O Vara Cu Isidor

Cartea este dedicată copiilor iar, protagoniștii sunt
Serena, o fetiță de 13 ani și condorul Isidor. Între

cei doi s-a legat o prietenie strânsă, aceștia
întâlnindu-și prima dată la grădina zoologică din
Băneasa.
Serena, a văzut o știre la televizor despre grădina

zoologică, cum că veteranul acesteia, cimpanzeul
Thor, în vârstă de patruzeci și trei de ani, a murit
iar acum, veteranul este un condor.
Dornică să îl vadă în viață, pornește într-o zi cu

părinții la grădina zoologică.
După ce a vizitat mai mulți locatari ai grădinii,

Serena se oprește în dreptul cuștii unde se află
condorul despre care auzise la televizor. Făcându-
i-se milă, îi acordă câteva clipe atenție, după care
își continuă plimbarea.
După câteva zile, fiind în oraș cu mama ei, fata

zărește mai mulți puscăriași care lucrau, din acel
moment, Serena își pune tot mai multe întrebări
printre care și cea referitoare la „ de ce să stea
închis o viață întreagă dacă nu a făcut nimic rău ?
” din acel moment gândul i-a zburat la Isidor,
acesta fiind „ condamnat ” să stea toată ziua închis
într-o cușcă.
Serena a făcut tot posibilul ca să își salveze
prietenul și să-i ofere libertatea de care nu a avut
parte.
Eliberat din cușcă, condorul împreună cu Serena

pornesc în aventură iar, scopul final este să îl ducă
în mediul său și să-l reînvețe să zboară.
După lungi încercări, Isidor a reînvățat să zboare,

cu lacrimi în ochi, Serena se reîntoare la viața ei
de dinainte.
Revenind după șapte ani, în același zone pitorești

de munte, Serena își aduce aminte cu mare
plăcere și cu bucurie în suflet de prietenul ei Isidor
și îl caută cu privirea pe cer așteptând să îl revadă
zburând fericit.
A fost odată o fetiță de 13 ani, Serena și un condor

pe nume Isidor. Serena îl salvează pe Isidor de la
Zoo Băneasa numai că pasărea care și-a petrecut
toată viața în cușcă, adică vreo patruzeci de ani, a
uitat să zboare. Fetița ascunde condorul la ea
acasă și, la început, amândoi sunt cam stingheri.
“Îmi era un pic frică de el, dar și lui părea să-i fie un
pic frică de mine.” Încetul cu încetul fetița și
pasărea se împrietenesc. Serena descoperă că
Isidor nu e un condor obișnuit. Știe să citească
majusculele și e foarte curios. Dar totodată e
îngrozitor de trist și de stânjenit că nu poate să
zboare. Apoi Serena și Isidor fug la Sinaia, un loc
în care condorul ar putea reînvăța să zboare.
Aventura îi apropie tot mai mult.
– Isidor, dacă ai putea să alegi, ce ai prefera: să

trăiești o sută de ani într-o cușcă sau doar treizeci
în libertate?
Este o poveste sensibilă și în același timp

puternică despre prietenie și libertate, despre vise
și natură, despre magie și simplitate.
Serena este o fată de vârsta mea (are 13 ani, un

