Poezia a fost publicata in revista „Viata noua" (in grupajul intitulat Poezii), la 1 decembrie 190.

A fost inclusa in
volumul Plumb.

Emblematica pentru individul bacovian, singuratatea devine o conditie esentiala pentru iesirea din planul realitatii
(singuratatea implica absenta unor relatii cu lumea), pentru ca omul sa se poata incredinta imaginatiei.

Deocamdata „gandul" este singura modalitate de evadare din universul bacovian. Locuintele lacustre raman doar
iluzia salvarii (atat de uscatul incert si fara forma, cat si de acvaticul care ameninta lumea in strafundul ei), din
moment ce tocmai nelinistea nu dispare: „Tresar prin somn si mi se pare , Ca n-am tras podul de la mal".
Experienta fiintei se consuma aici in planul visului si al iluziei, de unde individul nu se poate sustrage totusi
amenintarilor din planul real.

Strofa a doua a poeziei transcrie in intregime o anumita violenta a acvaticului, un soi de tortura la care este
supusa o fiinta care a avut candva iluzia ca se poate salva si evada: ,Si parca dorm pe scanduri ude , In spate ma
izbeste-un val'. Semnificative sunt aici „parca' si „mi se pare", ce exprima cat se poate de convingator ideea ca
fiinta bacoviana nu se poate desprinde de realitate, traind dramatic propriul vis.

Golul istoric si evadarea in timp nu pot oferi o solutie, caci eul se regaseste intr-un univers in care ,pilotii",
suportul metaforic al realului, se prabusesc, vizibil supusi aceleiasi descompuneri fara scapare:
„Si simt cum de atata ploaie 
Pilotii grei se prabusesc".

Prima strofa este reluata in final cu doua adaosuri nu lipsite de importanta. Esentiala ramane pentru omul
bacovian permanenta neliniste („tresarind"), iar asteptarea constituie un argument in favoarea ideii ca inca se mai
asteapta o solutie in interiorul unui univers, supus timpului.

Expresivitatea poeziei este susţinută de muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în
poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp,
prezent atemporal), „aud”, „sunt”, „mă duce”, „dorm”, „mă izbeşte”, „tresar”, „mi se pare”, „se întinde”,
„mă găsesc”, „simt”, „se prăbuşesc” şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă,
sfârşitul implacabil. Gerunziul verbelor auditive, „plouând”, plângând”, sugerează tristeţea profundă,
disperarea şi starea de nevroza, care constituie esenţa simţirii poetice.