GEORGE ENESCU

"Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez în toate lucrările mele o
formă de echilibru care îşi are linia ei lăuntrică bine definită." (G. Enescu în Ziarul Dimineaţa,
1936)

Marele compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, George Enescu, unul dintre
cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a
secolului XX, s-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-Vârnav din judeţul Botoşani.
Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său. A fost al 12-lea copil al Mariei
Cozmovici-Enescu şi al lui Costache Enescu, ceilalţi unsprezece fraţi ai săi murind la vârste
foarte fragede. Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei
apropiaţi), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic,
nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă
influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai
compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi
jurnalist de radio.
La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit
întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea
satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele
tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu,
de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând
preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei
coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă
jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o
singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.
În 1884, după stabilirea la Cracalia (Botoşani) a părinţilor săi, Enescu va studia
pianul şi îşi va confecţiona singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent cu muzica şi
1
cu lăutarii satului. La patru ani primeşte o vioară şi începe să cânte, la început, sub
îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae
Chiorul.
La cinci ani compune o primă lucrare, "Ţara Românească, operă pentru vioară şi
pian".
În 1886, viitorul artist îl întâlneşte pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la
Iaşi, care îi va îndruma primii paşi în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această
întâlnire, mărturisea, într-un interviu acordat preotului Hodoroabă, în ziarul ieşean ''Opinia'',
din 21 martie 1927: "...La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el şi i-am cântat aşa cum
învăţasem după ureche. Mi-a spus că am talent şi m-a trimis acasă să învăţ notele. Le-am
învăţat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus
din nou la Iaşi de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note ".
În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu se
înscrie la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund
Bachrich şi Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger
jr. va învăţa şi îşi va fixa elementele de bază ale studiului instrumentului care îl va face
cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum şi tradiţia de interpretare a operelor lui
Beethoven şi Schubert. Director al Operei Curţii de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să
cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale
cu profesorul de armonie Robert Fuchs.
Din această perioadă datează şi primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la 11
ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii "Bösendorfer" din Viena,
acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afişul din 26 ianuarie 1892, numele său figura cu
"Faust-Fantasie", de Pablo de Sarasate, o piesă considerată mai mult de efect tehnic decât
componistic.
Surprinzătoarea polivalenţă a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii
muzicali vienezi l-au numit "un Mozart român", fiindcă stăpânea vioara şi pianul cu o
maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns şi în ţară,
iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele româneşti.
Prima ieşire în afara Conservatorului a micului virtuoz a venit la 13 aprilie 1892,
odată cu concertul "Fantasie", de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard
Kremser. Consacrarea micului violonist se va produce însă o săptămână mai târziu, când îl va
înlocui pe concert-maistrul berlinez, Fritz Strauss, interpretând strălucit un "Capriciu", de H.
Vieuxtemps.
În 1894, considerat ultimul an "vienez", în cadrul unui concert de binefacere, Enescu
a interpretat prima parte din "Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor", al lui F.
Mendelssohn-Bartholdy. A fost din nou menţionat elogios de către cronicari. Astfel, perioada
din "oraşul muzicii" se încheie triumfător pentru Enescu, el cunoscând aici succesul ca
interpret. Întâlnirile cu marii virtuozi şi cu principalele formaţii europene în sălile de concert
l-au îmbogăţit cu noi experienţe legate de actul artistic.
Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici
îşi va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeştri precum
Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziţie), M.P.J. Marsick (vioară).