telefon mobil, două prietene, părinți grijulii – deci,
semănăm!)), cu o personalitate puternică. Ea aude
la știrile de seară despre bătrânul Isidor, devenit cel
mai vârstnic locatar de la Zoo și e atrasă de el.
Povestea este spusă din două perspective: pe de o
parte sunt trăirile fetiței așa cum le înțelege ea și pe
de alta, gândurile condorului, care a stat 40 de ani
în captivitate. Ideea mi-a plăcut, mi-am zis că
Veronica D. Niculescu e prietena mea, căci, iată, și
eu scrisesem un fel de nuvelă în care un băiat și o
pisică prezentau din perspective diferite viața și
dacă Isidor se bucură de atât de mult succes, cine
știe… E adevărat că perspectiva fetiței este mai
cuprinzătoare decât a condorului, dar a lui mi s-a
părut mai reflexivă, mai tristă tocmai prin inocența
pe care o presupune.
Cei doi se întâlnesc (de fapt, se reîntâlnesc) într-o zi
de duminică, la grădina zoologică, unde Serena
merge împreună cu părinții ei. Fetița este pasionată
de fotografie și de plante (are în fața blocului două
magnolii a căror frumusețe o admiră de la fereastră,
cunoaște o mulțime de lucruri despre flori și arbori
pe care i le va împărtăși apoi prietenului ei).
Condorul este la rândul lui deosebit: știe să scrie și
să citească, lucrul pe care doar fetița îl va afla. El a
învățat asta studiind plăcuțele de pe fiecare cușcă a
animalelor alături de care a stat de-a lungul vieții la
zoo.
Prima întâlnire dintre ei nu a fost atât de fascinantă.
Isidor era obișnuit doar cu persoane lipsite de
curiozitate, antipatice („însă de obicei oamenii trec
mai departe, așezându-și mai bine o cască în
ureche, ascultând muzica lor”), cu copii care-l
confundau cu un vultur sau treceau grăbiți către alte
animale mai interesante: frumoasa bufniță albă ca
cea a lui Harry Potter sau papagalii colorați. Rar
întâlnea compasiune sau interes din partea cuiva,
de aceea și luase obiceiul de a se face aproape
nevăzut, în ciuda mărimii sale neobișnuite. O mască
te poate proteja de nepoftiți. Dar ea nu te împiedică
să auzi cuvintele unei fetițe care va deveni pentru
tine o zână. O fetiță cu păr castaniu și adidași verzi.
A doua zi Serena descoperă într-o fotografie făcută
printre gratii condorului, un mesaj care o pune pe
gânduri: „AJUDOR”. Înțelege nevoia de libertate,
dar și singurătatea lui Isidor și ia o decizie
curajoasă. Hotărâtă, concepe un plan de salvare și
cu ingeniozitate se va ține de el.
Două lumi sau despre cum se schimbă
perspectiva și minunile există.
M-am gândit mult la cele două lumi pe care le
propune romanul. Pentru Isidor, viața în cușcă
înseamnă o lume mică, departe de amintirea
munților pe înălțimile cărora văzuse lumina zilei și
simțise tentația absolutului. O lume în care condorul
se oglindește doar în privirile indiferente ale
celorlalți: „Mă văd în reacțiile lor. Mă văd în spaima
lor, în oroarea lor”. Doar foarte rar în admirația lor,
care de cele mai multe ori vine din forța pe care o
degajă aripile lui desfăcute și gâtul pleșuv și lung. E
apoi cealaltă lume, a visului, a cântecului pe care îl
îngână și a fetiței. E lumea libertății despre care
Isidor nu mai știe foarte multe, dar pe care o
păstrează în amintire. Când Serena a reușit să îl
salveze, el a înțeles că există într-adevăr zâne și că
ele uneori coboară și în viața bătrânilor condori
lipsiți de speranță (și nu doar o dată cum gândește
inițial, ci de mai multe ori). Cu toate că Isidor visase
de mult timp la libertate, a uitat ce înseamnă ea și
de aceea nu a putut să zboare spre locurile visate.
Zilele petrecute alături de Serena l-au făcut să
înțeleagă treptat frumusețea lumii și a lui însuși, să
descopere încrederea, sentimentul de siguranță și
iubirea necondiționată.
Adolescenta trece prin multe dificultăți pentru a-l
ascunde și a putea avea grijă de prietenul ei. Chiar
pleacă singură la Sinaia, renunțând la vacanța cu
părinții la mare, adăpostindu-se într-o vilă părăsită
din mansarda căreia va face un cuib primitor pentru
neliniștea unui pui de om și bătrânețea unui condor
de care știe că va trebui să se despartă. Căci
trebuie ca Isidor să reînvețe să zboare și trebuie ca
ea să se reîntoarcă acasă, în apartamentul părinților
și la viața de zi cu zi. După momente emoționante,
nopți dormite împreună, cei doi urmează să se
despartă, iar Isidor să se îndrepte spre Munții D’Or.
Dualitatea sentimentelor fetiței este atent
prezentată: bucuria că el va fi din nou liber, dar și
teama pentru ceea ce va urma și, în special,
regretul că a pierdut un prieten.
Povestea în sine este simplă, dar ceea ce
impresionează sunt imaginile și stările pe care
autoarea le creează, care reflectă apropierea
profundă dintre fetiță și păsăroi.
Fiecare dintre noi are nevoie să se simtă frumos
și curajos și demn de a fi admirat.
O scenă care m-a impresionat prin simplitate și
emoție (fiindcă vorbește despre ceea ce suntem și
despre felul în care ne dorim să fim văzuți de către
ceilalți) este atunci când Isidor, fascinat de
frumusețea unor cercei cu rubine, găsiți în casa
abandonată, constată că are o ureche mai sus și
una mai jos și că, de fapt, este foarte urât.
Dezamăgirea, rușinea, tristețea îl copleșesc. Atunci
fetița îi spune: „Te plac așa cum ești. Ești atât de
frumos și uite cum zbori, deși atingi încă pământul”.
Fiecare dintre noi are nevoie să se simtă frumos și
curajos și demn de a fi admirat. Fiecare are nevoie
de cineva care să îl iubească necondiționat. Fiecare
are nevoie să fie încurajat să îți desfacă aripile și să
zboare.
Și dacă mai adaug la asta și imaginile care însoțesc
călătoria celor doi, cred că puteți să înțelegeți de
ce O vară cu Isidor a reprezentat un moment în
care am regăsit cea mai atrăgătoare parte a
copilăriei pe care am trăit-o și a frumuseții din
fiecare dintre noi.
În final, peste șapte ani, fata vizitează din nou casa
abandonată care devenise hotel. Nu ca turistă, ci
fiindcă a câștigat un concurs de fotografie. Își
amintește de Isidor și se întreabă, căutând un punct
pe cerul limpede de vară, cu siguranță nu pentru
ultima oară: „Isidor, unde ești?”. Odată cu ea, mă
întreb și eu unde se ascunde prietenia
necondiționată dintre un suflet de om și sufletul unei
ființe care pentru ceilalți e doar o necuvântătoare,
dar care pentru cei care nu au renunțat la vise e un
prieten adevărat. Îmi mângâi pisica încolăcită la
picioare, închid cartea cu Isidor și mă gândesc la
următoarele aventuri ale verii recunoscător
Veronicăi D. Niculescu pentru momentele petrecute
alături de Serena și Isidor. Ce bine că e încă
vacanță! Nici nu mai contează că azi e sâmbătă :)
O vară cu Isidor” este mai ales o poveste de
dragoste. Relaţia dintre Serena şi Isidor e cea
dintre două fiinţe care ştiu că important este
visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi
redescopere plăcerea zborului şi să-şi
depăşească temerile, iar Isidor o învaţă pe
fetiţă, printre altele, faptul că libertatea nu este
doar atunci când zbori, ci şi atunci când ştii să
priveşti.
Serena, care îl salvează pe Isidor de la Zoo Băneasa. În
mod (ne)surprinzător, am ajuns să-l înțeleg mult mai
bine pe condor, într-un întreg univers învăluit în dor.
Primul volum, O vară cu Isidor, a pornit de la un text

scris pentru antologia Uite cine vorbește (Editura
Arthur, 2016), text sugestiv intitulat C și O și N și Dor. În
fond, tema dorului nu reprezintă nicidecum vreo
surpriză, dar tot se creează un efect special.
Majoritatea cititorilor probabil nu se vor gândi la multe
persoane pe care nu le-au mai văzut de mult timp, ci
vor asocia dorul strict cu cine și-a lăsat amprenta cu
adevărat în viața lor. Tocmai acest fapt scoate în
evidență povestea Serenei și a lui Isidor. Avem de-a
face cu destule întâmplări pornind de la prietenii
neobișnuite dintre un om și un animal. Veronica D.
Niculescu reușește, totuși, să-l contureze deosebit pe
Isidor. Aș îndrăzni să spun că adesea el pare mai uman
decât Serena, prin însăși exprimarea sa mai naturală.
Fetița poate da senzația că folosește un limbaj mai
încărcat, mai puțin realist pentru cineva de vârsta ei –
deși înțeleg că se căuta să reiasă un anumit lirism din
partea ei. În timp ce ea dă dovadă de o fire curioasă și
visătoare, Isidor încă se află într-un stadiu începător, de
creare a unor versuri – inițial oarecum stângace, dacă
se ia în considerare muzicalitatea, dar construite
ingenios tot în jurul cuvântului „dor”. Abia după ce este
eliberat de Serena și petrece mai multe zile cu ea, își
dezvăluie atenția la detalii, răbdarea și capacitatea de a
absorbi informații. S-ar putea spune că latura sa
emoțională trebuie să se dezvolte – nu durează până
scapă de o încărcatură negativă de sentimente și învață
să zboare, cu gândul de a ajunge acasă după 40 de ani,
în Munții D’Or (din nou, o metodă creativă de a
încorpora dorul).
Capitolele primei cărți (scrise alternativ din

perspectivele celor două personaje principale)
înglobează, în cele din urmă, bazele unei prietenii
speciale, care fie îți reamintește de cineva drag, fie îți
accentuează o anumită stare de singurătate. Vara
simbolică petrecută cu Isidor se încheie subit și îi
conduce pe cititori către al doilea volum, Iarna lui
Isidor, scris doar din perspectiva condorului, pe un ton
cu totul schimbat. Abia aici am putut să mă identific cu
Isidor, în momente mai mult sau mai puțin neașteptate.
Plecarea sa de lângă Serena (bruscă, dar obligatorie pe
termen lung) poate să ne amintească de propriile
noastre plecări de acasă, ca studenți în alte orașe.
Condorul pare că își trăiește anii de studenție odată ce
citește din enciclopedii, îmbină învățatul cu experiențe
reale, stabilește confortul necesar într-o casă uitată (ca
și cum ar fi vorba de redecorarea unui apartament sau
a unei camere la cămin), își asigură hrana mergând
ocazional la bufetul suedez al unui hotel din Sinaia
(lucru pe care îl putem asocia ușor cu mersul la cantina
universității) și se împrietenește precaut cu alte
animale. Libertatea anticipată este resimțită în
totalitate, apare inevitabilul sentiment că lumea îți
aparține. Poate că e asemănător cu perspectiva unui
copil, însă tind să remarc că poate fi și a studentului
încă tânăr, predispus să ia decizii curajoase, să
perceapă diferit timpul, să-și reprime semnele de
vulnerabilitate, să se izoleze când se simte copleșit.
Aceasta este atitudinea lui Isidor în fața dorului, până
descoperă consecințele sale și alege să fie mai sincer
față de el însuși.
Avem impulsul de a menționa că în cele două cărți este

