Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drama profesională: mereu văzut ca un excelent violonist, dar insuficient apreciat pentru
compoziţiile sale
De mic copil Enescu fusese atras de compoziţie, firesc în fond pentru o fiinţă atât de muzicală ca
el. „Mă apucai să compun fără a reflecta [...] n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă
ghida şi, totuşi, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor”, îşi
va rememora trăirile Enescu şase decenii mai târziu. Dacă în plan personal drama vieţii lui
Enescu a fost lunga şi chinuitoarea dragoste pentru Maruca, în plan profesional compozitorul a
fost extrem de frustrat de insuficienta recunoaştere din partea opiniei publice a calităţilor sale
componistice. Genial violonist, mare dirijor şi excelent pianist, George Enescu şi-a dorit cu
ardoare ca virtuozitatea sa interpretativă să fie considerată doar ca un corolar al geniului său de
compozitor. O mărturiseşte singur, fără falsă modestie, conştient de valoarea sa: „În lumea
muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi pedagog. Cel mai mult
preţuiesc darul de a compune şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare”.
Prima operă enesciană demnă de acest nume va fi Poema română, compusă în 1897 şi prezentată
publicului parizian pe 6 februarie 1898. Această lucrare a devenit opus 1 în seria de maturitate a
numerelor de opus, iar Enescu va rămâne toată viaţa legat de ea. „Povestea aceasta – va spune
compozitorul în ultimii săi ani de viaţă – începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei [...].
Încercam să pun în această suită simfonică unele din amintirile copilăriei mele, transfigurate sau,
dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată! Reînviam imagini familiare ale ţării
natale pe care o părăsisem de aproape opt ani şi care mă face şi astăzi să-i regăsesc mireasma şi
priveliştile”. Înainte de a o prezenta în public, Enescu îi cere sfatul lui Saint-Saëns care îi spune:
„Ei bine, iată, ştii ce vrei!” şi îl îmbrăţişează călduros. Aprecierea lui Saint-Saëns a cântărit mult
în decizia celebrului dirijor Edouard Colonne de a include Poema română în programul unuia din
concertele sale de duminică.
Trebuie să recunoaştem că şi protecţia prinţesei Elena Bibescu, gazda unuia dintre cele mai
frecventate saloane pariziene, prietenă cu marele pianist polonez Ignacy Paderewsky, cu Marcel
Proust, Pierre Bonnard, Leon Blum (viitor prim ministru al Franţei), a contat mult în racordarea
lui Enescu la cercurile elitei intelectuale pariziene, cele care contau în promovarea unui tânăr
talent în spaţiul public. Oricum, momentul 6 februarie 1898 va rămâne adânc întipărit în
memoria afectivă a tânărului Enescu care, la nici 17 ani, se vedea cântat de către una dintre cele
mai selecte orchestre din lume. În 1931, într-un interviu acordat cu prilejul împlinirii vârstei de
50 de ani, compozitorul va recunoaşte că momentul primei audiţii a Poemei române a fost cel
mai emoţionant din întreaga sa viaţă.
Maruca...
În aceeaşi perioadă, cel mai probabil în iulie 1909, la Sinaia, are loc întâlnirea – astrală pentru
Enescu – cu cea care-i va deveni iubită, dulce chin şi soţie pentru întreaga viaţă. Pentru Maruca
însăşi primul contact cu Enescu capătă proporţiile unui eveniment cosmic, întreaga natură părând
a fi complice a iubirii lor: „Afară furtuna creştea, lumina cu violenţă munţii, tunetul făcea să
tremure geamurile. Trăsnetul căzuse la câţiva paşi de casă, peste unul dintre cei mai frumoşi
copaci din grădină. În aceeaşi clipă uşile salonului s-au deschis de o parte şi de alta şi
majordomul anunţă: «Domnul George Enescu!». Bărbat, zeu sau demon, este această siluetă de
titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă, ca de jasp negru?”. Exaltată, dar sinceră, prinţesa
continuă în acelaşi registru uşor apocaliptic: „Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal,
irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui... Nu ştiu ce cuvinte
importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întâmplă; căzusem într-o
prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire”.
