GEORGE ENESCU (1881-1956)

Asa cum scrie in actul de nastere, George Enescu, fiul lui Costache Enescu si al Mariei Enescu, s-a nascut la 19 august 1881 - la 7, dupa stilul vechi, in satul Liveni- Virnav, numit astazi dupa numele ilustrului compozitor tinand de comuna Coardareni, din fostul judet Dorohoi. Era al optulea copil al parintilor sai, dar ramasese singurul fiindca dintre ceilalti, doi murisera la o varsta foarte frageda, iar cinci fusesera secerati de o molima in 1878. Astfel, ultimul copil - unicul - a fost inconjurat de o grija excesiva, in care caldura si dragostea se amestecau cu spaima de a nu-l pierde si pe acesta. Supravegheata de privirile calde si ingrijorate ale parintilor, copilaria sa s-a scurs calma, fara accidente, in peisajul rural al Livenilor. Poema romana a marcat inceputurile componistice ale lui Enescu, apoi Impresiile din copilarie si Suita sateasca, scrise in pragul batranetii -

aceste lucrari constituind parca doi piloni pe care se sprijina arcul larg al evolutiei sale creatoare - este inscrisa cu o mare forta evocatoare de viata, acea fermecatoare lume sonora, surprinsa si retinuta pentru totdeauna, in anii copilariei, in mediul rustic al Livenilor si al Cracaliei. In aceste lucruri regasim privelistile ce se infatisau ochilor minunati ai copilului: intinsele lanuri de grau si de porumb, pilcurile de padure, firicelul de apa, care curgea prin fundul gradinii casei parintesti, cerul brazdat de sirurile de pasari calatoare, clopotnita bisericii din sat, atatea imagini si chipuri, atatea realitati si inchipuiri care ii populasera visele copilariei. Toata aceasta lume s-a intiparit in valentele ei sonore, in sufletul sau. << Oricat de departe privesc inapoi in amintirile mele de copil, intalnesc muzica. Si asta fiindca la mine, n-au existat niciodata hotare intre viata mea si arta mea >>, marturiseste Enescu in amintirile sale. Prima sa amintire muzicala de care pomeneste, este aceea a unui taraf de lautari, compus din cateva viori, un nai, un tambal si un contrabas, auzit intr-o statiune balneara la Baltatesti, in tinutul Neamtului. Impresia a fost atat de puternica, incat copilul, care avea numai trei ani, si-a construit o vioara dintr-o bucata de lemn, pe care a intins o ata, din doua betigase a inchipuit tambalul, si astfel a incercat sa imite pe lautarii care-i aprinsesera imaginatia. O vioara adevarata a capatat micul muzician mai tarziu, dupa ce obtinuse si o alta, pe care, nesatisfacut fiind de faptul ca avea numai trei coarde, o aruncase pe foc. Acasa avea prilejul sa-l asculte pe tatal sau, cantand cateodata la vioara, sau pe mama sa care canta la chitara. La Cracalia, ocaziile de a asculta muzica s-au inmultit. Acolo, Enescu, copil, a avut deseori prilejul de a-i auzi pe lautarii care cantau la petreceri, sau de a asista la horele duminicale, ce aveau loc in curtea casei parintilor sai. Talentul sau se manifesta cu putere: pe vioara sa "adevarata", el reproducea cu exactitate toate melodiile pe care le auzise in ajun. Un lautar