vorba despre libertate și prietenie. Acestea sunt pe de
o parte, pe de altă parte țin să mă raportez mai mult la
supraviețuire și un proces de self-discovery. Nu sunt
întru totul de acord că iarna acaparează celelalte
anotimpuri și cuprinde cele mai multe dificultăți, dar în
toate peripețiile sale, Isidor găsește în continuare
diverse metode de a se descurca de unul singur și de a
întâmpina altfel dorul față de Serena. Oricine s-ar
aștepta ca pasărea noastră să nu poată trece
neobservată printre oameni. În lumea sa, Isidor
rămâne, totuși, individul (simbolic), plin de un potențial
aparte, dar ignorat de destui din societate (din când în
când detectat de câte un copil care nu știe cum să i se
adreseze – a se lua în calcul cum mulți copii îl confundă
pe condor cu un vultur). E nevoie de un spirit la fel de
remarcabil care să-l repereze pe Isidor în public, atunci
când lumea nu știe să privească. Simultan, e nevoie de
o privire de ansamblu pentru a ajunge să nu mai ții cont
de părerile altora – a se lua în considerare cum Isidor
nu se mai raportează la „oglinzile” altor oameni, ci
învață să-și formeze propria imagine și să-și aprecieze
esența. Veronica D. Niculescu oferă numeroase detalii
autentice și emoționante pe parcurs, fiecare având câte
un strop de dor – inserat fie de scriitoare, fie de cititori.
Eu una sunt sigură că am adăugat mult dor la rândul
meu; până la urmă, așa cum s-ar zice, neither Teodora
nor Isidor can be spelled without dor.
,,Totuși, libertatea contează. Poate că-i mai

important să fii liber, decât să trăiești mulți ani.
Hm?”
Când aveam șapte-opt anișori, mi-am pus de multe
ori această întrebare, dar consider că eram prea
mică să înțeleg adevăratul sens al acesteia.
Mărturisesc însă că nici acum nu sunt sigură de
răspunsul pe care eu l-aș da, dar a fost o surpriză
plăcută să întâlnesc această interogație în cartea
recent citită de către mine, ,,O vară cu Isidor”.
Acțiunea din această carte începe în București
unde Serena, o fetiță pasionată de fotografiat și de
captat frumosul în suflet, admiră magnoliile
înflorite de la fereastra sa. Însă nu are nici cea mai
vagă idee despre aventura pe care o va trăi în acea
vacanță, o avenură care a luat naștere de la o
simplă plimbare la Grădina Zoologică. Căci în acea
zi deosebită de vară, Serena și-a întâlnit cel mai
bun și mai loial prienen pe care l-a avut vreodată:
pe condorul Isidor. Și dintr-o singură privire s-a
născut speranța care a condus la o evadare și mai
apoi la o goană nebunească prin Sinaia care a sudat
prietenia dintre fată și pasăre.
Cred că această carte merită citită și de o sută de
ori, fiind scrisă într-o manieră atât de sensibilă și
izbucnind mici explozii de emoții în interiorul meu.
Este o carte minunată despre prietenie, curaj,
loialitate, altruism și speranță.
1.În propoziţiile "Aştept un răspuns mai lămurit" şi "Vorbeşte-i copilului mai lămurit",cuvintele "mai
lămurit"sunt:
a)ambele adverbe; b)primul adjectiv,al doilea adverb;
c)primul adverb,al doilea adjectiv; d)ambele adjective.
2.Nu sunt cuvinte compuse cele din seria:

a)Europa Centrală,Cuibul Dorului,Ministerul de Interne;
b)lirica erotică,dor de ţară,învăţământ preuniversitar;
c)nouăsprezece,zi-muncă,cumsecade;
d)verde de Paris,izmă creaţă,pantofi de damă.
3.Sunt corecte formele adjectivelor de întărire din seria:
a)Maria însăşi,Mariei însăşi,Ion însăşi,ele însăşi,fetelor însăşi,ei însăşi,
copiilor însăşi;
b)Maria însăşi,Mariei înseşi,Ion însuşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înşişi,
copiilor înşişi;
c)Maria înseşi,Mariei înseşi,Ion înseşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înseşi,
copiilor înseşi;
d)Maria însăşi,Mariei înşişi,ele înseşi,fetelor însăşi,copiilor înseşi.
4.Sunt formate prin derivare toate cuvintele din seria:
a)despre,cocostârc,tustrei,despot;
b)destinaţie,desuet,destitui,dezmierda;
c)desprinde,dezarticula,dezmoşteni,destăinui;
d)destoinic,amândoi,înspre,câţiva.
5.Identificaţi seria ce conţine locuţiuni substantivale:
a)dis-de-dimineaţă,astă-seară,cu noaptea-n cap,o dată cu găinile;
b)gură-cască,zgârie-brânză,nu-mă-uita,floarea-soarelui;
c)aducere-aminte,luare-aminte,ţinere de minte,părere de rău,facere de bine;
d)drum-de-fier,pasăre-liră,maine-seara.
6.Verbul "a continua" are,la indicativ şi conjunctiv prezent,formele din seria:
a)(eu)continu,(tu)continui,(el)continuă,să continue;
b)(eu)continui,(tu)continui,(el)continuă,să continue;
c)(eu)continuu,(tu)continuui,(el) continuua,să continuue.
d)(eu)continuu,(tu)continui,(el)continuă,să continue.
7.Identificaţi seria conţinând numai cuvinte polisemantice:
a)limbă,casă,masă,operă;
b)limbă,floare,vis,loc;
c)casă,copil,prefaţă,localitate;
d)masă,copac,claritate,adaptare.
8.Antonimul cuvântului "a se bucura" este :
a)tristeţe; b)a se întrista; c)mâhnire; d)posomorât.
9.Identificaţi seria ce conţine formele corecte ale cuvintelor:
a)buldozer,pikap,lidăr,indemnizaţie,excepţie,contingent;
b)buldozer,pick-up,lider,indemnizaţie,excepţie,contingent;
c)buldozer,pik-up,lider,indemnizaţie,esceptie,contingent;
d)buldozar,picup,lider,indemnizaţie,excepţie,contingent.
10.Conţine numai neologisme seria:
a)a estima,construcţie,caracteristic;
b)a aranja,clătinare,clasificare;
c)evidenţă,a dura,rânduială;
d)flintă,paharnic,stolnic.
11.Verbul "a apropia" are,la singular indicativ,formele din seria:
a)(eu)apropiu,(tu)apropii,(el)apropie;
b)(eu)apropi,(tu)apropi,(el)apropie;
c)(eu)apropii,(tu)apropii,(el)apropie;
d)(eu)apropii,(tu)apropii,(el)apropiie.
12.Fraza "Rusia şi-a asigurat raţia de petrol din Golf într-un moment în care administraţia Clinton ar fi
putut miza măcar pe sprijinul populaţiei,revoltate de modul în care liderul de la Bagdad tratează
Statele Unite",este scrisă
în stil:
a)publicistic; b)ştiinţific; c)administrativ; d)beletristic.
13.Identificaţi adverbul fără grad de comparaţie:

