Madrigalul

Wolfgang Kaspar Printz, primul german ce a tratat despre istoria muzicii, a găsit un
inventator al genului madrigal numit Madrigallus1, un presupus muzician imaginar cu calități
extraordinare, însă, din păcate, originea acestui gen muzical viu nu a cunoscut o apariție
spontană, ci s-a dezvoltat în mai multe etape, pe o durată de mai multe secole.

Pentru a defini madrigalul în forma pe care o cunoaștem astăzi, ar trebui să spunem că

acest gen s-a dezvoltat în Italia, în primă instanță, ca mai apoi să circule în întreaga Europă, mai
ales în Anglia. Totodată, să facem o distincție clară în madrigalul trecento și madrigalul
cinquecento, mai ales din perspectiva muzicală, dar și din perspectiva interpretării sau a ideilor
poetice exprimate. Madrigalul trecento a primit conturul final în jurul anului 1340 și era o formă
poetică formată din două strofe a câte trei versuri, cunoscute și ca terzetto, și o strofă de două
versuri ca și ritornelă, dar această formă nu este fixă, ci ea poate varia ca și distribuție a
versurilor sau a rimelor. Acest gen, considerat drept rudimentar și neorganizat de către
Francesco de Barberino, a avut parte de o mare priză la gustul publicului larg, căci ea era o
alternativă laică la muzica de factură religioasă, madrigalul abordând teme pur laice, vorbind
despre problemele obișnuite ale oamenilor, mai ales cele din dragoste. Un factor destul de
important, care a pus madrigalul la polul opus față de cântul religios, a fost și faptul că textul
era în limba italiană, pe când muzica religioasă era cântată doar în limba latină, considerată
limbă sacră, iar acest fapt a înlesnit popularitatea genului în rândul oamenilor obișnuiți, din
motive lesne de înțeles. Madrigalul era scris pentru două voci, iar apoi, compozitorii folosind
tehnica contrapunctului, au dezvoltat acest gen muzical de la două la trei sau chiar patru voci.
Discantul este vocea care conduce melodia, celelalte voci au rolul de acompaniament armonic.2

Însă, așa cum zicea și Alfred Einstein în tratatul său, The Italian Madrigal, că „în acele
zile, memoria istoriei, în ceea ce privește arta, era scurtă și nu dura mai mult de 50 ani, darămite
100 sau 150 de ani”3, referindu-se la diferența majoră între madrigalul trecento și madrigalul
cinquecento, subliniind ideea că cele două genuri nu au nimic în comun, în afară de nume.

Genurile populare, villanella și canzonetta, continuă să fie abordate și în secolul XVI,

pe când frottola este considerată desuetă. Cei care vor continua să dea girul celor două genuri

1
Alfred Einstein, The Italian Madrigal, Princeton University Press, Priceton,New Jersey, 1949, p.116
2
Prof. Univ.Liviu Brumariu, Curs de Istoria Muzicii, vol. I, Editura Fundației România de Mâine, București, 1996,
p. 53
3
Idem, traducere proprie
expuse mai sus sunt Orazio Vecchi și Claudio Monteverdi, iar din acestea două se va dezvolta
madrigalul cinquecento sau madrigalul polifonic, gen care va revoluționa limbajul muzical al
vremii. După cum am precizat anterior, madrigalul era la origine un cântec liric la două voci,
însă „devine piesă polifonică în stil imitativ, cu conținut laic”4, apelând la textele unor mari
poeți, ca de exemplu Petrarca și Dante.

Noul stil madrigalesc are fraze care sunt determinate de propozițiile textului, desenul
melodic tematic fiind expus la o voce pe rând sau pe grupe de voci. Sensul ideatic al textului
oferă expresivitatea muzicii, prima fiind indisolubil legată de a doua, iar muzica are o linie
foarte variată din punct de vedere melodic, cu un ambitus mare și ritmică vie, care slujesc
cuvântului și îi oferă valoare emoțională. Aceasta este o diferență majoră între simplitatea
madrigalului simplu și complexitatea de gândire componistică a madrigalului polifonic.