vestit pe atunci, Nicolae Chioru, fu adus din Dorohoi spre a-l instrui dar dupa cateva lectii acesta nu mai avu ce sa arate minunatului copil. Constantin Enescu il duce la Iasi, la profesorul si compozitorul Eduard Caudella, care ii dadu sfatul ca, inainte de orice, copilul sa invete notele. Dupa putine lectii, luate cu un inginer, un vecin din sat, copilul citea usor pe portativ si scria micile piese ce-i erau date spre a fi invatate. Dupa un timp, in casa de la Cracalia apru si un pian. Pianul insa, cu vastele sale posibilitati sonore, puse in umbra vioara cu modestele ei resurse si deschise micului Enescu un orizont larg cu modestele ei resurse si deschise micului Enescu un orizont larg, nebanuit pana atunci. << Si incepui sa compun - fara sa ma gandesc. Ciudat, nu stiam nimic, nu ascultam nimic, sau aproape nimic, n-aveam pe nimeni care sa ma indrume si totusi am avut de copil ideea fixa de a fi compozitor. De a fi numai compozitor>> povesteste Enescu. In casa, micul Enescu va fi auzit pe parintii sai vorbind despre spectacolele de opera de la Iasi, de vreme ce acele prime compozitii ale sale erau <<opere>>, unele avand numai 12 masuri, altele mai mari, ca cea Tara Romaneasca, opera pentru pian si vioara, de Gheorghe Enescu, compozitor roman, in varsta cinci ani asa cum e scris pe un manuscris de atunci, aflat printre hartiile maestrului. Si copilul continua sa cante, sa compuna. In 1881, este dus din nou la Iasi unde canta in fata lui Caudella. Cu o precisa divinatie a exceptionalului talent, dar si cu o justa apreciere a stadiului incipient al invatamantului nostru muzical, insuficient penstru posibilitatile imense ale copilului, Caudella il sfatuieste pe Constantin Enescu sa-si trimita baiatul sa invete la Viena, orasul muzicii. Este in acest act al lui Caudella, compozitor si profesor, o emotionanta modestie si o nobila dragoste pentru muzica. In climatul Europei de-atunci, Viena reprezenta in imperiul multinational habsburgic, un punct de fuziune a nordului cu sudul, dar totodata, si o confluenta unde se intalnesc apusul cu rasaritul.

La 1888, stralucirea de altadata a marelui centru muzical incepuse sa paleasca, dar pretutindeni, se mai pastrau urmele gloriei de odinioara. In tot locul intalneai amintirea marii epoci a clasicismului, a vremurilor lui Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, laolalta cu vestigiile evocatoare ale istoriei, toate integrate nu numai in pitorescul strazilor si gradinilor vieneze, dar prezente in memoria oamenilor, unde trecutul si traditia erau inca vii si graitoare. Pasind in acest mediu, populat de atatea amintiri ilustre, intr-o lume muzicala noua si atat de bogata, Enescu, cu spiritul si sufletul sau de copil sensibil si receptiv, a sorbit din plin tot ce era frumos, toata cultura din jurul sau, in care pulsa inca puternic forta marii traditii. Fiindca nu numai muzica, dar si amintirea marilor ei creatori era inca vie, legata de contemporaneitate. Directorul Conservatorului din Viena, batranul Joseph Hellmesberger, al carui tata fusese contemporan cu Beethoven, povestea adesea micului elev din Romania despre obiceiurile, despre felul de a dirija al titanului. Enescu isi amintea ca, inca copil fiind, canta in orchestra Conservatorului vienez unele simfonii de Beethoven, dupa stime scrise de mana, copiate desigur de muzicieni contemporani cu autorul. << Pentru mine, pe atunci - isi amintea Enescu - Beethoven nu era de fel ceea ce este el pentru tineretul de astazi - un mare om care se pierde in noaptea timpurilor - ci un artist traind inca in amintirea batranilor >> Locuind in anii de scoala chiar la profesorul sau Joseph Hellmesberger-junior, fiul directorului conservatorului, Enescu a trait in plina muzica, in intimitatea celor ce se aflau pe atunci in fruntea vietii muzicale. Violonist si sef de orchestra la opera, Hellmesberger era si seful cvartetului de coarde care-i purta numele. In casa gazdei, Enescu asista la sedintele de muzica de camera unde afla insicatii pretioase si precise despre feulul in care Beethoven si Schubert tineau sa le fie interpretate lucrarile. Astfel, pe langa lectiile de la scoala, Enescu a luat din plin tot ceea ce ii oferea marele oras al muzicii. In memoria sa uluitoare, toate impresiile s-