a)altfel; b)departe; c)bine; d)repede.
14.Cuvântul "predecesor" nu înseamnă:
a)precursor; b)premergător; c)înaintaş; d)urmaş.
15.Cuvântul "raţionament"nu este sinonim cu:
a)inteligenţa; b)judecată; c)argument; d)considerent.
16.Identificaţi seria care conţine locuţiuni verbale:
a)a-şi aduce aminte,a ţine seama;
b)aducere-aminte,băgare de seamă;
c)băgător de seamă,trăgător de elită;
d)pe nesimţite,nedus la biserică.
17.În fraza "Primesc cu plăcere pe oricare prieten care mă vizitează",
propoziţia subordonată este introdusă prin:
a)pronume relativ; b)adjectiv pronominal nehotărât;
c)pronume nehotărât; d)adverb relativ.
18.Identificaţi seria cuprinzând numai cuvinte formate prin abreviere:
a)băietan,copilaş,brădet,B.C.R.;
b)prim-plan,blănărie,untdelemn,Făt-Frumos;
C)O.N.U.,N.A.T.O.,A.S.I.R.O.M.,B.R.D;
d)T.V.R.,redactor-şef,tehnico-ştiinţific,miazănoapte.
19.În exemplul "Uite ce ai făcut!",cuvântul "uite" are valoare de:
a)interjecţie; b)verb la indicativ; c)verb la imperativ; d)adverb.
20.Este corectă forma :
a)repercursiune; b)repecursiune; c)repercusiune; d)repercuziune.
21.Alegeţi varianta în care "de" este conjuncţie:
a)Haina de blană este elegantă;
b)Băiatul de l-am întâlnit este vecinul meu;
c)Striga de se auzea în stradă;

d)De!dacă nu te potoleşti!...
22.În frazele:
1)Să-l văd venind/Aş mai trăi o viaţă;2)M-aş mira să-l văd venind,
subordonatele sunt:
a)completive indirecte;
b)1)-circumstantiala de scop;2)-completiva indirectă;
c)circumstanţiale condiţionale;
d)1)-circumstantiala condiţionala;2)-completiva indirectă.
23.Conţin triftongi cuvintele din seria:
a)chioară,cioară,gioarsă,sfărâmicioasă,ochioasă,ghioaga;
b)aripioară,leoaică,taioare,creioane;
c)dubioasă,curioasă,furioasă,căprioară;
d)ia-i,i-ai,ni-oi,ţi-oi,mi-au,i-au.
24.Identificaţi seria care conţine numai pronume relative:
a)care,cine,oricine,când;
b)cine,ce,căci,cât;
c)cât,ce,care,cine;
d)ce,care,ci,cine.
25.Sunt corecte formele de plural ale substantivelor din seria:
a)accesuri,imne,grilajuri,paradoxe;
b)accese,localuri,grilaje,calapoade;
c)chitări,cicatrici,clişee,plaje;
d)refrenuri,paradoxuri,pocaluri,plăji.
26.În propoziţia "Se cunoşteau de mici",cuvântul "de mici" este:
a)complement circumstanţial de cauză;
b)complement indirect;
c)complement circumstanţial de timp;
d)complement circumstanţial de mod.

27.Verbul "a lua" are,la indicativ prezent I şi a II-a plural,
formele din seria:
a)luom,luaţi;
b)lom,loaţi;
c)luăm,loaţi;
d)loam,loaţi.
28.În frazele "El pare că nu înţelege" şi "Pare că nu înţelegi",propoziţiile
introduse prin "că" sunt:
a)amandouă-predicative;
b)amandouă-circumstantiale de mod;
c)prima-predicativă,a doua-subiectivă;
d)amandouă-subiective.
29.Identifică enunţul care conţine verb impersonal:
a)Îi ajung banii;
b)Nu se mai ajunge cu banii;
c)Ajunge cât ai alergat;
d)A ajuns devreme acasă.
30.Formele corecte sunt cele din seria:
a)cel deal doilea-cea dea două;
b)ce-l de-al doilea-ce-a de-a doua;
c)cel de-al doilea-cea de-a doua;
d)ce-l deal doilea-cea de-a doua.
31.Sintagma care conţine viitorul anterior este:
a)să-l fi văzut venind;
b)are să vină devreme;
c)va fi venit devreme;
d)s-ar fi văzut venind.

32.Conţine numai cuvinte corect scrise seria:
a)aspectuos,cearceaf,adălmaş;
b)sanguin,orăşan,primăvăratic;
c)maiou,dicţiune,disident;
d)(a)seconda,ostatec,cismar.
33.În propoziţia "Mersul în trăsură e mai romantic decât cel în maşină",
cuvintele "în trăsură" şi "în maşină" sunt:
a)complemente indirecte;
b)complemente circumstanţiale de mod;
c)complemente circumstanţiale de loc;
d)atribute substantivale prepoziţionale.
34.Sunt corecte formele din seria:
a)ce-l d-intai,ce-a d-intai;
b)cel dintâi,cea dintâi;
c)cel de întâi,cea de întâi;
d)cel dintâi,cea dintâia.
35.Conţine numai substantive colective formate exclusiv prin derivare seria:
a)turmă,făget,mărăciniş;
b)pietriş,rămuriş,stol;
c)muncitorime,frunziş,brădet;
d)studenţime,herghelie,roi.
36.În exemplul"Pe frunză unui nufăr,o broscuţă se bucură şi ea de
frumuseţea şi răcoarea nopţii(E.Garleanu),cuvântul "unui" este:
a)adjectiv nehotărât; b)pronume nehotărât; c)articol nehotărât; d)numeral.
37.Este corect scrisă fraza:
a)Cel cel vede sal anunţe;
b)Ce-l ce-l vede să-l anunţe;

