Ion Heliade Rădulescu publică în 1844 Zburătorul, una dintre cele mai importante și

sugestive poezii ale romantismului românesc. Apartenența poemului la acest curent este
indubitabilă întrucât întrunește mai multe trăsături ale romantismului.
În primul rând, tema poeziei este iubirea, o iubire neînțeleasă, stranie, imposibil de
explicat, care se manifestă brutal (Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,/ Mulțimi de
vinețele pe sân mi se ivesc;/ Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,/ Îmi ard buzele,
mamă, obrajii-mi se pălesc!). De asemenea, întânim antiteza ca figură de stil, preferată de
către romantici: Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,/ În brațe n-am nimica și parcă
am ceva.
Apoi, observăm interesul față de folcor, locul de unde se inspiră poetul. Zburătorul
este, în concepția populară, un spirit rău care ia o înfățișare frumoasă (Ca brad un
flăcăiandru, și tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur!) și chinuie fetele tinere, făcându-le să
se îndrăgostească fără speranță de el. Inspirația foclorică se observă și în speranța naivă a fetei
că baba Comana sau Sorica, mătușile cu bobii sau vrăjitorul o pot scăpa de această dragoste
distrugătoare.
De asemenea, versuri precum Să fugă fata mare de focul de iubit!/ Că-ncepe de
visează, și visu-n lipitură/ Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu sau E noapte naltă, naltă;
din mijlocul tăriei/ Veșmântul său cel negru, de stele semănat, /Destins cuprinde lumea, ce-n
brațele somniei/ Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat conturează un cadru oniric, fantastic,
unde legile lumii reale nu mai funcționează.
În concluzie, consider că poezia Zburătorul aparține romantismului deoarece e
inspirată din folclor, are drept temă iubirea dăunătoare, toate acestea încadrate într-un mediu
oniric, care se destinde de granițele realului.