au gravat indelebil, formandu-i la acea vasta si vie cultura muzicala, care minuna pe toti cei ce l-au cunoscut. In acel mediu bogat a avut prilejul sa preia direct cele mai bune traditii ale clasicismului si tot acolo s-au infiripat pasiunile sale artistice, carora le-a ramas credincios toata viata. Dupa primul an de scoala, revenit in tara, Enescu apare pentru intaia oara in public. La 24 iulie 1889, la Slanic, intr-un concert dat (in folosul saracilor din localitate), Enescu canta doua Fantezii de Singelee pe arii din operele Fiica regimentului si Faust, iar o cronica de ziar mentioneaza ca <<tanarul Enescu, numai de 9 ani manuieste vioara cu o dibacie admirabila>> Datorita talentului si muncii sale staruitoare, Enescu termina in doi ani cei trei ani obligatori ai cursurilor pregatitoare de vioara si, la varsta de noua ani, este admis la cursurile superioare, avand ca profesor de vioara pe Joseph Hellmesberger-junior. In acelasi timp, studiaza armonia, contrapunctul si compozitia. Dupa trei ani de studii, in 1893, Enescu absolva in mod stralucit cursurile, obtinand nota excelent si fiind distins cu medalia de argint a Asociatiei prietenilor muzivii (Gesell- schaftsmedaille), o incununare acordata absolventilor exceptionali, de catre aceasta asociatie patroana a Conservatorului. Dar absolvirea studiilor nu putea satisface setea sa nepotolita, pasiunea sa arzatoare pentru muzica. Vioara singura nu putea sa umple dragostea sa pentru toata muzica. Enescu s-a indreptat spre insusirea disciplinelor compozitiei. Cu o modestie, cu o deplina constiinta si un adanc sentiment de raspundere fata de cariera artistica ce aminteste de aceea a lui Caudella profesorul Hellmesberger spuse parintelui lui Enescu: << Ma intreb daca fiului dv. nu i-ar fi de folos sa petreaca o vreme si la Paris. La Viena a invatat multe. Dupa parerea mea, la Paris ar putea invata mai mult. Va spun aceste lucruri nu pentru a-l indeparta, ci dimpotriva pentru a-i fi de folos. Ganditi-va: il cunosc pe Massenet; daca doriti as putea

sa-i recomand copilul >> In aceeasi primavara, cu studiile vieneze terminate, Enescu se prezenta pentru prima oara in fata publicului bucurestean, intr-un concert care a avut loc la 8 martie 1894, in sala Ateneului. Acompaniat la pian de profesorul Jospeh Hellmesberger junior, Enescu a cantat urmatorul program: Concertul pentru vioara (de Mendelssohn), Fantaisie-caprice (de Vieuxtemps), Reverie si Staccato-valse (de Godard) si Cantece tiganesti (de Sarasate). Enescu nu implinise inca treisprezece ani, dar programul concertului era acela al unui artist format. Dupa anii de studii de la Viena, aceasta confruntare cu publicul, la care asista si profesorul sau, era primul jalon al viitoarei sale cariere. Sfatul profesoruui fu ascultat si dupa cateva luni de sedere in tara, Enescu se afla la Paris. In 1895, anul stabilirii lui Enescu la Paris, in viata muzicala a Frantei, pasiunea wagneriana era in declin si se accentuau tendintele de afirmare a fortelor creatoare si a traditiilor artistice nationale. Contactul cu traditia de cultura a Parisului l-a imbogatit cu adevarat, l-a stimulat, i-a dat prilejul sa se afirme si sa se confrunte, dar nu l-a influentat in substanta sa creatoare, in gandirea muzicala, atat de personala. Simtirea sa viguroasa era nuantata, dar prea robusta, ca sa se poata impaca cu rafinamentele cerebrale, intalnite in noua muzica. << In fond, daca este adevarat ca iubeam Parisul, ma simteam - artisticeste vorbind- putin strain. Lumea era prea cerebrala pentru mine, care ramasesem, in ciuda atator kilometri parcursi, micul baiat, duios, incapatanat care vazuse lumina acolo departe, pe sesurile Romaniei>> povesteste Enescu. Enescu a studiat vioara la clara lui Pierre Martin Marsick, unde in primul an a intrat in octombrie 1895, iar dupa patru ani, in 1899, a absolvit intregul curs, obtinand faimosul Grand Prix al Conservatorului. Dupa studiile de la Viena, invatatura cu Pierre Martin a largit orizontul tanarului violonist, care