c)Cel ce-l vede să-l anunţe;
d)Ce-l cel vede să-l anunţe.
38.Pronumele "vă" este la acuzativ în expresia:
a)Vă las sănătoşi;
b)Vă transmit salutări;
c)Vă restitui cartea;
d)Vă doresc numai bine.
39.Conţine numai adjective invariabile seria:
a)coşcogea,ecosez,continuu,bordo,limpede;
b)gri,pepit,perspicace,ferice,cumsecade;
c)nou,tulbure,cuminte,precoce,bej;
d)dens,treaz,verde,roşu,feroce;
40.În expresia "calca a popă",termenul "a"este:
a)articol posesiv; b)verb auxiliar; c)prepoziţie; d)interjecţie.
a)al cincilea - a cincea,al cinsprezecelea- a cinsprezecea;
b)al cincilea- a cincea,al cincisprezecilea- a cincisprezecea;
c)al cincilea- a cincia,al cincisprezecilea- a cincisprezecia;
d)al cincilea- a cincea,al cincisprezecelea- a cincisprezecea;
42.În enunţul "Ce ispravă ai făcut?","ce"are valoare de:
a)pronume interogativ;
b)adjectiv pronominal interogativ;
c)pronume relativ;
d)adjectiv pronominal relativ.
43.În cuvintele "cai,căi,câini,bea,doar,sau,hău,chiar",sunt vocale:
a)a,ă,â;
b)i,e,o,u;
c)a,i,â,e,o;
d)e,u,ă.
44."Calea-valea"este:
a)locuţiune adverbială;
b)substantiv compus;
c)locuţiune substantivală;
d)locuţiune prepoziţionala.
45.Alegeţi varianta în care "a fi" este verb auxiliar:
a)Elevul este lăudat de profesor.Aş fi mâncat nişte fructe.Să fi venit mai devreme,nu acum.
Poate voi fi făcut bine.Ideea de a fi invitat şi profesorii la concert ne-a încântat.
b)Copilul este în camera lui.Problema este dificilă.Era să piardă trenul.Este greu de abordat
această problemă.Aş fi mers şi eu în excursie.
46.În fraza "Mergi până oboseşti",subordonată este:
a)circumstanţiala de mod;
b)circumstanţiala de loc;
c)circumstanţiala de timp;
d)circumstanţiala concesiva.
47.Nu face parte din vocabularul fundamental verbul:
a)a prevedea; b)a avea; c)a auzi; d) a mânca.
48.Identifică seria de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale care se folosesc cu cazul dativ:
a)pe deasupra,graţie,în afară de,pe lângă;
b)potrivit,aidoma,asemenea,contrar;
c)în centrul,conform,de pe lângă,conform cu;
d)împotriva,împrejurul,înaintea,în faţă.
49.Sunt scrise corect cuvintele din seria:
a)pantofi cenuşi sau arginti,ochi vi şi zglobi,câmpuri puşti;
b)pantofi cenuşi sau argintii,ochi vii şi zglobii,câmpuri pustii;
c)pantofii cenuşi sau arginti,ochii vi şi zglobi,câmpurile pustii;
d)pantofii cenuşii sau argintii,ochii vii şi zglobii,câmpurile pustii.

50.Identificaţi exemplul în care cuvântul "un" are valoare de numeral:
a)Duminică am văzut un film.
b)Am mâncat un măr şi două piersici.
c)Am zburat cu un planor.
d)Un individ suspect mă urmărea.
51.În exemplele "Nicio fată nu a venit,Nici fata aceasta nu ştie,Nici unul,nici altul nu se
interesează",exista:
a)pronume negative; b)adjective negative; c)adverbe negative fără funcţie sintactică;
d)adjectiv pronominal negativ la exemplul 1,adverb în exemplul 2,pronume nehotărât în exemplul 3.
52.Identifică verbul care poate fi:auxiliar,copulativ,predicativ,impersonal:
a)a fi; b)a vrea; c)a avea; d)a ajunge.
53.Identifică termenul care nu se caracterizează prin omonimie:
a)cală; b)liră; c)soare; d)carte.
54.În enunţul "Un geamăt din totul inimii pornit se auzi în camera de alături",termenul
"totul"este:
a)adverb; b)pronume nehotărât;
c)substantiv; d)adjectiv pronominal nehotărât.
55.Care dintre perechile de cuvine nu sunt antonime:
a)tot-netot; b)onest-necinstit; c)lizibil-necitet;
56.Perechile somn (peşte răpitor) şi somn (stare fiziologică de repaus);leu (animal mamifer) şi leu
(unitate monetară);capital (avuţie sub formă de bani) şi capital (adjectiv cu sensul de fundamental)
sunt:
a)paronime; b)antonime; c)sinonime; d)omonimie.
57.Cuvintele "bomba,copoi,sticlete,nasu,a ciordi,gagică,haios,a gini,soto,beton,marfă,sunt:
a)cuvinte de argou; b)regionalisme; c)cuvinte de jargon; d)arhaisme.
58.În comparaţia realizată în textul "Şi amândoi bătrânii aceştia erau albi că iarna",termenii comparaţi
sunt:
a)amândoi-albi; b)amândoi-ca iarna; c)bătrânii-ca iarna; d)bătrânii-albi.