Secolul XVI înseamnă o perioadă de inovații în gândirea și abordarea muzicală din

perspectiva mai multor aspecte ce țin de apariția disonanțelor mai dure, și mai puțin anticipare,
cu modulații neașteptate. Tot acum, modalismu Evului Mediu tinde către o gândire și abordare
sistemică a tonalului funcțional cu caracter major-minor. Compozitorii vremii, profitând de
libertatea ce o aducea noul gen muzical, au profitat de utilizarea cromatismelor, însă cu o destul
de mare precauție în ceea ce priveau alterațiile care aparțineau tonalităților îndepărtate. Un
moment reper în istoria madrigalului polifonic îl constituie tratatul Muzica antică readusă în
practica modernă (1557) elaborat de către muzicianul și teoreticianul Niccolo Vicentino (1511-
1572), precedat fiind de o colecție de madrigale la cinci voci, în care compozitorul menționat
mai sus folosește cromatismele.5

Armonia madrigalului rezultă din „suprapunerea pe verticală a vocilor, îmbinând mersul

cursiv al melodiilor complexului polifonic cu sonoritățile produse de ciocnirile pe verticală ale
acestora, care nu mai rezultă întâmplător, ci sunt realizate conștient și premeditat”.6

Făcând o sinteză a compozitorilor ce au abordat cu mult entuziasm genul madrigal, o

triadă a madrigaliștilor se impune pe scena istoriei Renașterii muzicale, adică este vorba despre
Luca Marenzio (1553-1599), Carlo Gesualdo da Venosa (1560-1614) și Claudio Monteverdi
(1567-1643). Fiecare dintre aceștia trei au adus madrigalului îmbunătățiri, dezvoltând și
explorând sferele sonore, căutând și găsind variante și modalități noi de expresie.

4
George Pascu, Melania Boțocan, Carte de Istorie a Muzicii, vol I, Editura Vasiliana, Iași, 1998, p.107
5
idem
6
Prof. Univ. Liviu Brumariu, op.cit. p. 83
 Luca Marenzio, un binecunoscut muzician și aristocrat ce se învârtea în cercurile
princiare ale vremii, scrie madrigale ce au o structură melodică cromatizată. În ciuda
cromatizării și atitudinii inovatoare, melodiile emană ingenuitate, însă și o ușoară reținere în
vederea ruperii sigiliilor canonice ale construcțiilor melodice. Această atitudine contrastează cu
cea a discipolului său, Monteverdi. Totuși, în pofida acestor situații, Luca Marenzio elaborează
madrigale cu melodii simple, diatonice, cu ritmuri originale,7 dar și cromatisme și structuri
polifonico-armonice de mare valoare artistică. Scriitura sa este încântătoare, ordonată ca formă,
și plină de lumină și claritate sonoră. Toate acestea denotă o admirabilă virtuozitate în abordarea
madrigalului, și, totodată, acesta alege textele cu un discernământ remarcabil, îmbrăcându-le
cu efecte ce descriu fidel ideea poetică, fapt ce face din acest gen un adevărat „tablou pentru
ureche”8, așa cum era considerat madrigalul în acea epocă.

Madrigalul are parte de un suflu nou și original sub pana și tehnica componistică a
discipolului lui Luca Marenzio, Claudio Monteverdi. Acesta transpune și conferă artei
marigalicești o stare de frământare dramatic nemaiîntâlnită până la el, evocând prin aceasta cele
mai variate sentimente, pornin de la gândul suav al dragostei până la tragismul morții, de la
bucuria vieții până la suferința cumplită.9 Claudio Monteverdi devine o bornă de abordare
stilistică în istoria muzicii în general, dar și în Renașterea muzicală în particular.

Cariera sa în sfera madrigalului începe de timpuriu, totuși câteva din opusurile sale de
început s-au impus rapid în cercurile muzicale ale vremii, astfel în anul 1587, Primul volum de
madrigale la cinci voci în care se poate observa că a ieșit de sub influența maeștrilor săi, și că i
se conturează un stil propriu.10 În anul 1590 îi apare și Al doilea volum de madrigale care au
marcat începutul celebrității sale, astfel acesta a primit un post de violist la curtea ducelui de
Mantova, Vincenzo Gonzaga, unde găsește un mediu favorabil dezvoltării sale muzicale și
leagă prietenii durabile, cum ar fi cea cu consilierul Striggio, libretul operei sale, Orfeo.