2
 La Paris, tânărul artist îşi impresionează profesorii, colegii şi criticii muzicali. La 14
ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca şi la pian şi era autorul mai multor "uverturi". A
fondat, tot aici, un "Trio instrumental" (1902), alături de Alfredo Casella şi Louis Fournier, şi
cvartetul de coarde "George Enescu" (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier
şi Fritz Schneider, pe care le-a şi condus.
În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viaţa artistică a lui
George Enescu. Un moment excepţional nu numai pentru biografia sa, ci şi pentru istoria
muzicii româneşti a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai
16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel
din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept "confirmarea apariţiei
unui creator român de excepţie în context internaţional". Cel de-al doilea eveniment are loc la
6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră ''Poema română'', compusă la 17 ani,
este executată în primă audiţie absolută, la Paris, având un imens succes.
Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de şcoală”, Poema
Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în
Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata
nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea
tânărului compozitor George Enescu.
Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz
al viorii, studiul, perseverenţa şi participarea la concursurile de vioară organizate la
Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu,
premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu
această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.
Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziţii: "Poema română" (1898),
suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieţii rustice, cele două "Rapsodii" (1901-1902)
pe teme naţionale româneşti, "Suita nr.1 pentru de orchestră" (1903), "Simfonie" (1905).
Alături de acestea, creaţia sa muzicală se va împlini şi cu alte lucrări pentru orchestră:
"Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră", "Simfonia de cameră pentru 12
instrumente soliste", "Uvertura pentru concert", "Uvertura triumfală"; concerte pentru pian şi
orchestră, pentru vioară şi orchestră; poemul simfonic "Vox Maris"; trei suite, dintre care se
remarcă mai ales cea de-a treia, "Săteasca". A mai compus lucrări pentru formaţii de cameră
(două cvartete de coarde şi două cu pian, un octet pentru coarde şi un dixtuor pentru
instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian (sonate),
precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică
(cantatele "La Vission de Saul", "L'Aurore" şi lieduri).
Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creaţia simfonică, a fost marcat
de "Rapsodiile române" (1901 şi 1902), prin acestea contribuţia sa artistică în secolul XX
fiind de necontestat. În ţară, prima audiţie a "Rapsodiei române nr. 1 în la major" a avut loc, la
21 ianuarie 1912, cu Orchestra "Philarmonia" din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost auzită,
pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în
premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ''Santa
Cecilia''.
Opera "Oedipe" a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg,
pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice greceşti. Orchestraţia tragediei lirice
3
în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai
târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare
entuziasm de public şi de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele
muzicii dramatice ale secolului al XX-lea. În ţară, "Oedip" a văzut lumina rampei la 22
seăptembrie 1958, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în
cadrul primei ediţii a Festivalului naţional "George Enescu".
"Oedipe" a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea
care avea să-i devină soţie, la 4 decembrie 1937.
Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaţionale: Premiul de
compoziţie Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista "Candide" din Paris,
în 1933.
Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Prin
lucrările sale, a reuşit sinteza între tradiţia muzicală orientală, unde este inclusă şi cea arhaică
populară românească, şi cultura muzicală europeană. Muzica populară, auzită în tinereţe mai
întâi de la lăutari vestiţi, apoi prin cunoaşterea directă, a constituit întotdeauna pentru George
Enescu un foarte bun aluat din care şi-a plămădit operele. El a rămas ataşat şi interesat de arta
"lăutarului", de repertoriul lui şi mai ales de... doină.
Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist şi dirijor. "Nu mi-
am servit ţara decât cu armele mele: condeiul, vioara şi bagheta", declara artistul.
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând
orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea
redării sensului operei artistice şi prin limpezimea concepţiei, prin sobrietatea, supleţea şi
expresivitatea gestului.
În ţară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din Bucureşti, la 1 martie 1898, iar în
1921, la 8 decembrie, a dirijat "Lohengrin" de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a
inaugurat Opera Română din Bucureşti. Până la plecarea din ţară, a concertat cu Orchestra
simfonică "George Enescu" din Iaşi (1918-1920) şi cu Filarmonica din Bucureşti (1920-
1946), al căror dirijor era.
Turneele întreprinse în străinătate, în Europa şi SUA, aveau să-i aducă faima
mondială. Remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms,
Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care
căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând
astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti.
Pentru încurajarea tinerelor talente şi a promovării artei componistice româneşti a
înfiinţat, în 1912, premiul naţional de compoziţie "George Enescu", din beneficiul concertelor
sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din ţară.
În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei
preşedinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala
Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.
În a doua parte a vieţii sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susţinut cursuri
la Conservatorul de Muzică, dar şi în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari
instituţii din Franţa, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), şi ca
profesor de compoziţie, la Universitatea Harvard (SUA).