59.În propoziţiile 1.Leneşul mai mult aleargă;2 Cel harnic câştiga bine;cuvintele "leneşul" şi "cel
harnic" sunt:
a)adjective; b)1 substantiv,2 adjectiv;
c)adjective substantivale; d)1 adjectiv,2 substantiv.
60.Neologismele sunt cuvintele:
a)vechi,ieşite din limbajul uzual;
b)noi,împrumutate din alte limbi sau noi,formate în cadrul limbii respective;
c)cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită zonă a ţării;
d)vechi,vorbite în mediul rural.
Răspunsuri:
1-b; 2-b; 3-b; 4-c; 5-c; 6-d; 7-a; 8-b; 9-b; 10-a; 11-c; 12-a; 13-a; 14-d; 15-a; 16-a; 17-a; 18-c;
19-a; 20-c; 21-c; 22-d; 23-b; 24-c; 25-b; 26-c; 27-c; 28-c; 29-c; 30-c; 31-c; 32-c; 33-d; 34-b;
35-c; 36-c; 37-c; 38-a; 39-b; 40-c; 41-d; 42-b; 43-a; 44-a; 45-a; 46-c; 47-a; 48-b; 49-d; 50-b;
51-d; 52-a; 53-c; 54-c; 55-a; 56-d; 57-a; 58-c; 59-c; 60-b
Testul de antrenament 15
Subiectul I
A.1. Două cuvinte din câmpul lexical al iernii sunt: nămeții și ninsoarea.
2. d)
3. c)
4. c)
5. Incorect, Corect, Corect, Incorect, Incorect, Incorect.
6. Tiparul primului fragment este dialogat.
Tiparul celui de-al doilea fragment este descriptiv.
7. O legătură care se poate stabili la nivelul conținutului, între cele două texte o reprezintă tema copilăriei.
În primul text este prezentat un grup de copii, care iau rolul unor detectivi în căutarea lui Scupidu.
În al doilea text este prezentată Niculina, o fetiță muncitoare și serioasă, care învinge orice obstacol și ajunge
medic oftalmolog.
8..Consider că poți învinge orice obstacol, dacă există o dorință puternică, întrucât așa poți dobândi succesul și să
cunoști alte perspective pe care viața ți le oferă.
În primul rând, fiecare poate depăși o dificultate, dacă există voință și motivație pentru un viitor mai bun.
În al doilea rând, greutățile vieții te determină să cunoști obstacole pe care trebuie să le învingi. De exemplu,
textul 2. Prezintă o ființă care nu s-a dat bătută în ciuda greutăților, ci ,,învingea toate opreliștile’’. Aceasta voia
să ajungă ,,un admirabil medic oftalmolog’’, însă pentru a-și împlini visul ,,trebuia să străbată pe jos aproape doi
kilometri.’’
În concluzie, este important să existe voință și dorință pentru a învinge orice obstacol.
9.Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Harriet spionează’’, de Louise Fitzhugh, care pune în lumină
traseul foarte bine pus la punct, întrucât fetița notează tot ce vede în jur și face o serie de observații.
Asemănarea dintre cele două texte o constituie tema copilăriei, dar și a explorării.
Deosebirea o reprezintă faptul că obiectivele personajelor sunt diferite: Harriet este singură, nu are un grup de
prieteni și visează ca atunci când va fi mare să fie un detectiv respectabil, în vreme ce, în textul-suport, copiii
sunt foarte apropiați și au un obiectiv comun, dorind să descopere cât mai mult și să facă anumite investigații.
B.1. d)
2. b)
3. De-a lungul vieții, am plăcut/am îndrăgit originalitatea modului.
4. vorbirăm-perfectul simplu;
Trebuie-prezent;
Imaginase-mai-mult-ca-perfect.
5.,,Doar nu suntem niște copii mici’’-propoziție principală;
,,care nu se pot abține’’-propoziție subordonată atributivă;
,,și care nici nu au noțiunea de proprietate personală’’-propoziție subordonată atributivă.
6. Ai văzut caietul acestuia?
Casa a fost construită de tata.
7. Pentru A-ȚI câștiga admirația CELORLALȚI, educația nu este OPȚIONALĂ. Trebuie să fii RESPECTUOS,
să nu COPIEZI tema de la alții, să predai lucrarea când A expirat timpul.
Subiectul al II-lea
Un grup de copii ajunge la poarta unei firme. Un bărbat le-a dat drumul și a început să le vorbească straniu.
Aceștia îl caută pe fratele lui Marlău, care a fost în tractorul lui Patata. Micuții încep să-l interogheze pe șofer
pentru a afla adevărul.
Ei se întreabă dacă băiețelul nu a rămas în remorcă. După ce inițiază un posibil traseu pe care Scupidu l-a făcut,
ei încep să caute prin auxiliarul tractorului.
Ei află că el nu era printre cartofii din remorcă. Patata își dorește cartofiorul de pluș, iar grupul descoperă că
există mai multe mascote, care au fost date și altor semeni. Copiii încep să cerceteze prin toate vehiculele pentru
a vedea dacă mai există și altele.
Încă îmi amintesc ce zi teribilă a fost ziua de 1 aprilie 2019! Nu cred că o voi putea uita
curând! Era o dimineață obișnuită: soarele primăverii îmi bătea în ferestre, soneria
telefonului îmi gâdila auzul cu o baladă de Chopin, moment în care m-am hotărât să cobor
din pat și să merg totuși la școală. Nimic nu avea să prevestească însă ce avea să se
întâmple.
Cu o zi înainte, doamna dirigintă ne anunțase „cu regret” că, deși ne aflam în săptămâna
„Școala altfel”, în ziua aceea urma să ne luptăm tot cu genurile literare și cu funcțiile
sintactice, fiindcă de! Evaluarea Națională „bătea la ușă”. Ne chemase mai devreme, dar
bineînțeles că eu nu reușisem să ajung la timp.
Intrat pe poarta școlii, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Curtea era plină de mașini
de pompieri, dar nu ca la o intervenție, ci ca și când luptătorii cu focul și-ar fi stabilit aici
parcul auto. Curiozitatea m-a făcut să intru pe ușa școlii prevăzător și am preferat să nu
mă aventurez direct în clasă. Numai că aventura mă căuta ea pe mine. Și ce planuri teribile
avea!
Clădirea școlii era goală. Îmi auzeam pașii pe scările către etajul al treilea, acolo
unde ne aveam clasa. La un moment dat, chiar când mă pregăteam să intru în clasă, a ieșit
vijelios pe ușă un pompier echipat până-n dinți, cu o mască de oxigen pe față care-l făcea
să pară de pe altă planetă. Avea un combinezon negru, cu dungi galbene, care îți luau
ochii, niște bocanci desprinși parcă din filmul Terminator și o cască roșie, continuată în
spate cu un fel de pelerină gri.
Vă mărturisesc sincer că nu mă așteptasem la o asemenea întâlnire bizară. Dar
până să mă dezmeticesc, pompierul își scoate masca de pe figură și mă întreabă scurt,
aproape acuzator:
– Hei, puștiule! Ce cauți tu aici?
– Ce să caut, zic eu cam cu jumătate de gură, sala de clasă..
Omul cu echipament ciudat aproape că nici nu mă lasă să-mi termin răspunsul:
– Ai venit cam târziu! zise el. Acțiunea de evacuare s-a încheiat, iar colegii tăi au participat
la ea și au fost foarte încântați. Dar să știi că s-ar putea să avem ceva interesant și pentru
tine, continuă pompierul.
În momentul acela am început să deslușesc ițele acestei povești încurcare. Carevasăzică,
doamna dirigintă ne chemase mai devreme nu pentru lecții, ci pentru un exercițiu de
evacuare în caz de cutremur, iar păcăleala făcea parte din plan – doar era 1 aprilie. Acum,
cel din urmă rol avea să-mi revină mie: Pompierul mi-a explicat că ultima parte a
exercițiului presupune coborârea unei persoane rămase blocate la etaj după cutremur.
Am fost lăsat singur în sala de clasă, iar pompierul pe care îl întâlnisem pe hol – și care
coborâse între timp – a apărut în vârful unei autoscări destinate salvării de la înălțime.
Recunosc că am avut ceva emoții, mai ales când m-am trezit deasupra solului, legat cu o
frânghie de salvator.
Din fericire, totul s-a terminat cu bine, iar eu am înțeles cât de importantă este
sincronizarea și cât de mult trebuie să prețuim viața..
Pelerinajul este o călătorie de suflet, rituală,o căutare a locurilor sfinte ale vieții cu semnificație deosebită, unde sufletul se
închină cu recunoștință,este un prilej de bucurie, locul unde se încarcă cu energie pozitivă.Se produc implicaţii profunde, se
creează acea stare a sentimentelor duioase,nostalgice,care îl introduc pe om într-o lume a amintirilor. Pelerinajul este un
răspuns al omului,care caută să ajungă la un loc binecuvântat, o căutare,o întâlnire spontană.
Autoarea devine pelerin ,chemată la o căutare,dorind să vadă, cu ochii minţii, cu ochii sufletului,având atitudinea smerită, pentru
că emoţia revederii locurilor duce la o astfel de stare.Autoarea- pelerin dorește să viziteze şi să cinstească locurile copilăriei,să
reînvie făpturile-icoane. Cu aceste amintiri, care îşi pun amprenta pe suflet,pe atitudinea de a privi lumea
înconjurătoare,autoarea pătrunde în grădina copilăriei,raiul pământesc și deodată trecutul reînvie,apar detalii păstrate :enumeră
numele florilor,își amintește culoarea stropitoarei. Poezia este structurată pe două planuri: cel dintâi evocă spațiul grădinii, iar al
doilea, este văzut de poetă ca o poartă de intrare în alt spațiu, cel interior- al casei vechi, în care amintirile își fac loc. Descrierea
grădinii se face din două unghiuri diferite „grădina mea” și „grădina noastră”, din planul îndepărtat al vremurilor.
Pătrunde cu sfială prin aburul amintirilor în,,casa părăsită”acum,un templu al sufletului reîntors,unde a rămas statornic și
protector cuibul rândunicii ,trece în interiorul casei, în care amintirile își fac loc. Se simte transformată în copilul de altă
dată,când era prea mică în marile odăi ce deveneau câteodată locuri de taină.Altădată fereastra era locul așteptării,al purității,al
schimbării,al,,fulgului molatic de ninsoare”,acum este un loc al nefirescului,al uitării,al întunericului,al pierderii speranței.Poarta
magică între realitate și iluzie,oglinda din,,colț” a dispărut și odată cu ea cealaltă lume-a visului. ,, Singurătatea stăpânește-n
casa” în care ,,au murit bunicii”,este starea de tristețe provocată de pustiul,cenușiul casei,unde doar păienjenii mai împodobesc
locurile lipsite de viață,învăluind trecutul.Poeta își amintește de veranda,pridvorul,ascuns de viță,cândva plin de sunete
plăcute,armonioase ale greierului ascuns sub o treaptă,ale lemnului ce fremăta sub pași și luminat de o stea rătăcită printr
crengile nucului. Este momentul când îi,,pare”,își imaginează că se-ntoarce ca printr-un tunel al timpului și este întâmpinată de
bunica cu,,zâmbet grav și dulce,cu ochi mirați și palizi de brândușe”-albaștri,prietenoși,emoționați,răspândind,,parfum de
levănțică”cu tandrețe și gingășie.Portretul bunicii este plin de culoare și delicatețe,asemenea unei domnițe din timpuri de,,a fost
odată”.
Aude glasul bunicului,,tremurător și ușurel”,unduind ușor în pustiul locului,s-ar dori din nou înalțată de,,mâini subțiri”.C a prin
farmec ies din,,scrinul vechi plăcerile gustoase din copilărie,iar ,,mirosul de gutui și tutun” este mirosul toamnei,al vremurilor
care nu se vor mai întoarce niciodată, doar cărțile cu poveștile copilăriei i-ar încânta somnul pe,,divanul înflorat cu roze”,loc al
păstrării amintirilor.
Casa bunicilor este amintire,dar surâsul lor a rămas viu,ca moștenire celei ce retrăiește timpurile vechi.Adâncirea în somnul
parfumat este retrăirea clipelor fericite în casa cândva vie.
Peisajul este desenat în culori fine,pastelate,senzațiile sonore, olfactive şi tactile sunt retrăite cu duioșie și regret. Aproape
totul, casa copilăriei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive. Descrierile alternează cu depănarea amintirilor care
accentuează regretul după mediul şi timpul paradisului pierdut de altădată,discreţia, duioşia merg paralel cu melancolia.
Predomină în text imaginile artistice:vizuale,olfactive,auditive.Adresarea directă în monologul liric:,,uite...cerdac sonor”exprimă
sinceritate,caută liniștea sufletească în derularea filmului amintirilor din copilărie.
Poezia aparține genului liric,pentru că exprimă în mod direct sentimentele de regret pentru timpul în care casa bunicilor era locul
fericirii copilăriei, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Eul liric este
prezent prin adjectivele posesive,,mea,mei,meu,mele,ta,noastră”pronumele personal:,,mă,m,mi,eu”,verbele la persoana
întâi:,,recunosc,așteptam,încercam,să mă ascund,aș regăsi,aș adormi”,este acesta o mărturisire a
trăirilor în versuri cu multă expresivitate.
Gradina mea-gradina copilariei mele
Avea odata straturi si alei.
Pe brazde negre infloreau pansele
Si le stropeau pe inserat batranii mei
C-o stropitoare verde, smaltuita.
Erau pe-aicea flori de margarita
Si micsunele cu parfum de mosc...
Gradina noastra...n-o mai recunosc.

