Monologul Julietei

O, armăsari de foc! Goniți spre casa lui Phoebus! Phaeton de

v-ar mâna cu pleasna lui, mai iute, spre apus, s-aduceți, într-o clipă,
neagra noapte! Răsfiră-ți vălul, noapte a iubirii,ca ochii asprei zile să
se închidă,să-mi cadă în brațe nevăzut,Romeo. Prin frumusețea lor
zăresc,iubiții, cum se împlinește al iubirii rit.
Vino,matroană-n haină întunecată, noapte solemnă și mă
învață cum să pierd. Acoperă cu manta de întuneric fricosul sânge ce
în obraji se zbate, acopera-l cu manta până când va cuteza sfioasa
mea iubire să nu mai vadă în dragoste păcat. O,vino, noapte! Vino tu
Romeo și fă din noapte zi! Vei sta culcat, pe aripile nopții alb,mai alb
ca pe aripi de corb zăpada. Vino, noapte dulce, noapte fermecată cu
fruntea neagră!
Dă-mi-l pe Romeo! Iar de-o muri vreodată, fă-i din trup o
pulbere de stele, și va fi atât de mândră bolta înstelată, că dând
uitării orbitorul soare, se va-nchina, întreaga lume, nopții...Ah,vine
doica și imi aduce vești! Acel care rostește: ,,Romeo” numai, mie mi
se pare că-i înzestrat cu glas dumnezeiesc.