mai tarziu a subliniat faptul ca nu a implinit asteptarile profesorului sau, fiindca a obtinut cu o oarecare intarziere incununarea meritata a marelui premiu. Intr-adevar in primul an nu se putea pentru ca era strain, in al doilea an un accident la deget l-a impiedicat sa se prezinte, in anul urmator, succesul Poemei romane cantate atunci la concertele Colonne, a trezit suspiciunea juriului, care neprivind cu ochi buni dubla profesie a candidatului, i-a acordat premiul II, iar numai dupa un an, premiul cel mare. In realitate insa, Enescu, care muncea cu asuditate la vioara, era preocupat mai mult de studiile sale de compoitie, pe care le urma in acelasi timp. Profesorul sau de contrapunct si fuga era Andre Gedalge. El l-a ajutat sa-si perfectioneze scrisul, obilgandu-l sa fie clar, sa inlature inutilul. Cu asemenea mari profesori, Enescu si-a imbogatit cunostintele sale si si-a verificat si confirmat fortele creatoare, prea puternice si viguroase ca sa poata suferi pecetea unei formatii. Natura sa muzicala robusta a asimilat, dar nu s-a lasat modelata de nici o influenta. Pentru Enescu, trimis la Paris sa invete vioara, dar compozitor innascut, creator pana in adancul fiintei sale, a fost firesc ca in aceste conditii, primul sau succes sa-l obtina pe planul creatiei inainte de a-si fi cucerit premiul la vioara. Pentru Enescu, trimis la Paris sa invete la vioara, dar compositor innascut, creator pana in adancul finite sale, a fost firesc ca, in aceste conditii, primul sau success sa-l obtina pe planul creatiei inainte de a-si fi cucerit premiul la vioara. In clasa lui Massenet si apoi a lui Faure, Enescu a scris mult deatunci dateaza, pe langa alte numeroase lucrari mai marunte si cele trei simfonii de scoala, dintre care prima, executata mult mai tarziu, la Bucuresti, sub directia autorului, revelase o reala valoare. Totusi, nici una dintre acestea n-a fost socotita vrednica pentru debutul sau in creatie, ci o alta lucrare, compusa in 1987: Poema romana (op.1), executata in prima auditie la Paris la 6 februarie 1898, in concertele Colonne, dirijata de insusi