Dar prin perdeaua de ciresi si nuci,
Ma cheama-n umbra casa parasita,
S-anina inca rourusca de uluci
Si pe cerdac se culca, despletita.
E tot sub stresini cuibul randunicii,

Si poate ca-i aceeasi randunica.
M-apropii, cu sfiala si cu frica:
In casa asta mi-au murit bunicii...
Si simt ca-n zambetul meu tanar port
Surasul lor, de-atata vreme mort.
La usa ce se vaieta prelung

Ma-ntampina parfum inchis si greu,
Si-n pragul putred, din trecut, m-ajung
Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.
Odaile pustii mi se arata

Atat de mari cum imi pareau odata,
Pe vremea cand le masuram, tiptil,
Cu pasi marunti si sovaielnici de copil.
Era atat de nalt pe-atunci plafonul scund,
Si usile erau atat de grele
Cand incercam sa ma ascund,
Tinandu-mi rasuflarea, dupa ele...
De-atata colb, ferestele-s opace.

Pe brazda-ngusta-a picaturilor de ploaie
Patrunde cenusie in odaie,
In raze lungi, lumina care moare.
Si uite:nu mai are nici un geam

Fereastra langa care asteptam,
Infrigurata si nerabdatoare,
Intaiul fulg molatic de ninsoare.
In colt era oglinda veche si patrata.

In apa-i de lumina inghetata
Puneau de-a pururi inserarile tarzii
Fantome plutitoare, fumurii.
Paianjenul tacerii tese moi

Si diafane panze de matasa
Si, rastignita pe paretii goi,
Singuratatea stapaneste-n casa.
- Cerdac sonor, aici, sub vita ta,

Intarziam in fiecare seara,
Si lemnul vechi sub pasii mei vibra
Cu rezonante calde, de vioara.
Sub treapta ce se clatina, plecata,
Canta strident un greier intr-o vara
(Un sfredel intr-o scandura uscata...),
Si sus, prin crengile de nuc , se ratacea
In fiecare seara alta stea.
Si-mi pare ca, de m-as intoarce fara veste,

Ar rasari, cand s-ar deschide usa,
Un zimbet grav si dulce de bunica,
Doi ochi mirati si palizi de brandusa
Si-un cuvios parfum de levantica.
Cu glas tremurator si usurel,

