Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Este greu, dar nu imposibil. Un fel de “ Behind closed doors” sau “You know
my name. Not my story” se poate face despre George Enescu. Din gandurile
sale, parerile, interviurile si cartile de peste tot din lume, senzationale, cu si
despre George Enescu – franturi de viata din “Amintirile” lui George Enescu
(“Les souvenirs de Georges Enesco ”, cartea muzicologului si criticului
muzical francez Bernard Gavoty) – la fel, din cartile muzicologului Viorel
Cosma – devenit expert prin cele 14 volume scrise despre viata si opera lui
Enescu – dar care ne inlesneste mai bine drumul catre Omul Enescu. O
lectura fantastica de vacanta, din care am putut reda un portret al omului
Enescu, care merita sa intre cu dragoste si respect in inima noastra, a
romanilor. George Enescu poate deveni românul nostru preferat. Enescu
poate atrage ca un magnet. Oricat de mult l-am citit, tot nu este suficient.
George Enescu este un “personaj” complex, simbioza dintre omul – om
adevarat cu credinta in Dumnezeu si creatia sa, cu muzica ca traire, nu doar
ca arta. Il vad pe Enescu ca pe un “amestec perfect” de noblete in muzica,
geniu in creatie, interpretare si predare – cu noblete sufleteasca: caldura,
prietenie, altruism, credinta in Dumnezeu, dragoste pentru tara si pentru
oamenii ei, pentru pamantul romanesc din care s-a nascut si pentru maretia
naturii din Romania. George Enescu a avut o viata ca un film – a trait cele
doua razboaie mondiale, unirea Basarabiei cu Romania, cutremurul din 40,
bombardamentele din 44, a cunoscut o multime de personalitati ale lumii, a
iubit, a avut idile, a fost fericit, a fost trist, a calatorit, a glumit, a suferit, a
fost urmarit de securitate, a fost chinuit de comunisti, a compus, a cantat…
Si cu toate astea, ne-a ramas noua, romanilor, fidel.
George Enescu este, se stie, copilul nostru minune, al Romaniei. Un geniu in
muzica, atat in compozitie, de la 5 ani, cat si in interpretare
(poliinstrumentist): vioara, de la 4 ani; pian, de la 5 ani si, incepand din anii
de scoala: orga, viola, violoncel, flaut, corn, clarinet. George Enescu a fost
comparat de exegetii muzicali, de-a lungul timpului cu Mozart, Mendelssohn
Bartholdy, Liszt, Albeniz, Saint-Saens, Prokofiev.
La Viena, la debutul sau ca violinist in 1889, cand avea doar 8 ani, presa l-a
numit “Un Mozart Român” si i s-a prezis un viitor stralucit. Enescu era pe
atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt era un mic
elev de 7 ani primit cu un fel de dispensa, pentru ca acolo studiau copii mult
mai mari. Enescu: „In ciuda varstei fragede, am fost admis, in mod
excepţional, la clasele preparatoare pentru vioara. La noua ani, trecusem la
clasele superioare”. Si la Conservatorul din Paris a fost la fel, Enescu avea 13
ani, ceilalti 17, 18 sau 20, 22 de ani. Laudele la adresa sa, in calitate de
muzician s-au multiplicat in timp. “Neues Wiener Journal”, ianuarie 1894:
“George Enescu chiar este un copil minune ” – la primul concert individual,
sala Bosendorfer din Viena, cand George Enescu avea 12 ani si jumatate,
dupa terminarea studiilor la Conservatorul din Viena. “Le Figaro, 1900”:
“Tanarul compozitor e remarcabil si exceptional dotat. A interpretat
Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o noblete de stil, o autoritate, o
maiestrie, o simplitate in atitudine, o puritate sonora si o profunzime a
sentimentelor admirabile. Obiceiul cere doar aplauze obisnuite, oricat de
buna ar fi fost interpretarea, insa Enesco este aclamat in picioare ” – la Paris,
cand George Enescu avea 19 ani, in cadrul “Concertelor Colonne”, cand a
interpretat Concertul pentru vioara de Beethoven. Mai multe despre Enescu
copilul minune am scris aici.
George Enescu a fost numit “Printul Viorii”. Nu stiu daca a aflat asta, dar
sigur i-ar fi displacut. Enescu: „Cum poti sa te indragostesti de o simpla
vioara cand iubesti muzica in intregime? Or, eu iubesc muzica, imensa
muzica. Adica sunt un om cu idei foarte inguste?”
Cea mai mare dorinta a lui a fost sa fie considerat compozitor: “ Atunci cand
primesc o scrisoare adresata Domnului George Enescu, violonist, imi piere
dorinta de a o deschide”. “Singura mea consolare este masa de lucru: nu este
ea oare ratiunea mea de a trai? Concertele sunt foarte frumoase, dar nici nu
le-as remarca absenta”. Insa tot el recunostea ca banii necesari traiului
veneau cel mai mult din concertele de vioara.
George Enescu, compozitor, interpret, dirijor si profesor; descoperitor,
indrumator si sustinator al copiilor si tinerilor talentati, indiferent ca erau
romani, bucovineni, francezi, belgieni, evrei, polonezi, englezi, tigani,
maghiari sau italieni. Prieten cu muzicieni ai lumii, indiferent ca erau unguri,
francezi, americani, evrei sau germani.
Copilul
Lae Chioru’: “Copilul asta este prea destept, mi-a furat tot mestesugul in
cateva luni” – 1885, cand Enescu avea 4 ani. Tiganul Nicolae Chiorul era
lautarul satului si a fost chemat de parinti sa locuiasca in conacul de la
Cracalia, pentru a-l invata tainele viorii.
Eduard Caudella: “Acest Wunderkind trebuie dus la Viena, trebuie cultivate
darurile sale rare” – 1887, cand Enescu avea 6 ani – Compozitorul Eduard
Caudella (tot un copil minune al muzicii romanesti), profesor la
Conservatorul din Iasi.
Jules Massenet: “Fiul dumneavoastra este o fiinta exceptionala. Are o
muzicalitate inegalabila.” – scrisoare de la profesorul Massenet,
Conservatorul din Paris, catre Costache Enescu.
Elisabeta de Wied, Regina Romaniei: “Copilul meu sufletesc, George Enescu ”.
L-a mai alintat si “Sfinxul”, apoi “Pinx”. Cand ii scria, Regina semna “ a doua
ta mama”. Se spune ca Regina i-ar fi acordat bursa prin care Enescu si-a
facut studiile la Conservatorul din Paris, incepute cand avea 13 ani. Regina
Elisabeta a Romaniei – sau Elisabeta, Regina Romaniei – cunoscuta ca
scriitoare cu pseudonimul Carmen Sylva (cantecul padurii), patroana a artelor
si fondatoare a unor societati caritabile – oamenii din popor o numeau Mama
Ranitilor – a fost protector si prieten statornic al micului muzician George
Enescu. Regina l-a invitat la curte incepand cu 1898, dupa concertul cu
Poema Romana de la Ateneu, din 5 martie 1898. Regina i-a daruit, la
implinirea a 17 ani, in august 1898, o copie completa a operelor lui J.S. Bach.
George Enescu o amuza pe Regina, imitand tot felul de vietuitoare la vioara.
De cand era mic copil si primise vioara, Enescu imita perfect broaste sau
pasari prin simplul joc al corzilor. Castelul Peles din Sinaia si Palatul Regal
din Bucuesti ii erau deschise permanent muzicianului, avand rezervat un
apartament cand venea la Bucuresti. George Enescu a compus lieduri si o
cantata pe versuri de Carmen Sylva. George Enescu a intemeiat un cvartet cu
numele Reginei – in public a interpretat cu acest cvartet la retragerea de pe
scena a artistei Aristizza Romanescu, la Teatrul National din Bucuresti, in
1903.