Eduard Colonne. Lucrarea a avut un mare success de public, iar presa prin condeiul unor critici si compozitori de seama, mentiona cu elogii calitatile si noutate lucrarii, ca si talentul compozitorului, care nu implinise inca saptesprezece ani. In conservator insa, succesul compozitorului se repercuteaza asa cum s-a aratat in mod nefavorabil asupra violonistului. Dupa numai cateva saptamani, la 1 martie 1898, in sala Ateneului roman, Enescu isi dirijeaza lucrarea in cadrul unui concert, in februarie 1896, cand cantase, acompaniat de pianistul Th. Fuchs, un program cuprinzand: Concertul in re minor de Wieniavschi, Concertul in sol major minor de Bruch si Fantezia appassionata de Vieuxtempus. Reusita de atunci ii stabilize renumele de violinist. La 17 februarie 1898, are loc la Paris prima auditie a Sonatei I pentru vioara si pian, compusa de Enescu in 1897 si dedicate fostului sau professor J. Hellmbesberger-junior. Principala sa activitate era asadar compozitia, si aceasta nu in sensul unor preocupari didactice de clasa de conservator care constituia un cadru prea stramt pentru belsubul de muzica ce clocotea neinfranat in sufletul tanarului Enescu. Dincolo de temele de scoala, Enescu se cauta pe sine, incercand sa scrie o muzica in care sa se exprime asa cum simtea si exprimandu-se, sa se gaseasca. Astfel, in anul 1897 el mai scrisese si Sonata I pentru vioara si pian, Suita I in stil vechi, pentru pian, precum si cele Trei melodii, pentru voce si pian, toate figurand pe lista operelor sale de la op. 2 la op. 4. Urmara in 1898, Sonata I pentru violoncel si pian si Fantezia pastorala pentru orchestra, iar in anul urmator, Variatiunile pe o tema originala, pentru doua piane (op.5) si Sonata II pentru vioara si pian (op.6) In anul 1899 marcheaza un moment important in dezvoltarea artistica a lui Enescu. El incepe sa prinda constiinta de sine, de fortele sale, de posibilitatile sale: inaintea sa se contureze viitorul drum. Cu toate Fantezia pastorala, executata in prima auditie la 19 februarie 1899 in concertele Colonne, nu avusese success, Enescu nu se descurajeaza.

Drumul sau creator incepea sa se contureze cu claritate. Impresia puternica a muzicii lui Brahms, dragostea sa pasionata pentru wagner, apoi contactul cu muzica franceza insemnau pentru Enescu, dincolo de influente, tot atatea coordinate, prin care incearca sa se defineasca pe sine insusi. De aceea, tot ce scrisese pana atunci inclusive Poeme romana, prin care sonda rezistenta unui material musical nou era expresia unor tentative si infrigurate cautari de sine: <<Incepand de la acea sonata, am fost eu insumi. Pana atunci bajbaiam. Din acel moment ma simtii in stare sa umblu pe propriile mele picioare, daca nu sa alerg foarte repede- si mai putin vulnerabil la insinuarile criticii >>. Stapan pe mijloacele sale creatoare, Enescu se simtea eliberat si in sfarsit, disponibil pentru a pune capat studiilor sale de vioara din Conservator, care-spera- abia ii vor reda libertatea de a se consacra compozitiei, adevarata sa cariera. In acelasi an, 1899, Enescu se prezinta la concursul final, care incununeaza studiile de vioara, obtinund << Marele premiu al Conservatorului>>, acordat de juriu in unanimitate. Aceasta distinctie deschidea, desigur, posibilitatile unei cariere dar mai mult decat atat, insemna sfarsitul unei dependente, chiar daca numai formale, fata de mediul riguros, scholastic al Conservatorului. Pentru Enescu, Conservatorul sau mai bine zis doi-trei profesori-si in special Gedalge, de care il lega o mare afectiune si o deosebita incredere in judecata sa artistica. In pragul vietii sale de muzician, perspectivele unei cariere de compositor, atat de esentiala si naturii sale musicale si celor mai profunde aspiratii, nu erau prea incurajatoare, desi debutul sau componistic fusese primit cu aprecieri favorabile. Poema romana, elogiata in presa si aplaudata de public, apoi Variatiunile pentru doua piane, executate in prima auditie, in 1899, de Eduard Risler si Alfred Cortot, care atrasesera pretuirea elogioasa a lui Paul Dukas, au constituit desigur, stimulente pentru tanarul muzician roman, decis sa se consacre compozitiei. Ultimele sale lucrari

