei lui. Cele două eseuri ale
sale din 1937 , “În contradicţie” şi “În practică “ reflectă
începuturile Maoismului din nevoia de a oferi un suport ţăranilor
împotriva unei ocupaţii japoneze. Eseurile apar în “Mica carte
roşie” a lui Mao Zedong care a fost distribuită ca un mijloc de
propagandă în timpul revoluţiei culturale.
Marele salt inainte
Cel mai important moment al conducerii lui Mao a fost însă, cel
de-al doilea Plan Cincinal numit şi “Marele salt înainte” lansat în
1958. Un plan făcut dupa modelul sovietic , care se baza
exclusiv pe industria grea. Sub acest program, colectivităţile
agricole mici s-au transformat rapid în comune populare şi
tăranilor le-a fost cerut să lucreze la proiecte masive de
infrastructură la scara mică de producţie a fierului şi a oţelului.
Au fost introduse tehnici agricole care nici nu fuseseră încă
testate,ceea ce, împreună cu celelalte schimbări a dus la
scăderea producţiei de grâne cu 15%. Din aceste cauze dar şi
din cauza secetelor şi inundaţiilor ţăranii au rămas fără provizii şi
milioane au murit de foame în cea mai mare foamete din istorie.
Marea Revoluție Culturală
Proletară, deseori numită doar Revoluția Culturală a fost o luptă
pentru putere în Partidul Comunist din Republica Populară
Chineză, care a inclus o parte semnificativă a societății
chinezești și a dus Republica Populară Chineză pe pantă spre
război civil. Revoluția Culturală a fost lansată de Mao Zedong pe
16 mai 1966 pentru a-și recăpăta controlul asupra Partidului
Comunist după dezastrele Marelui Salt Înainte, care a dus la o
pierdere semnificativă a puterii lui Mao spre rivali precum Liu
Shaoqi și Deng Xiaoping. Deși Mao a declarat sfârșitul oficial al
Revoluției Culturale în 1969, termenul este astăzi folosit pentru a
se referi și la perioada între 1969 și arestul Bandei celor Patru în
1976.
Instaurarea "socialismului de piata"
Chiar daca Mao Zedong a incercat industrializarea si cresterea
productiei in toate domeniile, China a ramas pe plan economic,
inapoiata.Economia comunista, planificata si centralizata, isi
demonstrase ineficienta. Aceasta nu putea asigura bunurile de
stricta necesitate cetatenilor chinezi .Mao, denumit de
propaganda si " Marele Carmaci al poporului chinez", a murit in
anul 1976.Acest an a reprezentat inceputul unei schimbari in
China.Au fost indepartati din functiile importante din partid si din
stat toti cei apropiati lui Mao.Apoi, noul secretar general al
Partidului Comunist Chinez ,Deng Xiaoping, a pus accent pe
realizarea unor reforme economice.Reformele sale au adus
modernizare in toate domeniile si au impus asa-numita
"economie socialista de piata".
China a devenit una dintre marile puteri economice ale lumii.Dar
reformele economice nu au fost insotite de masuri privind
reforma sistemului politic.Asta a facut ca in iunie 1989, revolta
populatiei , adunata in Piata Tienanmen din Beinjing , care dorea
instaurarea democratiei, sa fie inabusita cu violenta. In aceasta
imensa piata , si astazi mai exista portretul oficial al lui Mao
Zedong. Astfel, in China coexista economia socialista de piata si
regimul partidului unic(comunist).
Dèng Xiopíng
Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern,
Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la
sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost
fondatorul "socialismului cu caracteristice chinezești" și a
reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața
socialistă". Este crediat cu faptul că a adus China mai aproape
de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei
chineze timp de peste trei decenii.

PAGE 25