La randul sau, George Enescu scria: “ Regina m-a adoptat sufleteste, cand s-a
inapoiat din Germania, in 1898, dupa o indelungata absenta ”.
Artistii sunt Apostolii pacii
1916, Tudor Arghezi: “Dupa ce-l parasisera, rand pe rand, organele care fac
viata – daca nu placuta, cel putin suportabila… L-am gasit intr-o dimineata
zguduit, dar insufletit si cu ochii lui frumosi aprinsi. Luchian plangea…
Plangea de o emotie fericita… Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu o
pelerina, strecurata in odaia lui. Muta, umbra a scos din pelerina o vioara si a
cantat. I-a cantat doua ore intregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra
si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus:
Iarta-ma, te rog, sunt George Enescu. Mainile nu si le-au putut strange,
pentru ca bratele pictorului nu se mai puteau misca de un an”.
In ultimele luni de viata, cand pictorul era la pat, paralizat si abia mai putea
sa vorbeasca, Arghezi i-a facut o vizita lui Luchian si l-a gasit plangand. A
aflat ca in noaptea precedenta George Enescu venise la el in camera, isi
scosese vioara si fara sa spuna un cuvant, sau sa aprinda lampa, i-a cantat
doua ore fara intrerupere. Stefan Luchian a fost bolnav de scleroza multipla.
O perioada din viata sa a cantat la flaut in orchestra Teatrului National din
Bucuresti, pentru a-si castiga existenta. Si Luchian si Enescu s-au nascut in
sate din Botosani, ambii inzestrati cu mare talent in muzica si pictura. Unul
si-a ales ca imensa pasiune pictura, altul muzica. In vara lui 1909, an in care
Enescu venea la Tescani, Luchian era internat la sanatoriul din Moinesti, deja
era tintuit in fotoliu. Asa cum natura din Tescani l-a inspirat pe Enescu in
muzica, asa si Moinestii l-au inspirat pe Luchian in pictura (“ Dupa ploaie la
Moinesti”, “Peisaj de la Moinesti”, “Targul Moinesti ”). Pictorul florilor cu
pensula legata de degetele paralizate, Stefan Luchian, s-a stins in iunie
1916.
George Enescu si-a insusit sfatul de le domnisoara Lydie, desi avea doar 10
ani, apoi si pe cel al “mamei de suflet”, Regina Elisabeta a Romaniei. Desi era
un geniu, Enescu nu facea caz de asta. Bunul simt si educatia primau. Desi
avea o memorie senzationala, care il ajuta sa interpreteze sau sa dirijeze fara
partitura, George Enescu punea intotdeauna una pe pian sau pupitru, chiar
daca nu era nevoie sa intoarca vreo fila.
1900: “In folosul scolarilor saraci, tanarul dar deja marele artist George
Enescu a dat un mare concert la inaugurarea noului si admirabilului Palat
Administrativ al Dorohoiului, a treia zi de Pasti, dupa amiaza. Cu ochii ficsati
mai mult in sus, caci tanarul artist George Enescu nu canta nimic pe note, ci
cu totul pe de rost” – Ziarul “Curierul Roman”, 18 aprilie 1900
M.S. Regele Mihai I: “In anii 1940, in vizita la Castelul Peles, George Enescu
m-a intrebat: Care este compozitia simfonica favorita a Majestatii Voastre?
Am raspuns: Simfonia a V-a de Beethoven. La care, George Enescu s-a
asezat la pian si a cantat, fara partitura, intreaga simfonie beethoveniana,
murmurand din buze pe intreg parcursul interpretarii, de parca ar fi vrut sa
suplineasca, in gand, restul instrumentelor din orchestra ”.
Dr. Josef Willer: “Bela Bartok s-a intalnit cu George Enescu in tren, la
frontiera. Bartok a observat cum Enescu a memorat vizual, in trenul spre
Bucuresti, lucrarea “Ket kep” (doua tablouri) pe care a doua zi a dirijat-o pe
de rost”.
Viorel Cosma: “Avea o memorie de magnetofon, gratie careia, la maturitate,
putea dirija toata opera lui Wagner din memorie si putea canta, pe dinafara,
52 de volume de Bach. Era suficient sa auda o singura data un cantec si il
retinea. Mostenise un auz absolut. Asta e un dar din nastere, nu se poate
castiga in timp. Memoria sonora era ajutata si de o memorie vizuala
fabuloasa. Daca vedea o data o partitura o si inregistra vizual. Canta din
gura, canta la fluier, pian, vioara, violoncel, flaut, corn, orga, era un
poliinstrumentist”.
Alexandru Dinicu, nepotul lui Grigoras Dinicu: “George Enescu si Dimitrie
Dinicu (unchiul lui Grigoras Dinicu) se plimbau pe la un targ de mosi. Printre
alte distractii, exista si un panou in fata caruia aparea cineva care mima
cantatul la vioara iar in spatele panoului se ascundea cineva care canta cu
adevarat. La un moment dat, George Enescu, care avea o ureche muzicala
extraordinara, se opreste si ii spune lui Dimitrie Dinicu: “Maestre, asta de
canta parca ar fi nepotul dumitale, Grigoras, dupa stil”. Dimitrie Dinicu ii
spune lui George Enescu: “Nu, nu se poate, Grigoras e la studii”. Dar era
chiar Grigoras Dinicu, care mai scotea si el un ban, ca era tanar. Unchiul sau
s-a suparat ca era sa il dea afara din orchestra ”.
Sanda Bobescu, pianista: „Cand eram aproape adolescenta, la unul din
recitalurile Maestrului Enescu de pian, trebuia sa ma ocup de partitura. Imi
aduc aminte ca m-am asezat langa dansul, ca sa dau paginile – si ca a
inceput interpretarea, care m-a vrajit. Apoi am auzit aplauzele, ca prin vis.
Recitalul se terminase iar partitura lucrarii extraordinar de grele ramasese
neatinsa. Maestrul Enescu stia lucrarea pe dinafara”.
Sir Yehudi Menuhin: „Trebuie sa povestesc despre fenomenala memorie a lui
Enescu, pentru ca nu a avut egal. Intamplarea a avut loc la dansul acasa, in
1927. Abia incepusem lectia cand a venit Maurice Ravel, fostul lui coleg de
studii, pentru a-l ruga sa cante impreuna o sonata a sa pentru vioara, pe
care o prezenta unui editor. Enescu ne-a cerut scuze, tatei si mie, si au
inceput sa cante. Ravel s-a asezat la pian iar Enescu si-a luat vioara si a
inceput sa urmareasca partitura. Cand au terminat de cantat, Ravel i-a
multumit si a vrut sa plece. Enescu l-a rugat sa o mai cante o data. Enescu a
pus partitura de-o parte si a cantat sonata perfect pe dinafara. Eu si tatal
meu eram uluiti. Dar tot asa era si Maurice Ravel…”
Dr. Josef Willer: la Lugoj (in Banatul austro-ungar) – “ In 1912, a venit de la
Paris, George Enescu, care a prezentat publicului lugojan un program cu
adevarat ales. Inainte insa de a termina programul ne-a cucerit prin
atitudinea sa de o fermecatoare modestie – si totusi atat de plina de caldura.
Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretentios, mai modest – decat Enescu
pe podium. Frac uzat, ghete, camasa simpla. Dar cand, cu ochii inchisi si cu
simplitate nemaiauzita, lasandu-se purtat pe aripi de extaz a cantat
“Chaconna” de Bach, ne-a vrajit pe toti cu magia viorii sale ”.