Sonata II pentru vioara si pian si Octuorul pentru instrumente de coarde ii dadusera si mai mult constiinta posibilitatilor sale creatoare. Dar cu toata dezvoltarea vietii musicale a Parisului, cariera de compositor, mai ales pentru un tanar aflat la inceputul ei, era foarte dificila. Avea in jurul sau destule exemple, printre colegii sai, care pentru a se intretine, erau obligate sa accepte slujbe in birouri comerciale sau in administratie. Altii se intretineau din lectii, daca nu erau siliti chiar la compromosuri injositoare pentru libertatea unui creator:

<< Cateodataii vedeam siliti sa compuna pentru editorii de muzica, melodii usoare, aranjamente pentru uzul domnisoarelor>>

In acest impas, Enescu trebuie sa aleaga. Marele premiu al Conservatorului din Paris si primele sale succese violonistice in capitala Frantei ii deschisera perspectivele incurajatoare ale unei cariere de interpret. Compozitorului ii venea greu, desigur, sa acorde viorii un timp pe care arfi dorit sa-l daruiasca exclusive creatiei. Dar cealalta alternativeintrevazuta in chinurile colegilor lui, obligate la tot soiul de ocupatii laturalnice-era si mai defavorabila: << Ca sa fiu scutit de acest calvar, m-am straduit sa cant cat mai bine la vioara>>. Enescu si-a inceput astfel, profesia de violinist numai pentru a-si castiga independenta carierei sale de compositor, pe care si-a aparat-o cu darzenie impotriva tuturor injonctiunilor, neintelegand sa faca vreo concesie modei sau gusturilor editorilor. Netinand seama de solicitarile acestora, Enescu sia afirmat tot timpul demnitatea si independenta creatiei sale. In 1901, la Paris, Enescu da primul sau mare concert public; in cadrul concertelor simfonice Colonne, el apare ca solist in Concertul pentru vioara si orchestra de Beethoven, care ii adduce consacrarea.

Acele cateva lucrari opera lui Enescu sunt cele 33 de opusuri, nascute totdeauna din dorinta de a impartasi un gand de a comunica o emotie, faurite cu dragoste si cu migala intr-o viata de munca de mai bine de o jumatate de veac. De la Poema romana , lucrarea sa de debut si pana la Simfonia de camera, ultima sa opera, creatia lui Enescu prezinta, sub aspectele ei diferite, trasatura unitara a legaturii ei organice cu viata si fondul sufletesc al poporului sau; chiat si acolo unde melosul national este mai putin evident, rasuna ecoul unei emotii vibratia unei gingasii poetice, care aminteste de sufletul romanesc si de privelistile minunate ale patriei. Daca prin rapsodii, Enescu realizase la un inalt nivel artistic tendinte afirmate de antecesorii sai, aceste lucrari n-au constituit decat o etapa in evolutia sa creatoare, reprezentand doar un aspect initial al conceptiei sale despre folosirea folclorului in creatie. Considerand intreaga opera a lui Enescu, observam ca in tot ce a scris ulterior rapsodiilor, departe de a fi abandonat folclorul, el nu a revenit la mijloacele si stilul acestora. Pana in preajma primului razboi mondial, preocuparea principala a lui Enescu a fost aceea de a realize constructii ample, ample grandioase, abordand marile forme muzicale. In 1905 la varsta de 24 de ani, el compune Simfonia I, in anul urmator Dixtuorul pentru instrumente de suflat in 1911 Cvartetul nr. 1 cu pian, iar in 1913, Simfonia II. Intre 1914 si 1918, Enescu a compus: Pieces imprompteus pentru pian, Trei melodii, si Suita II pentru orchestra. Apoi in acei ani ai refugiului, in Moldova, prin turneele sale, de imbarbatare ranitilor, Enescu a fost mereu alaturi de popor, i-a cunoscut grijile, durerile si suferintele. Ororile si distrugerile razaboiurului au rasunat adanc in sufletul lui Enescu. Ecoul acelor sangerosi ani de framantari si suferinte ale omenirii rasuna in Simfonia III, conceputa si scrisa atunci. De la primele ei auditii in 1919, la Bucuresti, sub conducerea autorului, in 1921, la Paris, sub bagheta lui Gabriel Pierne intreaga critica din Romania si Franta a subliniat importanta acestei opera in creatia simfonica a lui Enescu.

