Claudio Monteverdi

Claudio Monteverdi este unul din reprezentanţii de seamă ai şcolii vieneze din cea
de a treia perioadă a Renaşterii.

În Cremona, un modest oraşel al Italiei, se năştea la data de 15 mai 1567 primul fiu
al medicului Baldassare Monteverdi: Claudio Zuan Antonio. Despre mama sa nu se ştie
decât că se numea Maddalena. Aceştia doi au mai avut încă trei copii dintre care Giulio
Cesare va fi cel mai apropiat de Claudio. Medicul Baldassare era un om respectat, câştiga
bine fără să faca parte din rândurile nobilimii. Familia sa trăia modest, dar lipsită de griji.
A avut grijă să dea copiilor săi educaţie aleasă şi i-a sprijinit material oridecâteori a fost
nevoie. Cei doi fii vor împărtăşi vocaţia muzicală.

În casa tatălui său copilul Claudio a avut posibilitatea să primească numeroase

cunoştinţe care i-au folosit mai târziu. Personalitatea sa puternică a fost formată şi prin
prezenţa continuă a bolnavilor în casa tatălui său, a cărui răbdare şi pasiune pentru
vocaţia sa a constituit un model demn de urmat pentru copii săi. Talentul şi însuşurile
muzicale ale fiului cel mare le descoperă curând tatăl şi-l încredinţează pedagogului
Marcantonio Ingegneri, spre şlefuire. Acesta îl învaţă regulile tradiţionale ale
contrapunctului sever, făcându-i cunoscute toate secretele muzicii corale. Încă din urmă
cu un secol Italia găzduia mulţi compozitori flamanzi. Prin aceştia a ajuns în peninsulă
practica polifoniei.

Creaţia sa excelează în arta madrigalului. Este întemeietorul genului Opera.

Lucrările sale au fost foarte cântate chiar şi în timpul vieţii sale.

Din punct de vedere material compozitorul duce o viaţă foarte grea o perioadă de
22 de ani pe care o petrece la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga, în oraşul Mantua, în
Italia. A fost angajat aici ca violonist (în 1590), dar în realitate a avut o activitate mult
mai bogată. Spiritul său inovator îl ajută să ajungă în scurt timp principala autoritate
printre muzicienii de la curte. Ducele, deşi îl preţuia pe tânărul compozitor, când venea
vorba de plată se arăta foarte zgârcit. Avariţia lui Vincenzo îl va afecta foarte mult pe
Monteverdi. Este nevoit să lucreze sub stres, continuu, într-un oraş cu un aer umed,
nesănătos. Toate acestea contribuie la îmbolnăvirile dese ale compozitorului, la durerile
de cap şi de ochi, care l-au urmărit pe tot parcursul şederii la Mantua.
 În 1601 avansează de la postul de violist la cel de dirijor al curţii ducelui de
Mantua.Creaţia sa vastă se axează foarte mult pe două genuri îndrăgite de compozitor:
madrigalul şi opera.

Primul opus al tânărului de cincisprezece ani constă într-o culegere de cântece

religioase pe trei voci intitulată Sacrae Cantinculae (1582), o lucrare de şcoală, dar foarte
reuşită. Se recunoaşte aici influenţa maertrului său Ingegneri. La numai un an după acest
volum apare o colecţie de madrigale religioase la patru voci – Madrigali spirituali. La
şaptesprezece ani dă la iveală un nou caiet conţinând canţonete la trei voci (Canzonette a
tre voci, 1584). Pe parcursul vieţii sale Monteverdi dă naştere la nouă volume de
madrigale în care se poate observa maturizarea treptată a compozitorului în materie de
muzică. Primul volum l-am menţionat mai sus, însă autorul îşi numeşte madrigalele abia
de la următorul volum cu articolul numeral primul. Majoritatea lucrărilor i se tipăresc la
Viena, reputaţia sa fiind excelentă între iubitorii de artă. Astfel, Primul volum de
madrigale (la cinci voci) ia fiinţă în 1587. În acest volum se observă influenţa
compozitorilor veneţieni Vicenzo Ruffo şi Cipriano de Rore. Eterogenitatea lucrărilor
dată de conţinutul, atmosfera şi textele variate denotă faptul că Monteverdi nu-şi însuşea
încă un stil propriu. Aceste lucrări dovedesc o intonaţie luminoasă, o dispoziţie optimistă
şi un elan tineresc. Al doilea volum de madrigale i se tipăreţte în anul 1590, la Viena. În
această colecţie se conturează mai clar personalitatea compozitorului: cele mai multe
madrigale sunt pe versuri de Tasso; dezvoltă formele; structura este mai variată; melosul
mai expresiv. O dată cu terminarea acestui volum se sfârşeşte şi ucenicia compozitorului
faţă de mentorul său Ingegneri (al cărui nume apare pe coperta tuturor volumelor lui
Monteverdi de până aici, în semn de mândrie şi respect).

Urmează o nouă etapă, la vârsta de 23 de ani fiind angajat la curtea ducelui

Gonzaga. În 1592 vede lumina Al treilea volum de madrigale,ce conţine în mare parte
lucrări compuse la Cremona, în care poezia lui Tasso ocupă un loc substanţial. Este
vizibilă inovarea scriiturii vocale care se apropie de o concepţie tonală. Al patrulea
volum de madrigale este tipărit în 1603. Se observă aici caracterul instrumental al
vocilor, folosirea îndrăzneaţă a intervalelor, a acordurilor disonante aduse fără pregătire,
intonaţia pasionată şi ritmica pregnantă. Pe coperta celui de al cincilea volum de
madrigale (tipărit în 1605) Monteverdi se intitulează „maestro della musica” al ducelui
de Mantua. Inovaţia compozitorului se observă şi numai aruncând o privire asupra
coperţii volumului: „Madrigale pe cinci voci, cu acompaniament de bas continuu, pentru
clavecin, chitară sau alte instrumente asemănătoare”[1].

În 1606 apare o culegere intitulată Scherzi Musicali, de care s-a îngrijit fratele său,
Giulio Cesare. Aici Monteverdi întrebuinţează pentru prima dată stilulel egant şi
sonoritatea plăcuta a chansonului francez, păstrând totodată muzicalitatea caldă şi dulce
specific italină.
 Claudio Monteverdi este autorul primei drame muzicale din istoria muzicii: Orfeu
(1609), intitulată de compozitor favola in musica – poveste cu muzică. Îi urmează opera
Arianna, din care s-a păstrat până azi doar Lamonto-ul eroinei principale.

Al şaselea volum de madrigale conţine madrigale de doliu, compozitorul fiind

marcat de moartea soţiei iubite. Al şaptelea volum de madrigale nu mai cuprinde
madrigale în vechiul înţeles al genului, ci lucrări pentru 1, 2, 3, 4 şi 6 voci. Unele
compoziţii au acompaniament instrumental de bas continuu, există 9 monodii cu
acompaniament instrumental, şi un balet intitulat Trisi e Clori.

Prima operă publică Il ritorno d’Ulise (Întoarcerea lui Ulise) ia naştere în 1636.
Reprezentarea operei, deschisă publicului larg până atunci privat de astfel de evenimente,
s-a bucurat de un succes răsunător. I-a urmat, tot în acest gen, L’incoronazione di Poppea
(Încoronarea Popeei – 1642) care aduce nou personajele istorice în locul celor mitologice
găsite în operele anterioare.

În ultimii ani ai vieţii compozitorul mai dă la tipar două culegeri: Madrigale de

vitejie şi de dragoste (1638) şi Culegere de compoziţii morale şi religioase (1941).