Sir Yehudi Menuhin: “Daca cititorul ar putea sa-si inchipuie mintea
enciclopedica, ingemanata cu inima cea mai generoasa si mai lipsita de
egoism din cate pot exista intr-un om cu o infatisare nobila si frumoasa, cu
un chip romantic insufletit mereu de un geniu creator, fie ca vorbea, preda,
dirija, canta la vioara ori la pian si mai cu seama atunci cand compunea,
imaginea tot n-ar fi completa. Enescu ramane pentru mine cea mai
extraordinara fiinta omeneasca, cel mai mare muzician si cea mai puternica
influenta exercitata vreodata asupra mea”.
Vincent d’Indy: „Daca lucrarile lui Beethoven ar fi distruse nu ar fi nicio
problema. Vor fi reconstituite din memorie de Enescu ”.
Enescu: „Cat am mai fost de comentat pentru memoria mea! intr-o zi,
cineva, caruia i-am uitat numele (ceea ce dovedeste ca am mai putina
memorie decat mi se atribuie) a scris ca, daca m-as afla singur pe o insula
pustie, cu un toc, cerneala si hartie cu portativ, as fi in stare sa-mi amintesc
si sa rescriu o buna parte din muzica clasica si romantica. Doamne, nu spun
ca nu, dar adaug ca nu-i nimic de mirare in asta. Cand iubesc ceva, mi se
graveaza in inima pentru tot restul vietii”.
Tara
De la 7 ani, de cand a plecat prima data la Viena, George Enescu venea acasa
in fiecare vara. Isi impartea vacanta intre Cracalia, in casa parinteasca si
Mihaileni, casa bunicilor materni. Asa ca locurile natale i-au ramas toata
viata in memorie. “Pentru el, Liveni, Cracalia si Mihaileni insemnau o lume
magica, care il smulgea din banalitate” – Viorel Cosma
“Romania? Daca o iubesc? Bineinteles ca o iubesc, pentru ca nu am optat
niciodata pentru nationalitatea franceza, desi Franta s-a purtat frumos cu
mine si sunt ca si copilul ei”.
1901: La 20 de ani, George Enescu revenea in Romania ca un artist gata
format – interpret si compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea si
modestia lui intreceau limitele obisnuite. Nu parea sa fie omul vremurilor
sale. Acum prefera singuratatea. Mai mult decat realitatea prefera iluziile se
se refugia in mestesugul artei”. – Prof. Dorina Tereza Gorgan.
Tony Aubin: „De la patria sa, Romania, Enescu a preluat acel amestec subtil
de nostalgie, de melancolie, de dragoste – ardoarea exprimata in cuvantul
dor” – presedintele Societatii Prietenilor lui Enesco, Paris
La maturitate, cineva l-a intrebat cand si-a parasite tara: “ Nu, n-am parasit-
o. N-am parasit dealurile, vaile si padurile Moldovei, nici murmurul
izvoarelor, nici ciripitul pasarilor. Le-am luat cu mine si le aud cantand in
mintea mea”.
Razboaiele
In timpul Primului Razboi Mondial, Mihail Jora era grav ranit intr-un spital si
a fost vizitat de George Enescu. Au vorbit, apoi Enescu i-a cantat la
vioara. Mihail Jora: “El, Enescu, mi-a redat in clipele acelea dorinta si vointa
de a trai, pe care le pierdusem. El mi-a dat puterea de a lupta impotriva
raului si m-a inviat din morti”.
“Enescu, mare patriot a ramas in tara in timpul razboaielor ”. Enescu a fost un
mare patriot, dar nu razboaiele l-au definit astfel, ci o multitudine de actiuni.
Trebuie mentionat ca asa era legea: pe timp de razboi, barbatii erau obligati
sa se intoarca in tara. De exemplu, Constitutia din 1866: “ Tot Romanul face
parte sau din armata regulata, sau din militia, sau din garda cetateneasca,
conform legilor speciale”. Dar sunt si cativa care au tinut sa “precizeze” ca
Enescu a fost scutit de armata. Dar asta nu l-a impiedicat pe Enescu sa
participe. “George Enescu cutreiera spitale sau frontul pe timpul razboiului,
cantandu-le ranitilor la vioara”. Si nu doar in calitate de violonist sau
organizator de concerte, strangand bani pentru oropsiti a participat Enescu
la razboi, ci si in cea de infiermier. George Enescu a fost infiermier la Crucea
Rosie.
1916: George Enescu si-a oferit serviciile Crucii Rosii Romane dupa batalia
de la Turtucaia, din septembrie 1916. La cateva zile dupa dezastrul de la
Turtucaia, in spitalul militar amenajat in localul “Scoalei Centrale de Fete” din
Strada Icoanei, Bucuresti, inrolat ca infirmier era George Enescu. Acolo l-a
intalnit Ioan Rusu Sireanu, fost director al ziarului “Tribuna” din Arad. Acesta
si-a notat cateva amintiri despre diferite personalitati aflate in situatii
inedite, iar fiul sau Vintila Rusu Sireanu le-a transcris si publicat intr-un mic
volum “Vinurile lor…”, in 1968. Ioan Rusu Sireanu a stat cate opt zile pe
langa fiecare personalitate: “Aflandu-l pe Enescu in spitalul de raniti, eram
socat. Pentru ca aici veneau ambulante, camioane, automobile si chiar
carute, care umpleau de dimineata pana seara strada, aducand trupuri
mutilate, trupuri zdobite si totul era acoperit de gamete si vaiete si plans
disperat… In aceasta atmosfera de mari suferinte, a fost adus un tanar
vanjos cu cangrena gazoasa pe care colonelul chirurg trebuia sa-l opereze
imediat, ceea ce insemna amputarea piciorului. L-a pus pe scandurile pe
care improvizase masa de operatie si, vazandu-l pe Enescu inalt si voinic,
circuland cu galeata cu fese printre raniti, apreciindu-i statura si robustetea
l-a chemat sa ajute. Enescu a venit imediat si a facut ce i-a spus medicul.
Dar nu a rezistat cand a inceput operatia extreme de dura, cu fierastraul ”.
Lui Enescu i s-a facut rau. Mai tarziu, Ioan Rusu Sireanu a plecat spre casa cu
Enescu, foarte trist ca “s-a dovedit atat de slab”. Enescu l-a invitat pe Sireanu
in casa, unde, dupa ce i-a mai trecut supararea, i-a cantat Bach. Mai mult
aici.
“Soldatii romani erau tarani. Oameni de-ai locului, visatori si mandri. Cand
va spun buna ziua, parca v-ar privi de sus. Soldatii romani au dat dovada de
un eroism extraordinar. Iar in spitale, cereau scuze infiermierelor pentru
deranj chiar si atunci cand erau pe patul de moarte”.
1917 – 1918: George Enescu a stat la Iasi aproape doi ani, timp in care a
condus repetitiile orchestrei din Iasi.
1917, Alexandru Garabet: “George Enescu, fie-i memoria pentru totdeauna
sa ramana vesnica, a stat un an si jumatate la Iasi. A avut grija de toti, nu
ne-a lasat pe nici unul neindrumat. Lucra pedagogic si totdeauna dadea
indrumari extraordinare” – Interviu din 1974 cu Alexandru Garabet, primul
concert-maestru al Filarmonicii “Moldova” Iasi, acordat profesorului Mihail
Cozmei, muzicolog:
1942: Filarmonica de Stat “Moldova” din Iasi, institutie cu activitate artistica
permanenta, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, sub bagheta lui
George Enescu.
Radu Constantinescu: “In toamna anului 1942 am intrat dara in prima
stagiune oficiala a Filarmonicii Moldova, dand in total 40 de concerte in
stagiunea 1942 – 1943, primul concert fiind dirijat de Maestrul George
Enescu, care in acest scop a venit si a stat la Iasi o saptamana intreaga spre a
pregati bunele inceputuri ale orchestrei ” – relatarea din 15 martie 1945 a
fondatorului si primului director al Filarmonicii “Moldova” Iasi, Radu
Constantinescu. “Rapsodia Romana nr. 2 a fost una dintre lucrarile dirijate de
insusi George Enescu, in concertul de inaugurare a Filrmonice “Moldova”,
programat vineri, 9 octombrie 1942, in sala Teatrului National din Iasi ”.