Maruca Rosetti-Tescanu, născută la 19 iulie 1878, era urmaşa a două vechi familii boiereşti
moldovene, Rosetti şi Jora. Tatăl, Dumitru Rosetti (1852-1897), era un om învăţat, terminase
două facultăţi şi va fi traducătorul operelor filosofului Vasile Conta în franceză. Se căsătoreşte cu
Alice Jora (1854-1937), nepoata lui Costache Negri şi mătuşa viitorului compozitor şi dirijor
Mihail Jora (1891-1971), „femeie de mare cultură şi cu personalitate marcantă, o figură
impunătoare în societatea românească”, după părerea mult prea puţin înclinatului spre aprecieri
laudative, cinicul Constantin Argetoianu. Inexplicabil, Dumitru se va sinucide la vârsta de 45 de
ani, în 1897, gest urmat şi de unicul său fiu şi încercat în câteva rânduri chiar de Maruca.
Adăugând la acestea şi lungile perioade de depresie ale celeilalte fiice, Nellie, care şi-a sfârşit
viaţa într-un sanatoriu pentru boli mintale din Elveţia, avem imaginea unei familii tarate de o
ereditate morbidă, fapt care se va răsfrânge asupra comportamentului Marucăi şi implicit asupra
vieţii lui George Enescu. Iniţial însă, viaţă părea să-i surâdă tinerei Maria Rosetti, ea reuşind în
1898 să pună mâna pe cel mai râvnit burlac al vremii, Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului“, pe
numele său lumesc Gheorghe Gr. Cantacuzino, preşedintele Partidului Conservator, prim-
ministru al României în două rânduri şi – ceea ce este cel mai important – cel mai bogat român al
epocii.
Mariajul îi va aduce tinerei Maruca pe lângă o imensă bunăstare şi titlul nobiliar de prinţesă, de
care va fi extrem de mândră toată viaţă şi de care nu se va despărţi decât în pragul eternităţii. Cea
care în timpul vieţii nici măcar nu răspundea celor care nu i se adresau cu apelativul princiar
potrivit, va solicita înainte de moartea sa, în 1968, ca pe piatra tombală aşezată deasupra locului
de odihnă veşnică, alături de Enescu, să nu i se treacă titlul nobiliar obţinut prin căsătorie cu 70
de ani înainte. Pare că în clipa supremă a întâlnirii cu Creatorul, Maruca să fi realizat că singurul
titlul cu care va intra în posteritate va fi cel de unică iubită a unui geniu.
Pe 27 aprilie 1931, cufundat în liniştea Tescanilor, Enescu scrie ultimele acorduri ale operei sale
supreme. Iniţial se gândise să încredinţeze rolul principal fenomenalului bas rus Fiodor Şaliapin (
1873-1938 ), dar acesta, aflat la apusul carierei, şi-a dat seama că partitura îl depăşea şi a declinat
oferta. Montarea operei este însă aprobată în 1934 de Jacques Rouche, directorul Operei din
Paris, care îi încredinţează dirijorului Philippe Gaubert, vechi prieten al compozitorului,
pregătirea lucrării pentru stagiunea anului 1936.
Basul André Pernet va interpreta rolul lui Oedip, rol despre care va afirma că „este splendid, dar
istovitor”. Regizorului Pierre Chereau i-a revenit dificila sarcină de a coordona un ansamblu
imens de peste 350 de persoane (cântăreţi, corişti, instrumentişti şi dansatori), care avea să dea
viaţă operei enesciene pe 13 martie 1936, în splendidul edificiu al Operei Garnier din Paris.