Dupa alti doi ani este terminate Sonata III pentru vioara si pian, o piatra de hotar in creatia enesciana si in muzica romaneasca. Sonata III pentru vioara si pian concretizeaza sensul in care Enescu a inteles inspiratia din folclor: patrunderea adanca si asimilarea organica a mijloacelor expresiva ale cantecului popular care ingaduie abordarea formelor mari simfonice si parasirea conceptiei rapsodice. Dupa sase ani de la compunerea acestei sonate, creatia lui Enescu se imbogateste cu marea opera ca vietii sale, Oedip, terminate in 1931. Eliberat de gestatia indelungata a acestei opera de mari proportii, Enescu se poate, in sfarsit, odihni, scriind alte lucrari de mica intindere. Intre 1934 1937 sunt terminate Sonata II si III pentru pian, si Sonata II pentru violoncel. In anii celui de-al doilea razboi mondial, Enescu si-a continuat laborioasa sa munca de creatie, cu acea probitate si inalta constiinta profesionala, proprie naturii sale artistice. Indata dupa razboi, termina Cvartetul cu pian nr.2, iar in anii urmatori, pana in 1955, scrie poemul simfonic Vox Maris, Cvartetul de coarde nr. 2, Uvertura de concert pe motive cu character popular romanesc si Simfonia de camera (op.33) cu care se incheie activitatea creatoare a lui Enescu. In totul treizeci si trei de opusuri, care inched un imens efort creator, o munca de mai bine de o jumatate de veac, daruita din toata inima artei. In comparative cu opera altor compozitori, aceea a lui Enescu cuprinde un numar, relative mic, de lucrari, redus fata de exceptionala sa potenta creatoare. Aceasta se datoreste, in parted oar, timpului pretios consacrat activitatii sale concertistice. Artist in cel mai nobil sens al cuvantului, Enescu nu s-a izolat niciodata prin arta sa, ci a pus-o in slujba poporului, muncind fara regret pentru cultura acestuia, pentru muzica romaneasca si pentru difuzarea ei larga. Atent la nevoile culturii noastre musicale, el a privit in adancime si la celelalte aspecte ale vietii din tara sa.

Incepand din 1912, Enescu a destinat beneficiile concertelor sale din tara crearii unui fond pentru instituirea unui premiu national de compozitie. << Aceasta este o institutie la care tin foarte mult. Nu voi cruta nici un sacrificiu ca sa ajut la sporirea acestui fond. Azi, este de 23.000 lei, suma provenita din concertele mele de acum un an.>> Raspunzand intrebarii privitoare la scopul acestui premiu, Enescu a precizat ca motivul determinanat a fost <<saracia literaturii musicale>> si a adaugat: <<Vreau sa contribui si eu, pe cat imi va sta in putinta, la stimularea care se va decerna in fiecare an, incepand de la 1 septembrie 1913>> Artist, in cel mai nobil inteles al cuvantului, Enescu nu s-a izolat niciodata prin arta sa, ci a pus-o in slujba poporului, muncind fara preget pentru cultura acestuia, pentru muzica romaneasca si pentru preget pentru cultura acestuia, pentru muzica romaneasca si pentru difuzarea ei larga. Atent la nevoile culturii noastre musicale, el a privit in adancime si la celelalte aspecte ale vietii din tara. Departe, el nu-si uita patria si se arata mereu alaturi de poporul sau; in America, el da concerte al caror beneficiu l-a destinat ajutorarii populatiei moldovene, lovite de seceta. Noua sa lucrare simfonica, pe care o dirijeaza in prima auditie in ianuarie 1949, cu concursul lui National Symphony Orchestra, poarta titlul Uvertura de concert pe motive in character popular romanesc. Dar nici tara nu-l uita: nu-l uita: numirea lui Enescu printre primii membri ai Academiei R.P.R. este omagiul pe care poporul nostrum il adduce gloriosului sau fiu. Dupa putina vreme, o veche boala de care suferea si careia nadajduia sa-I afle vindecarea cu ajutorul medicilor din strainatate, se agraveaza. Enescu este obligat sa-si readuca activitatea concertistica sis a primeasca a da lectii de interpretare la Mannes Music School din New York si la Universitatea in Illinois. Revenit in Europa si stabilit la Paris, Enescu mai continua un timp sa dea concerte la Paris, la Londra, la Strassburg etc. si sa-