George Enescu, 1943: “La Iasi am avut acum, de curand, marea placere sa
asist la Simfonica din Moldova care a cantat Eroica de Beethoven in mod
demn. Alcatuirile simfonice pe care le vad ca prind puteri imi fac o deosebita
placere. Ar fi de dorit ca in fiecare oras cu buna stare sa se injghebe o
orchestra simfonica” – interviu pentru “Dacia”, Timisoara, 3 aprilie 1943
Dragostea
“Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici… pentru totdeauna. Vreau sa spun
pentru toata viata, aici… In inima”.
George Enescu a iubit foarte mult o femeie. A fost, cum s-ar spune “barbatul
unei singure femei” (idealul, desigur) – desi sentimentele nu prea au fost
reciproce. A avut, totusi, si alte idile si aventuri. George Enescu a fost un
barbat frumos, foarte elegant in tinerete, inalt (1,80) dar si cu o personalitate
aparte, manierat.
Cutremurul din 10.11.1940 a avut 7,4 grade pe Richter. Faza critica a durat
3 minute, la 3,39 minute noaptea. In Bucuresti au fost inregistrati 300 de
morti, majoritatea de la blocul Carlton de 12 etaje din Bd. Bratianu. Dupa
prabusire, blocul a luat foc. In Bucuresti, s-au prabusit aproape toate
plafoanele salilor de spectacole. S-a prabusit turla Bisericii din Str. Berthelot.
Calea Victoriei era blocata de ziduri prabusite. Molozul de la cladirea Uniunii
Camerelor de Comert din Str. Sarindar bloca trecerea. Au fost distruse
Ambasada Americana, Hotelul Postei, cladirea Ministerului Agriculturii,
cladirea Marelui Stat Major de la intrarea in Cismigiu.
Bombardarea Bucurestiului in 1944 a fost unul dintre cele mai tragice
evenimente, soldat cu moartea a peste 5.000 de bucuresteni de-a lungul a
17 bombardamente, din 4.04.1944 pana la 7.05.1944. Primul a fost in plina
zi, pe 4 aprilie 1944, cu 200 de bombardiere, care au transformat in cateva
minute Bucurestiul in ruina. Mii de morti si sute de case distruse. Bilantul
celor 17 bombardamente aeriene: au fost ucisi 5.524 de locuitori; au fost
raniti 3.373 de locuitori; au ramas fara adapost (sinistrati) 47.974 de
locuitori; au fost distruse total 3.456 de case de locuit; au fost distruse
partial 3.473 de case de locuit; au fost avariate 401 case de locuit; au luat
foc 2.305 de cladiri. Americanii si englezii me-au atacat cu 3.640 de avioane
de bombardament, 1.830 de avioane de vanatoare pe timp de zi. Noi ne-am
aparat cu 601 avioane de vanatoare romanesti si 709 avioane de vanatoare
germane.
Dovezi
Exista documente, care au fost facute public de CNSAS in 2011 la Londra, de
catre Ioana Voicu Arnautoiu, despre urmarirea lui Enescu la Paris de catre
securitate, prin trei agenti: Lucia, Bediteanu si Ionescu, care ii raportau direct
lui Alexandru Draghici la Bucuresti. Sunt documente care atesta ca agentul
de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu. Sunt marturii ca
securitatea a aflat imediat de decesul lui Enescu si ca a vrut sa ii aduca trupul
neinsufletit in tara, ca “bun national, apartinand Romaniei”.
Urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate este confirmata si de Europa
Libera prin arhiva sa, in “Dosarul George Enescu” de dupa moartea sa, din
1955 pana in 1956, care clarifica si problema pasaportului lui Enescu, pe
care nu scria “RPR” ci era unul pe care era stema regala a Romaniei, la care
Enescu nu a vrut sa renunte. I-a fost retras fortat de catre Legatia de la Paris,
in 1949. Europa Libera confirma prezenta luiBediteanu si a Luciei pe langa
Maestrul Enescu. Din dosar fac parte rapoarte intocmite pe baza informatiilor
“tanarului student Chiriac” care vorbea despre o alta faza a luptei dintre
diaspora de la Paris si PCR-ul din Romania pentru memoria lui George
Enescu: PCR sustinea ca Enescu era unul de-al Romaniei comuniste, exilatii
sustineau ca Enescu a fost un anti-comunist convins. In arhivele securitatii
se gaseste si dovada luptei autoritatilor comuniste, atat din Romania cat si
din Franta, de a-l aduce pe Enescu, viu sau mort, inapoi in Romania.
Comunistii au lansat ideea ca Enescu era pro-comunist pentru ca a pastrat
pasaportul “democratiei populare” – “RPR” pana in momentul mortii, iar
diaspora din Paris a “muscat” minciuna. Adevarul, conform Europa Libera,
este urmatorul: in 1949, Legatia comunista de la Paris i-a retras lui George
Enescu vechiul pasaport, cel cu stema regala si i-a spus ca ii elibereaza altul,
unul nou, cel popular/comunist. Enescu l-a REFUZAT pe cel comunist, astfel
pierzand dreptul de a putea calatori peste hotare, oriunde. Practic, din 1949,
Enescu nu mai putea calatori, asa ca i-a cerut unuia dintre cei mai apropiati
prieteni, o femeie, “Domnisoarei Lucia Manescu” – care a stat langa Enescu
pana si-a dat sfarsitul (era agenta de securitate comunista, sau nu?) – sa-i
obtina documente de calatorie franceze, “titre de voyage”.
Dra. Lucia Manescu a declarat reporterului Europa Libera ca “ George Enescu
a primit documentul de calatorie francez de la Prefectura de Politie din Paris,
pe care l-a pastrat pana la moarte”. Deci George Enescu avea un document
de calatorie francez.
Unul dintre agentii romani de securitate comunista, “detasati” pe langa
Enescu pentru a-l convinge sa se intoarca in Romania a fost
Corneliu Bediteanu. Acesta a ajutat si la incercarea, nereusita, de a repatria
cu forta trupul neinsufletit al lui George Enescu, de la Paris la Bucuresti.
Corneliu Bediteanu a fost expulzat din Franta pe 5 mai 1955 (lucra in cadrul
serviciului de securitate externa), dupa tentativa de rapire, imediat dupa
deces, a trupului compozitorului din Hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955.
Si cine putea sa il anunte pe Bediteanu imediat dupa deces, daca nu
chiar Lucia Manescu? Sau un alt agent aflat in preajma sau in personalul
hotelului, probabil acel “Ionescu” pe care nu il mai regasim in niciun
document. Insa despre Lucia se spune ca a stat langa Maestrul Enescu pana
cand a murit, iar numele ei este mentionat in arhivele securitatii.Bediteanu se
plangea ulterior, fiind la Berna, ca a fost expulzat din Franta din cauza
prostiei celor de la Legatia Romaniei la Paris: “ Ei m-au bagat la apa prin
prostia lor; ei trebuiau sa ceara Ministerului de Interne o dezlegare ca sa ma
duc la ei de cateva ori, ca reprezentant pentru interesele Maestrului, si astfel
francezii nu ar fi avut nimic de obiectat ”. La Bucuresti, comunistii ii “infierau”
de zor pe cei care “l-au amarat pe Enescu pana in ultimele clipe, strainii haini
si clica de fugari”. Adica pe cei care l-au ajutat pe George Enescu, prietenii
sai cei mai buni, precum Yehudi Menuhin, care a facut tot ce i-a stat in
putinta pentru George Enescu. “Infierati cu manie proletara” mai erau
muzicologul Antoine Golea, elevul lui Enescu si Bernard Gavoty, prietenul
Maestrului. In iunie 1956, acestia il elogiau pe George Enescu la “Ecole
Normale de Musique” din Paris, la care au asezat un bust din bronz al
compozitorului George Enescu – comandat si platit de ei, autor fiind
sculptorul francez Jules Rey – la un an de la disparitie. Aici.