Pentru Enescu a fost cel mai frumos moment al vieţii lui. „Mă simţeam extraordinar, parcă
trăiam într-un vis sau într-o legendă”, se va destăinui el şapte ani mai târziu, într-un interviu
acordat ziarului „Dimineaţa“.
Argetoianu despre Oedip: „N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu“
Reacţia criticilor şi a muzicienilor (Auric, Aubert, Samazeuilh, Ibert, Gabriel Marcel) a fost
favorabilă, în schimb la public – fără a fi un eşec – n-a avut succesul scontat. Simptomatică în
acest sens este reacţia lui Constantin Argetoianu, om educat, care gustase multă muzică bună la
viaţa lui: „Aseară a avut loc la Opera Mare din Paris premiera mult aşteptatului sedevru al lui
George Enescu, Oedipe. [...] N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu (nici măcar
Enescu n-a scăpat de sarcasmul adeseori nedrept al lui Argetoianu, n.n.) şi m-am dus să mă culc,
fiindcă n-am simţit nicio dorinţă să ascult pe celelalte trei. [...] Partitura lui Morcovescu e
partitura unui muzicant savant lipsit de acea flacără care nu se stinge nici după moartea omului şi
luminează mai departe opera”.
Sentinţa memorialistului şi omului politic e categorică, dar simplistă. Mai aproape de adevăr pare
a fi Nicolae Iorga, care, după audiţia radiofonică a operei, va nota: „Reprezentarea la Opera din
Paris a lui Oedip... înseamnă, înaintea unui public ca acela, triumful unei lungi şi strălucite
cariere. Toate accentele se unesc pentru a forma o strălucită operă, în care o întreagă viaţă se
rezumă...”. Din nefericire însă, Oedip-ul lui Enescu „va rămâne, la fel ca Doktor Faust de
Busoni, care i-a fost contemporană, una dintre cele mai puţin cântate capodopere ale secolului
XX” (Noel Malcolm).
Un semn al stimei de care se bucura în lumea muzicală e serata dată în onoarea lui la Waldorf
Astoria din New York, în decembrie 1946, la care au participat printre alţii Toscanini, Kreisler,
Heifetz, Arrau, Francescatti şi Björling. Concertează împreună cu Menuhin sub bagheta lui Ionel
Perlea, dirijează la Washington, Indianopolis şi Montreal, în ultimul oraş alături de Rubinstein la
pian. Până în 1953 are sub bagheta lui în fiecare an Orchestra Filarmonică din Londra şi
Orchestra BBC. Îşi reia activitatea pedagogică, ţinând cursuri la Facultatea de Muzică de la
Universitatea din Illinois, Academia Americană de Muzică de la Fontainebleau, Accademia
Chigiana din Siena, dar mai ales cele de vară de la Bryanston (Anglia). Înregistrează mult, mai
ales sonatele lui Bach, dar şi propriile sale compoziţii, în primul rând Rapsodiile.
Nu abandonează nici compoziţia, pasiunea cea mare a vieţii lui, cizelând două bijuterii muzicale,
Cvartetul de coarde nr. 2, în sol major (1952), şi mai ales poemul simfonic pentru tenor, cor pe
trei voci şi orchestră Vox Maris (1954), dedicat memoriei Elenei Bibescu, zâna cea bună a
adolescenţei sale pariziene.
Din nefericire, toate aceste eforturi susţinute îi şubrezesc într-un ritm accelerat sănătatea şi aşa
precară. Începe să nu mai audă corect sunetele, ceea ce pentru un interpret cunoscut pentru
puritatea interpretării era catastrofal. Suferă un al doilea acord de cord, iar în iulie 1954 o
comoţie cerebrală de pe urma căreia rămâne semiparalizat şi imobilizat la pat până la moarte.
Care vine şi-l descătuşează de suferinţe în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. Va fi înmormântat în
cimitirul Père-Lachaise, unde, peste 13 ani, i se va alătura ceea care-i fusese muză şi povară timp
de aproape 50 de ani.