si tina cursurile il oblige sa abandoneze complet activitatea concertistica sis a se dedice exclusive creatiei. Cvartetul de coarde nr.2, poemul simfonic Vox maris si Simfonia de camera sunt ultimile sale lucrari. Tintuit pe patul de suferinta, George Enescu isi poarta gandurile spre ai sai, spre tara sa iubita, sperand sa se insanatoseasca spre a intreprinde drumul spre tinuturile natale. Asa cum dorea si cum spusese o data intr-un interviu: << Am remarcat dintr-un graphic al vietii mele ca viata oricarui om e ca o coarda care, impinsa, oscileaza si revine incet la pozitia simpla si dreapta, de la care a plecat. Eu revin de unde am luat-o; faptul ca acei care au prezidat la primii mei pasi au disparuta , asta ma indurereaza, dar nu ma intristeaza de locul meu natal, unde vreau sa ma intorc o data si o data,, pentru odihna cea mare>> Intr-o scrisoare adresata in 1954 doctorului Pentru Groza, presedintele Marii Adunari Nationale, Enescu marturisea: << este si dorinta mea cea mai statornica de a ma intoarce in tara sis per ca, cu ajutorul lui Dumnezeu si chiar al doctorilor, va veni si ziua aceasta pe care o doresc si o astept..>>. Acea zi dorita n-a mai venit.. La 4 mai 1955, Enescu s-a sfarsit din viata la Paris, asa cum parka presimtise in acele randuri finale despre viata sa, istorisita in Amintiri: <<Aceasta poveste incepe acolo, departe, pe sesurile moldovene si se sfarseste aici, in inima Parisului>>. In anii puterii populare, cand valorile culturii au devenit intr-adevar un bun al maselor largi, opera lui Enescu a inceput sa fie tot mai mult cunoscuta si mai pretuita de publicul mereu mai mare al iubitorilor de muzica.

Daca muzica sa este un splendid si fecund exemplu pentru compozitorii care-si consacra eforturile lor creatoare fauririi noii culture socialiste din tara noastra, in aceeasi masura intreaga sa activitate artistica trebuie sa fie un indrumar pentru toti muzicienii. Prin concertele sale, date in tara,in cele mai modeste orasele, cautand sa duca lumina muzicii pretutindeni, in masele cele mai largi, prin toate initiative si actiunile sale artistice pentru promovarea muzicii si educarea muzicala a publicului, Enescu a aratat misiunea sociala, rolul adevarat al artistului, legat de popor si dornic sa contribuie la ridicarea lui culturala. Prin toate acestea, Enescu legat si prin creatia si prin munca sa artistica de insasi dezvoltarea actuala a vietii noastre musicale, inscriinduse, alaturi de Eminescu si Caragiale, de Grigorescu si Andreescu, alaturi de Sadoveanu si Arghezi printre marii fauritori de cultura ai tarii noastre. De aceea, muzica lui Geoarge Enescu isi afla o continuare, implicandu-si adevaratul ei destin, in zilele noastre, trezind un ecou puternic in inimile milioanelor de oameni, care iubesc si lupta pentru viata si cultura umanitatii.