Cam ce se intampla in Romania in perioada in care George Enescu era la
Paris si spera sa se intoarca in tara?
Nepotul sau, pictorul George Tomaziu, era arestat, in 1950. Fiul avocatului
Gheorghe Tomaziu si al Lucretiei Enescu Tomaziu, verisoara primara cu
Maestrul Enescu, George Tomaziu era arestat in martie 1950, acuzat de
spionaj in favoarea britanicilor si condamnat pentru “crima de inalta tradare”
la 15 ani de munca silnica, de catre Tribunalul Militar Bucuresti. George
Tomaziu a transmis la Londra, dupa razboi, in timpul comunizarii fortate a
Romaniei, informatii despre samavolniciile comise de fortele de ocupatie
sovietice, precum deportarea sasilor si svabilor. In momentul arestarii i-a
fost confiscata bogata corespondenta purtata cu George Enescu de-a lungul
anilor. George Tomaziu a fost gratiat in 1963 si a fugit la Paris. Mai
multe aici.
Comunistii desfintau ordinele calugaresti, spitalicesti si de invatamant in
1949. Nationalizau toate bunurile Congregatiei Saint Vincent de Paul, iar in
1952 il arestau pe Preotul Vladimir Ghika. Regele Mihai I se oferise sa ii dea
o mana de ajutor pentru a pleca din tara, inca de la terminarea razboiului,
insa a refuzat “Daca Dumnezeu ma vrea aici, aici raman ”. Monseniorului
Ghika i-a fost interzis de comunisti sa mai oficieze, insa a continuat si astfel
arestat in 1952, pe 18 noiembrie, sub acuzatia de “inalta tradare”. A fost
inchis la Uranus si snopit in bataie, trecut prin socuri electrice. Dupa process
a fost inchis la Jilava si batut cumplit, murind pe 16 mai 1954.
In 1952, sotia compozitorului Mihail Jora, Lily (Elena Jora), era arestata si
condamnata la 4 ani de inchisoare, cu “vina” de a fi fost sora lui Grigore
Gafencu. Trebuie mentionat ca Mihail Jora era ruda (var primar) cu Maruca
Cantacuzino-Enescu si se considera var si cu Enescu – pentru ca George
Enescu a mai avut o incercare de a indupleca autoritatile comuniste, rugand
ministerul de interne roman ca Elena Jora sa fie eliberata din inchisoare, in
1952. Tot fara succes. Vazand ce i s-a intamplat compozitorului Mihail Jora,
considerat ca un mare muzician al Romaniei, al doilea dupa George Enescu,
ma intreb ce puteau pati Enescu si Maruca, daca ar fi ramas in Romania. La
31 decembrie 1947, Mihail Jora depunea juramantul de loialitate al corpului
profesoral al Conservatorului din Bucuresti fata de R.P. Romana si cerea sa se
tina un moment de reculegere pentru abdicarea Regelui Mihai I din 30
decembrie 1947. Gest in urma caruia Jora a fost destituit din functie,
devenind tinta atacurilor publice, prin intermediul presei: “ Jora a tinut sa-si
manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor! Jora, fostul
mosier deposedat de reforma agrara!”
Prin Rezolutia in problemele muzicii din 10 februarie 1948 a CC al PC al
URSS, se cerea a se face din creatia muzicala romaneasca unealta
propagandei comuniste, iar Mihail Jora s-a opus. Mihail Jora nu a fost de
accord in 1946 ca George Enescu sa fie destituit din functia de presedinte al
Societatii Compozitorilor Romani, astfel Enescu ramanand in functie timp de
3 ani, pana in 1949, chiar daca plecase din tara in 1946. Mihail Jora s-a opus
autoritatilor comuniste atunci cand se incerca marginalizarea unor
compozitori romani, fiind considerati ca “dubiosi”: Constantin Silvestri,
Theodor Rogalski, Theodor Grigoriu, Emil Montia, Martian Negru – iar pe altii
sa ii dea afara din Societatea Compozitorilor Romania: Dinu Lipatti, Paul
Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brailoiu, Ion
Nonna Otescu – toti fiind compozitorii pe care George Enescu ii incurajase
prin concursuri, burse si premii de specializare in strainatate. Mihail Jora a
mai fost “vinovat” si pentru ca avea o origine “nesanatoasa”, ca descendent
dintr-o veche familie de boieri moldoveni si casatorit cu Elena (Lily Gafencu –
Jora), sora fostului ministru de externe din 1939, Grigore Gafencu, judecat ca
tradator in 1947.
Stramutarea
Victor Eskenasy, Europa Libera: “Pe 8 iulie 1955, corpul lui George Enescu a
fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la
familia Branly” – conform unui raport transmis autoritatilor americane. “ Acest
transfer a fost efectuat in cel mai mare secret iar la deshumare nu au luat
parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un
inspector de politie si un magistrat. Cavoul a fost complet inchis iar piatra
cimentata. Locul a fost obtinut pe veci dar nu se stie daca el nu va fi
deshumat daca doamna Enescu se hotaraste sa plece in Romania. Nicio
inscriptie si nicio data nu indica ca acolo a fost inmormantat cel ce a fost
George Enescu. Pe mormant se afla o cruce de flori albe si mauve, iar la
capatai cateva muscate inflorite”. Reporterii Europa Libera au fost de mai
multe ori la cimitirul istoric din Paris pentru a afla date care sa confirme cele
de mai sus, insa administratia a mentionat ca are dispozitii precise de la
Prefectura de Politie sa nu dea nici un fel de informatie cu privire la “ George
Enescu si transferarea sa”.
Este si asta o confirmare, oricum. Ce ciudat… Trebuie sa fi fost foarte mare
secret totul, fara prezenta sotiei, Maruca, si a prietenilor adevarati ai lui
Enescu, in schimb cu prezenta domnisoarei Lucia si a doamnei Bediteanu,
sotia agentului comunist al legatiei comuniste de la Paris expulzat din Franta
pe 5 mai 1955 pentru tentative de rapire, Corneliu Bediteanu. Preotul,
parintele Virgil Parvanescu, din Radovan, Dolj, fusese ajutor de comandant
legionar, condamnat la moarte in contumacie; ajutat de parintele Dumitru
Balasa a reusit sa fuga din tara; a ajuns mai intai in Franta, apoi in SUA. In
1952 slujea ca preot la Biserica Romaneasca din Paris. Preotul Virgil
Parvanescu fusese caterisit in Romania (adica pierduse dreptul de a invata,
sfintii si pastorii, cea mai grea pedeapsa ) in de doi dintre mitropolitii
Olteniei. Se refugiase din tara, invocand motivatia: “dupa ocuparea ei de
armata sovietica rusa”. A slujit la Paris vreo sase ani, pana cand a fost
deportat de politia franceza cu sentinta judecatoreasca civila si bisericeasca”
– probabil in 1958, cand a plecat in SUA. Ceva nu a fost in regula atunci,
pentru ca si in sanul bisericii de la Paris au fost niste probleme, iar
protagonist a fost si preotul Parvanescu: “ In februarie 1952, se constituia un
nou comitet de gestiune si instalarea noilor preoti Virgil Parvanescu si Radu
Gratian. In timp ce primul a adus deservicii, al doilea a incercat restabilirea
linistii”. Altii sunt de parere ca preotul Virgil Parvanescu fusese promovat de
grupul lui Grigore Gafencu. Dar de ce a fost deportat chiar de catre
autoritatile franceze?