4
 În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate
regimul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada,
se stabileşte, cu soţia, la Paris. În ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile
scene lirice ale lumii, ca violonist şi pianist, dar mai ales ca dirijor.
În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu a suferit o congestie
cerebrală, urmată de paralizie parţială. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat
Premiul "Paganini", din partea organizaţiei "Association d'entraide des auteurs de musique
professionnels de la SACEM''.
George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, în apartamentul său din Rue
de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul "Pere Lachaise", din
capitala Franţei.
Pe plan mondial, impunerea operei enesciene s-a produs lent, limitativ ca repertoriu.
Este adevărat că Enescu continuă să rămână, după părerea multor interpreţi şi muzicologi, în
ciuda cuceririlor tehnicii instrumentale, unul dintre cei mai dificili creatori. Scriitura sa
muzicală, de o neobişnuită elaborare, solicită interpreţi virtuoşi, sensibili, compleţi. Răsfoind
afişele primelor audiţii absolute sau cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene
sunt legate nume prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques
Thibaud, Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulţi dintre
aceştia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian
Ferras, Dinu Lipatti.
Răspândirea în lume a operei enesciene se datorează, în cea mai mare parte, marelui
dirijor Constantin Silvestri. De la "Rapsodiile române" până la "Suitele pentru orchestră", de
la "Octet" şi "Dixtuor" până la opera ''Oedip'', el a promovat consecvent lucrările lui George
Enescu. Ca dirijor al Orchestrei simfonice din Bournemouth (Marea Britanie), în mai puţin de
un deceniu, Constantin Silvestri a reuşit să "ducă" muzica lui Enescu din America de Sud
până la Polul Nord, din Japonia şi Australia până în Mexic, alături de principalele centre
artistice din Franţa, Marea Britanie, Olanda, Elveţia, Spania, Germania, Italia, ca şi din
Danemarca, Suedia, Norvegia etc.
Recunoaşterea lui George Enescu ca muzician complex şi complet a fost întărită şi
prin alegerea ca membru al unor importante instituţii din lume. A fost membru corespondent
la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei "Santa Cecilia" din Roma
(1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga
(1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia
Română.
În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie
George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei
româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani
generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea
membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din
Bucureşti.
În anii primului război mondial, în paralel cu activitatea de creaţie, Enescu a susţinut
concerte în România pentru răniţii din spitale. După război a reluat turneele în calitate de
violonist şi dirijor în Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.

5
 Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iaşi (al cărei fondator
este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica Română (1898 – 1906),
Ministerului Instrucţiunii Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti (1920 – 1946).
Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a
României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine concerte şi recitaluri
de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic
dintre compozitorul Enescu şi regina-scriitoare.
Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani, este
opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino,
cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.
În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat o serie de lucrări
simfonice şi camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului: Simfonia
nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915),
Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol
major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata
pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).
Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui
violoncelist Pablo Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), două simfonii
neterminate (reconstituite şi orchestrate de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde
în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33
(1954) şi Vox Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor şi soprană,
orchestră mare (1954).
Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui George Enescu numeroase
ocazii de a susţine cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la
École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris,
Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The
Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri
de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi
Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa).
Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux
sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă
sub îndrumarea lui George Enescu.
Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se regăsesc:
titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare
(1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la
Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma
(1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).
Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internaţional care-i
poartă numele, prin diferite simpozioane desfăşurate în România şi în străinătate şi nu în
ultimul rând prin expoziţii, concerte şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului Naţional
„George Enescu” din Bucureşti.
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 –
1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX;
şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în
6
promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor,
dirijorilor şi interpreţilor din România.

Bibliografie:
1. *** Dictionar de mari muzicieni, Larousse, Univers Enciclopedic, Bucuresti,
2000;
2. Axente, Colette, Raţiu, Ileana, George Enescu. Biografie documentară. Tinereţea
şi afirmarea (1901-1920), Bucureşti, 1998;
3. Cophignon, Alain, George Enescu, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2009;
4. Niculescu, Ştefan, Reflecţii despre muzică, Bucureşti, 1980.