Doi ani mai târziu apare și Al treilea volum de madrigale, în 1603 îi apare Al patrulea
volum de madrigale la cinci voci, unde propune interpreților acompanierea unui bas continuu.
Succesul de care s-a bucurat această reușită a fot eclipsată de pierderea soției sale. Care moare
dând naștere celui de al doilea copil al său. Totuși, această nefericită întâmplare nu îl
dezarmează pe Monteverdi în abordarea sa muzicală, iar în anul 1607 scrie rima sa dramă liricp,

7
George Pascu, Melania Boțocan, op.cit., p.108
8
Dicționar de mari muzicieni, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București 2000, p. 297
9
George Pascu, Melania Boțocan, op.cit., p.108
10
Dicționar de mari muzicieni, p. 324
Orfeo, având premiera în luna februarie 1607, la Mantova, lucrarea având un succes răsunător
și i-a conferit onoarea de a deveni una dintre cele mai importante personalități muzicale a
epocii.11 Monteverdi devine astfel un punct de referință în istoria muzicii universale, devenind
un compozitor canonic, clasic al stilului Madrigal și, de asemenea precursor al Barocului
muzical, ce rămâne actual și în prezent.

Carlo Gesualdo da Venosa încheie triada madrigaliștilor, și nu este mai puțin important
decât primii doi. Asemeni lui Monteverdi, Gesualdo găsește în Madrigal domeniul propice de
a etala frământările și stările sale sufletești de cel mai intens dramatism, știut fiind că acest prinț
da Venosa a trăit cu oroare un mariaj dezastruos soldat cu moartea soției sale și a amantului
acesteia. Opera sa componistică cunoaște două etape de orientare, prima etapă se orientează
către genul madrigalului, iar a doua etapă se orientează către muzica religioasă ca urmare a
convertirii sale la o viață adusă din nou în sânurile Bisericii, influențate de a doua sa căsătorie.

Opera madrigalicească este reprezentată e o muzică intens cromatizată , cu frecvente

disonanțe și contraste timbrale, avînd o polifonie de o scriitură foarte densă, intensele sale
cromatisme „anticipă pe Bach și, chiar pe Wagner, căci acestea alterează structurile modale și
pe cele tonale în devenire”.12

Despre expresie vorbind, „ea atinge uneori o intensitate angoasată, vecină cu violența,
fie în senzualitatea madrigalelor sale, exploatând fiecare ocazie oferită de text, cum ar fi de
exemplu Moro lasso al mio duolo, fie în căința, în reculegerea care reprezintă esenșa muzicii
sale religioase.”13 Toate aceste căutări intense în sfera mijloacelor de expresie și de subliniere
a ideilor poetice, îl califică pe Carlo Gesualdo da Venosa ca fiind un geniu, căci a găsit o
modalitate de „a îmbina o scriitură de mare valoare în privința contrapunctului cu un complex
de căutări armonice”14, cu întârzieri și disonanțe nerezolvate uneori care au fost aflate și
exploatate cu mult după epoca sa de creație.

Concluzionând, putem spune că suntem departe de a avea o privire exhaustivă asupra

acestui subiect, și observăm că valoarea acestui gen rămâne perenă și actuală, fiind abordat încă
și în secolul XX, bineînțeles, într-o formă oarecum mai deosebită, dar tot de mare valoare
estetică și artistică, iar aici dăm ca exemplu madrigalul „Ziua ninge” de Gheorghe Dima.

11
idem
12
George Pascu, Melania Boțocan, op.cit., p.108
13
Dicționar de mari muzicieni, p.190
14
idem
 Bibliografie
1. Dicționar de mari muzicieni, Larousse, Univers Enciclopedic, București, 2000

2. Brumariu, Liviu, prof. Univ., Curs de Istoria Muzicii, vol. I, Editura Fundației România de
Mâine, București, 1996

2. Einstein, Alfred, The Italian Madrigal, Princeton University Press, Priceton,New Jersey,
1949

3. Pascu, George; Boțcan, Melania, Carte de istorie a muzicii, Vasiliana, Iași, 1998