Si totusi. Am incercat sa pun cateva informatii cap la cap despre
“enigmaticul” CorneliuBediteanu. Nu era enigmatic. Era doar de joasa speta,
un informator si un tradator. Si nu fusese prieten al Maestrului Enescu, ci al
familiei Cantacuzino.
In perioada 1940 – 1955, juristul Corneliu Bediteanu a fost secretarul
particular al lui George Enescu, dar si bun prieten cu Dinu Lipatti. Juristul
Corneliu Bediteanu, impreuna cu sotia, a plecat definitiv din Romania, cu
vaporul Ardealul din Constanta,odata cu George Enescu si Maruca in 1946 –
conform muzicologului Viorel Cosma, in Revista Muzica Nr.3 din 2010. Din
corespondenta lui Dinu (Constantin) Lipatti cu familia Bediteanu este
dezvaluita o prietenie mult mai adanca. Dinu Lipatti ii scrie lui
Corneliu Bediteanu – uneori apare si Bedieteanu. Mai in gluma, mai in serios:
“Caprarul Constantin” catre “Maiorul Bediteanu”. Aici.
In 1943, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului
Romaniei Nr. 149 din 30 iunie 1943, Partea II, pag. 4488:
Corneliu Bediteanu, Secretar. Adunarea actionarilor din 14 iunie 1943,
Societatea anonoma romana pentru industria chimica Popesti-Leordeni-Ilfov
Romochim. In consiliul societatii intrau Ion G. Cantacuzino si Karl Amlinger.
Presedinte al CA era ales Ion G. Cantacuzino. Pentru conformitate semna
secretarul Corneliu Bediteanu, vizat Camera de Comert, 25 iunie 1943, nr.
14.034. Aici.
In 1945, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului
Romaniei Partea II, Nr. 096 din 26 aprilie 1945, pag. 2576: Convocarea
A.R.P.A. (Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei ), cu sediul in
Bucuresti, Calea Victoriei 68-69. Convocarea se facea in 26 aprilie 1945,
pentru intrunirea din 20 mai 1945. La punctul 11: Alegerea a 3 noi cenzori,
in locul domnilor Sever Tiganeseanu, Corneliu Bediteanu si Jean Ionescu, ale
caror mandate expirau. Aici.
In 1952, numele Bediteanu apare in corespondenta cu tortionarul
criminal Alexandru Draghici. In articolul “Istoria unor turnatorii” din 2008,
Iulia Popovici reia dosarul de ancheta din 1950 – 1952 al elevei de 16 ani,
Maria Ioana (Oana/Marioana/Oana Orlea) Cantacuzino, nepoata Marucai si
nepoata prin alianta a lui George Enescu, care in 1952 era arestata si inchisa
pentru 4 ani. Patratul rosu (Rombul rosu). Oana fusese turnata de colegul ei
de scoala Cornel Todea. George Enescu il anuntase pe Petru Groza ca nu
poate veni sa sustina concerte in Romania daca nu o elibereaza pe Oana. Se
pare caAlexandru Dragici a intrat pe fir si i-a conditionat Maestrului Enescu
intoarcerea in tara pentru ca Oana sa fie eliberata. Nu s-a intamplat nici una,
nici alta. Iar Iulia Popovici gaseste in acest dosar
numele Bediteanu (Constantin in loc de Corneliu): “Pe de alta parte, in acelasi
dosar am puti citi o scrisoare, adresata de un domn
ConstantinBediteanu ministrului de interne Alexandru Draghici, caruia ii
vorbeste cu “dumneata”, in care povesteste despre un pachet cu
medicamente si “bunatati” trimise de Maruca pentru Draghici, unui oarecare
Dionisie Ionescu si despre bunuri personale ale lui George Enescu, expediate
in Romania pentru muzeul pe care dorea sa-l fondeze Ministrul Internelor ”.
Este posibil ca pachetul cu medicamente sa fi fost si pentru avocatul Romeo
Draghici. Aici.
In 1955, regasim de doua ori numele Bediteanu in calitate de avocat la Paris
al Marucai Cantacuzino-Enescu, intr-un articol din 2009 “ Palatul
Cantacuzino de pe Calea Victoriei 141, obiectivul unor diversiuni politice
ridicole”, din Revista Cultura, semnat Pavel Tugui ( fost sef al Sectiei Stiinta si
Cultura al CC al PMR 1955-1960 ). Articolul face referire la polemica din
presa anului 2006, cu privire la Palatul Cantacuzino si actul de donatie
al Marucai Cantacuzino-Enescu din 1967, autentificat in Elvetia. Nu intru in
amanunte, redau doar un fragment care corespunde anului1955: „Ministrul
Culturii, dupa o consultare cu avocatul familiei Enescu, RomeoDraghici si alte
persoane implicate, a trimis la Paris pe Mihai Alexandru (adjunct al
ministrului culturii) care a adus de la Paris aprobarea scrisa a d-
nei MarucaCantacuzino-Enescu, autentificata la un notar din Paris
de avocatul Bediteanu”. Acest lucru nu putea sa se intample in 1956 asa cum
sustine Pavel Tugui, pentru ca Maruca a fugit in Elvetia in iunie 1955, cum
veti vedea mai jos. Muzeul a fost infiintat ulterior, cu HCM 1075 din 1956 si
director a fost numit Romeo Draghici, ca avocat reprezentant al Marucai in
Romania. Aici.
In 1955, ii regasim numele printre cei trei agenti de
securitate comunisti – Lucia,Bediteanu si Ionescu care ii raportau direct lui
Alexandru Draghici la Bucuresti – in documentele CNSAS, care atestau si ca
agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu –
prezentate la 27 iunie 2011, la Londra, de violonista Ioana Raluca Voicu-
Arnautoiu, ea insasi victima a comunismului, in conferinta “ Enescu in exil.
Curtat si urmarit de autoritatile comuniste ”. Documentele si studiul au fost
incluse in cartea sa “Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive”. Vol.1,
Editura Ars Docenti. Aici.
In 1955 – 1956, ii regasim numele in articolele lui Victor Eskenasy din 2013,
citand din documentele arhiva apartinand Radio Europa Libera care
confirmau prezenta agentilorBediteanu si Lucia pe langa Maestrul Enescu.
Am pomenit si despre tentativa de rapire a trupului neinsufletit de
catre Bediteanu. In continuare: “La 14 mai 1955 (la o saptamana de la
inmormantare) reporterul Radio Europa Libera s-a intalnit cu Marucain holul
Hotelului Atala (…) El i-a spus ca Europa Libera ar vrea sa cumpere vioara
Guarnerius si o parte din manuscrise (…) Maruca, putin jenata, a raspuns ca
manuscrisele si vioara se afla la “loc sigur”, la niste prieteni. A evitat sa
discute mai multe, motivand ca e prea lovita de moartea sotului (…)
Corneliu Bediteanu, agentul comunist roman, fusese expulzat din Franta
chiar din camera Maestrului din hotel Atala, pe 5 mai 1955, moment in care
in camera intrase Regina Elisabeta a Belgiei si cand doua oficialitati de la
Ministerul de Interne francez au venit sa-l scoata peBediteanu. Intr-un
document (datat 27 mai 1955) se mentionau imprejurarile in care
Corneliu Bediteanu, imediat dupa moartea Maestrului, incerca sa incarce, in
doua valize, vioara Guarnerius si o serie intreaga de partituri si manuscrise
din camera Maestrului din hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955 (…) La 12
iunie 1955, duminica,Maruca nu a luat parte la parastasul Maestrului
organizat de Biserica romaneasca din Paris (de 40 de zile). Ea a declarat
domnisoarei Lucia Manescu ca nu vrea sa mai intre in Biserica romanesca din
Paris, deoarece acolo se face numai politica (…) La 14 iunie 1955, reporterii
Europa Libera din Paris citau dintr-o nota pentru serviciile americane ca
marti, 14 iunie 1955, la orele 17, Maruca insotita de doamna si
domnul CorneliuBediteanu au parasit Parisul cu destinatia Elvetia, unde s-au
instalat in localitatea Rheinfelden, hotel Salinen Park (…) Intre timp Maruca a
lichidat toate lucrurile ce le avea Maestrul la hotel precum si la locuinta din
Rue Clichy 26-28. Nimeni nu a stiut de plecarea Marucai in Elvetia si toti
banuiau o intoarcere a ei in Romania, impreuna cu ramasitele pamantesti ale
Maestrului. Pe 8 iulie 1955, a avut loc acea ciudata reinhumare, considerate
ca “strict secreta”, cand trupul lui George Enescu a fost scos din cavoul
provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly “iar la
deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu,
dra. Lucia Manescu, dna.Bediteanu, un inspector de politie si un magistrate”.
De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-
1960) aflam ca Enescu “ar fi acceptat desi nu facea politica” sa fie pus pe
listele de deputati. Doar ca in perioada alegerilor ( noiembrie 1946, “votati
soarele”) Maestrul Enescu era in turneul din SUA, organizat cu un an inainte.
Pe 10 septembrie 1946, Enescu pleca in SUA pentru un concert de 5 luni,
adica pana in ianuarie 1947, nu avea cum sa fie in noiembrie 1946 in
Romania. Presupunand ca este adevarat si a acceptat, atunci a fost doar o
manevra, pentru ca ramanerea in America era aranjata inca din 1945. Insa
George Enescu nu s-a putut adapta in America. Si-a onorat cantractul de
concerte si lectii in 3 luni si in decembrie 1946 a plecat la Paris.
Victor Eskenasy: “Marturii de necolaborare gasim in cartea “George Enescu in
spatiul artistic american” din 1994 a istoricului Dumitru Vitcu, din care aflam
ca Maestrul George Enescu pleca in Statele Unite in 1946 pentru un turneu
de concerte cu contract de 5 luni, in care erau programate mai
multe concerte de caritate, in beneficiul copiilor infometati din Romania si a
celor ajunsi in Palestina, dupa Holocaust ”. Ca raspuns ca Enescu “ar fi
colaborat cu rusii pentru ca facea parte dintr-o asocialie culturala, in calitate
de muzician si ca a fost in URSS in 1945 pentru a da concerte ”,
Petre Constantinescu-Iasi era cel care era ministrul propagandei in guvernul
Petru Groza in 1945. A pus la dispozitia Maestrului George Enescu si
insotitorilor sai un vagon din trenul spre Moscova. La plecare, i-a spus
Maestrului Enescu ca imediat ce ajunge in URSS, “ sa comunice Moscovei
realizarile democratice ale noii oranduiri din Romania ”. George Enescu l-a
privit calm si i-a raspuns: “Eu merg la Moscova sa fac muzica”.
Dumitcu Vitcu demonstreaza ca George Enescu a refuzat ferm sa colaboreze
cu sovieticii, inclusiv pentru celebrarea de catre Stalin a “pseudo republicii
Birobidjan”, un ghetto organizat pentru evrei, cu relief si clima extrem de
dure care duceau practic la exterminare ( in prezent Regiunea Autonoma
Evreiasca din Federatia Rusa, cu capitala la Birobidjan ). In carte sunt
prezentate articole din “New York Times”, “New York Herald Tribune”, “The
Boston Herald”, Cleveland, Detroit etc. semnate de critici muzicali si
muzicologi, referitoare la concertele Maestrului in America. Dumitru Vitcu a
fost “Visiting Professor” in SUA timp de 2 ani si a cules materialele de la fata
locului. New York Times, 1947, Olin Downes: “Publicul a avut prilejul sa il
asculte si sa il vada pe acest muzician extraordinar, nu doar ca si violinist, ci
si ca pianist. Domnul Enescu nu este doar un interpret cu autoritate si talent
in manuirea instrumentelor, el este in chip fundamental compozitorul pentru
care arta muzicala formeaza un tot indivizibil si nu numai un mestesug de o
sarguincioasa specializare in unele aspecte”.
Mai multe aici, aici si aici.
Testamentul lasat la Tescani
Se pare ca Maestrul George Enescu anulase orice testament lasat in Romania,
conform celor declarate in fata politiei franceze de catre Maruca
Cantacuzino-Enescu, dupa moartea Maestrului Enescu. Ce s-a intamplat:
Maruca il convinsese pe Maestrul Enescu sa isi schimbe orice testament lasat
in tara, precum cel de la Tescani. A intocmit un nou document la Paris, un
ultim testament, prin care Maruca era declarata legatara universala, anuland
astfel orice alt act anterior. Maruca a aflat despre moartea Maestrului abia
dimineata. In fapt, Maruca il parasise pe Enescu de mai mult timp, cu tot cu
testament, locuind in Elvetia, la Vevey. Iar Maestrul Enescu ramasese in grija
fostilor sai elevi: Yehudi Menuhin, Ida Haendel si Regina Elisabeta a Belgiei,
ei fiind cei care angajau si platerau infiermierele pentru Maestru (nu cred ca
mai este un secret de unde se stia ca Maruca se despartise de Enescu ).
Maruca a venit la Paris dupa moartea Maestrului si s-a dus direct la un notar,
unde a legalizat noul testament, apoi s-a dus la hotel. Dupa toata tevatura
facuta de Bediteanu la hotelul Atala, Regina Elisabeta a Belgiei a chemat
politia. Apoi au aparut alti doi membri al Legatiei Romaniei de la Paris, care
cereau cu insistenta trupul Maestrului Enescu “ ca apartinand patrimoniului
Romaniei, conform testamentului de la Tescani ”. Intr-un tarziu a aparut si
Maruca la hotel cu noul testament, care o indreptatea sa procedeze cum
credea de cuvinta cu tot ceea ce tinea de Maestrul Enescu. Reprezentantii
comunisti ai Legatiei Romaniei la Paris au ramas insa in preajma hotelului
Atala, incercand sa gaseasca posibilitati de a rapi corpul Maestrului Enescu.
Directorul roman al hotelului, cel care il ajutase pe Maestrul Enescu in cele
mai grele momente, a fost cel care a cerut intariri politiei franceze, care au
stat de paza pana cand a fost inmormantat.
Dupa cele intamplate in 1955, reprezentantii statului comunist au continuat
sa incerce aducerea in tara a trupului lui George Enescu pana tarziu, in 1969.
Dupa Revolutia din 1989 au urmat negocieri ale statului cu Maria Ioana
Cantacuzino stabilita la Paris, in 1991, 1996 si 1997, pentru aducerea in tara
a ramasitelor compozitorului George Enescu si ale lui Bazu Cantacuzino, fiul
Marucai, care a reusit sa fuga in Franta in 1948, stabilindu-se in Spania,
unde a si murit. Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bazu Cantacuzino si
nepoata prin alianta a lui George Enescu, a refuzat categoric. Au fost cereri si
in prezent, din partea cetatenilor din Dorohoi, Tescani sau Botosani catre
Parlament, pentru ca George Enescu sa fie repatriate si reingumat la Liveni,
sau Dorohoi, sau Tescani, reamintind de testamentul Maestrului din iulie
1946.
Comunistii au dat foc conacului de la Cracalia si au arat locul, iar mosia “s-a
evaporat”, cu pamant cu tot. Insa George Enescu a avut si un frate – Dumitru
Bascu, frate vitreg. Dumitru s-a nascut in 1902, din relatia lui Costache
Enescu cu o tanara poloneza, Maria Ferdinand-Suschi. George Enescu a tinut
foarte mult la tanarul pictor Dumitru Bascu ( Dimitrie Bâșcu, pictor, fratele lui
George Enescu), au locuit impreuna la Paris, o perioada. Tatal sau, Costache
Enescu, a fost ingrijit in permanenta (pana la moarte, in 1919) de o
menajera, Domnica, si de fiica acesteia, Elena, nascuta in 1901 – nu ar fi
exclus ca si Elena sa fi fost tot fiica lui Costache, desi toata lumea crede si
sustine ca a fost fiica nelegitima a lui George Enescu, pentru ca ii trimetea
bani. Daca ii trimitea bani nu inseamna ca avea o obigatie directa. De
exemplu, George Enescu a platit si taxele scolare la liceu pentru Alexandrina
Enescu, care era fiica varului sau de-al doilea, Constantin Enescu, decedat
prematur, la doar 30 de ani. Asa cum si Dimitrie Bascu Enescu, alintat
Mitruta, a fost ajutat de George Enescu pentru definitivarea studiilor. Bascu
venea de la stalcirea numelui mamei sale, Suschi. Dupa moartea lui Costache
Enescu din 1919, George Enescu l-a transferat pe Mitruta de la scoala din
Dorohoi la cea din Iasi. Mitruta a obtinut o bursa de studii de pictura in
strainatate si Maestrul Enescu l-a luat cu el, la Paris. Atat copilul Dumitru cat
si copilul Elena au fost considerati mereu membri ai familiei Enescu si au
copilarit in casa lui Costache – posibil sa le fi dat pamant, ca mostenire.
Cand Costache s-a imbolnavit si a cazut la pat, l-a dat pe Dumitru in grija
unei familii de oameni cumsecade, pe care a platit-o pentru cresterea si
educarea copilului, de unde George Enescu l-a luat in grija sa. Singura
persoana care a spus ca Elena (alintata Didica, fiica Domnicai Ferbei, din
Cracalia) ar fi copilul nelegitim al lui George Enescu a fost avocatul Gheorghe
Tomaziu (sotul verisoarei Maestrului, Lucretia – parintii pictorului George
Tomaziu), pentru simplul motiv ca Maestrul Enescu a ajutat fetita Didica, in
special sa mearga la scoala, pana cand a plecat in 1946. Iar asta insemna “ca
si-ar fi asumat raspunderea”. Pai atunci ce facem cu ceilalti zeci de copii si
tineri ajutati de Maestrul Enescu, sustinem ca au fost toti copiii sai
nelegitimi?
Casa tatalui din Dorohoi
Costache Enescu si-a cumparat casa in 1910 si a locuit in ea din 1916 pana
la moarte, in 1919. George Enescu nu a vrut sa o vanda, asa cum a fost
“sfatuit” de noua putere comunista. A inchiriat-o, insa tot nevoit. Pentru el a
pastrat o camera, pentru ca venea in fiecare vara acasa: “ O luna de zile pe an
trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele ”. Casa a devenit “Muzeul
Memorial George Enescu – Dorohoi”, fiind inaugurat in 1957 si reorganizat in
2005. Aici se afla o colectie care include obiecte care au apartinut
compozitorului: mobilier, pianul, mai multe viori, partituri, manuscrise,
fotografii originale si fotocopii din anii copilariei la Liveni si Cracalia, scrisori
originale, carti, picturi, bagheta de dirijor, ochelarii, un costum de concert,
programe de concert etc. In cadrul muzeului functioneaza un salon muzical
in care periodic au loc concerte sau recitaluri. Casa are 6 camere, a fost
construita pe la 1881 si se afla pe Str. George Enescu – mai
multe aici si aici. In 1946, dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni si
casa materna din Mihaileni, George Enescu s-a oprit la casa paterna din
Dorohoi. Aici a sustinut si un concert, in 1945, in amfiteatrul neincapator al
colegiului “Gr. Ghica”.
Maria Enescu s-a imbolnavit de cancer uterin in 1888, cand George Enescu
incepea studiile la Viena. Pe atunci, cancerul era considerat contagios asa ca
parintii lui George Enescu s-au despartit amiabil. Dupa operatia dintr-un
spital din Viena, Maria Enescu s-a retras in casa parinteasca de la Mihaileni,
unde a si murit, in 1909. Inainte de a parasi definitiv Romania, George
Enescu a fost la Mihaileni, in 1946, la mormantul mamei sale. “ De aici plec
odihnit, din seva pamantului meu si numai asta imi da curaj sa ma pot
dezlipi de tara pentru un timp mai lung ”. Si din acest gand putem intelege ca
Enescu spera sa se intoarca acasa. Casa parinteasca a mamei sale din
Mihaileni se afla intr-o stare jalnica in 2012, intrata in posesia altei personae
si transformata in depozit de cartofi, urmand a fi demolata – iar pamantul si
intreaga avere erau “evaporate”.
Raluca Stirbat, pianista, presedinte al “ International George Enescu Society in
Vienna” facea un apel pe 13 ianuarie 2013 pentru salvarea casei. Se pare ca a
reusit ceva, posibil ca de curand sa fi fost inclusa pe lista monumentelor.
Mai multe aici.
Vila “Luminis” sau “Casa Memoriala George Enescu” din Sinaia, cartier
Cumpatu
A fost donata fortat statului de George Enescu tot in 1946. In 1923 – 1926,
cu bani din concerte, George Enescu si-a construit Vila Luminis. A fost
proiectata de arhitectul Radu Dudescu. Actul de donatie semnat la Paris in
decembrie 1946 cuprindea insa mentiunea “vila sa devina un asezamant
cultural, conceput ca o casa de odihna si reculegere pentru artistii romani si
straini”. In 1990 vila a fost restaurata de Ministerul Culturii. A fost deschisa
publicului in 1995, cu prilejul Festivalului International George Enescu, dar si
la cererea lui Yehudi Menuhin.
“Lucrurile care ma inconjoara, onorurile, elogiile, criticile…Toate astea nu ma
ating mai mult decat un vis. Ma gandesc tot timpul la altceva. Vorbesc, aud
vag frazele, fac gesturile pe care trebuie sa le fac, dar urmaresc doar gandul
meu interior si merg pe drumul meu. Egoist. Cand compun totul imi e egal.
Mai putin suferintele prietenilor mei”.
Zestrea si mostenirea Marucai.
Conacul din satul Tescani, judetul Bacau, a apartinut familiei Rosetti-
Tescanu, mostenitoare fiind Maria Rosetti Tescanu – Maruca, printesa
Cantacuzino, devenita Enescu. Casa a fost transformata in 1993 in “Centrul
de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu”, in care se desfasoara anual
festivalul de muzica clasica “Orfeul Moldav” cu Filarmonica “Mihail Jora” din
Bacau. Casa din Tescani este cunoscuta ca locul in care George Enescu a
definitivat opera “Oedip”. Prin actul de donatie facut de Maria Cantacuzino-
Enescu in 1947, semnat la Paris, conacul boieresc al familiei a devenit
asezamant cultural. In 1980 a fost inaugurata “Casa Memoriala Rosetti –
Enescu” din incinta imobilului principal, devenita “Centrul de Cultura Tescani”
in 1990. Din 2006, “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu”
este sectie a Muzeului National “George Enescu” din Bucuresti.
Dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni, casa materna din Mihaileni si
casa paterna din Dorohoi, George Enescu a ajuns la Tescani. Pe 14 iulie
1946, lasa un testament prin care isi exprima “Ultima dorinta – de a fi
inmormantat la Tescani, alaturi de sotia sa”. Unii spun ca a lasat acest
testament pentru a salva conacul. Eu cred ca nu degeaba era genial Enescu:
fuga din tara era deja aranjata. Ce dovada mai buna de a insela vigilenta
autoritatilor, decat lasarea unui astfel de testament?
Palatul Cantacuzino, “Muzeul George Enescu” din Bucuresti si Casa Anexa din
spatele palatului, “Casa Memoriala George Enescu”.