Bunicul m-ar chema-n iatac la el.
Cu maini subtiri, m-ar ridica in brață.
As astepta sa iasa din scrinul vechi de nuc
Feliile de paine cu dulceata
Si vraful cartilor cu poze
In care-as regasi, sub scoarte moi de piele,
Povestile copilariei mele.
Si pe divanul inflorat cu roze
As adormi-n iatacul cald si bun,
In miros de gutui si de tutun”...
cartea acesteia este nouă” sau „cartea de la aceasta este nouă” (s-a cerut pronume demonstrativ, nu adjectiv
pronominal demonstrativ); „Nu cunosc stadionul” sau „Nu am văzut/nu agreez stadionul” (trebuia folosit un
verb tranzitiv, complementul direct urmează numai după un verb tranzitiv sau după o interjecție)
7 – „Să știi că acești doi arbitri n-au greșit (cuvântul „arbitri” se scrie cu un singur „i” deoarece are doi
determinanți care îi precedă – „acești” și „doi”). Traiectoria mingii (genitiv dativul singular articulat se
formează de la pluralul nearticulat, urmat de articolul hotărât „i”) care a creat (nu se scrie cu doi „e”)
probleme a fost neobișnuită. Fiecare dintre susținătorii noștri („noștri” se scrie cu un singur „i”) de azi va
participa (verbul trebuie să fie la singular și nu la plural deoarece subiectul este pronumele nehotărât
„fiecare”), sper, la gală.”
7. Prezintă, în cel puţin 30 de cuvinte, o legătură între cele două fragmente - 6 puncte
Prima legătură este cea a prieteniei. Primul text prezintă apropierea dintre Romică şi
Gicoane. Primul îşi doreşte să devină portar, iar prietenul său îl sprijină. În textul al doilea se
evidenţiază prietenia dintre cele două fetiţe.
Elementul comun al celor două texte îl reprezintă tema prieteniei.
În primul text, se observă sprijinul şi încurajarea pe care Romică i le oferă prietenului său. În
textul al doilea, povestitoarea îşi aminteşte de acea situaţie în care a oferit unei prietene o
cruciuliţă pentru a o ajuta să depăşească o situaţie dificilă şi pentru a-i arăta că este alături
de ea.
8. Crezi că ar trebui să îţi urmezi visul în orice condiţii. Motivează-ţi răspunsul în 50-90
de cuvinte, valorificând textul 1 - 6 puncte
Aşa cum se observă în primul text, în ciuda faptului că Gicoane crede că este dificil să fie
portar, că ar o înălţime mică, continuă să fie portar şi îşi desfăşoară activitatea cu multă
energie şi cu multă pasiune. Chiar spre finalul fragmentului puteţi vedea şi să vă folosiţi de
acolo faptul că "are mişcări extraordinare", "îi surprinde pe toţi". În ciuda faptului că îşi pierde
încrederea uneori, demonstrează că este un portar extraordinar. Puteţi face trimitere la
aceste fragmente.
9. Asociază fragmentul din "Pantera neagră" cu un alt text literar, prezentând o

asemănare şi o deosebire de conţinut între ele - 6 puncte
Puteţi să asociaţi cu orice alt text care are tema prieteniei. De exemplu: Cireşarii, Dumbrava
minunată, cu tema prieteniei dintre om şi animal, sau orice basm popular, Povestea
adolescentului miop. Aveţi o mulţime de texte cu această temă. Dacă alegeţi o poveste cu
prietenia dintre om şi animal, evident diferenţa este că această prietenie este cu un animal
umanizat.
B - Gramatică. 1. Scrie răspunsul corect - 2 puncte. Conţin diftong toate cuvintele din
seria:
c) trăgeau; scânteia
2. Scrie răspunsul corect - 2 puncte. Seria care conţine doar cuvinte derivate este:
d) portiţă; fetiţei
3. Rescrie secvenţa "Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de darnici, de ce
nu-şi dau lucrurile prietenilor mei?", înlocuind cuvintele "darnici" şi "prietenilor" cu
câte un sinonim adecvat contextului - 4 puncte
darnici - generoşi
prietenilor - amicilor, cunoscuţilor, apropiaţilor
4. Selectează, din fragmentul următor, trei substantive aflate în cazuri diferite, pe care
le vei preciza - 6 puncte
"Glasul lui Gicoane deveni aproape copilăros, de o puritate caldă, catifelată.
- Ştii, mă, Romică, eu cât am stat în pat m-am gândit mult."
Glasul - nominativ
lui Gicoane - genitiv
de o puritate - acuzativ
5. Completează cu o propoziţie enunţul "Am cântărit mult timp decizia.", precizând

tipul raportului sintactic din fraza obţinută - 6 puncte
şi i-am oferit cruciuliţa. Cele două propoziţii sunt principale şi există un raport de coordonare.
pe care am luat-o. Raport de subordonare.
6. Alcătuieşte o propoziţie afirmativă, în care pronumele demonstrativ "aceasta" să aibă

funcţia sintactică de atribut (a) şi o propoziţie negativă, în care substantivul "stadion" să aibă
funcţia sintactică de complement directe (b) - 6 puncte
a) Bucuria acesteia m-a impresionat.
b) Nu am văzut stadionul.
7. Completează spaţiile libere cu formele corecte a cuvintelor scrise între paranteze - 6

puncte
ştii; arbitri; mingii; a creat; noştri; va participa.
O legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între fragmentul din „Pantera
neagră” de Sorin Titel și fragmentul „Falsa generozitate” de Stela Giurgeanu o reprezintă
tema prieteniei. În primul text, relația dintre cei doi băieți îmbracă forma unei prietenii
sincere, bazate pe sinceritate și sprijin necondiționat. Romi îl susține pe Gicoane în tot
activitatea sportivă și îl ajută să depășească complexele legate de înălțimea sa: „că ești
mic nu contează. Ai reflexe bune, mă Gicoane, și asta face mai mult decât doi metri
înălțime”. În cel de-al doilea text, prietenia merge mână în mână cu generozitatea: Fetița
îi ofer colegei ei aflate în suferință o cruciuliță care să o ajute să treacă mai bine peste
momentele dificile.
8.
9. Variante de texte literare: Cireșarii, Bătrânul și marea, Cum am supraviețuit clasei a VIII-
a, basmele populare sau culte, în care este pusă în evidență prietenia sinceră, relația dintre
om și animalul credincios.
B.
1. c: tră-geau; scân-te-ia
2. c: portiță, fetiței
3. Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de generoși, de ce nu-și dau lucrurile
lor amicilor mei?
4. Substantivele din text sunt următoarele:
 glasul – Nominativ
 lui Gicoane – Genitiv
 de o puritate – Acuzativ
 Romică – Vocativ
 în pat – Acuzativ
5. Exemple:
 Am cântărit mult decizia, iar apoi m-am hotărât. – raport de coordonare
sau:
 subordonare: Am cântărit mult decizia pe care urma să o iau. – raport de subordonare

6.
a). Rezolvarea acestuia mi s-a părut mai bună.
b). Încă nu vedeam stadionul de la marginea orașului.
7.
Să știi că acești doi arbitri n-au greșit. Traiectoria mingii care a creat probleme a fost
neobișnuită. Fiecare dintre susținătorii noștri de azi va participa, sper, la gală.
7. Prezintă, în cel puţin 30 de cuvinte, o legătură între cele două fragmente - 6 puncte
Prima legătură este cea a prieteniei. Primul text prezintă apropierea dintre Romică şi
Gicoane. Primul îşi doreşte să devină portar, iar prietenul său îl sprijină. În textul al doilea se
evidenţiază prietenia dintre cele două fetiţe.
Elementul comun al celor două texte îl reprezintă tema prieteniei.
În primul text, se observă sprijinul şi încurajarea pe care Romică i le oferă prietenului său. În
textul al doilea, povestitoarea îşi aminteşte de acea situaţie în care a oferit unei prietene o
cruciuliţă pentru a o ajuta să depăşească o situaţie dificilă şi pentru a-i arăta că este alături
de ea.
8. Crezi că ar trebui să îţi urmezi visul în orice condiţii. Motivează-ţi răspunsul în 50-90
de cuvinte, valorificând textul 1 - 6 puncte
Aşa cum se observă în primul text, în ciuda faptului că Gicoane crede că este dificil să fie
portar, că ar o înălţime mică, continuă să fie portar şi îşi desfăşoară activitatea cu multă
energie şi cu multă pasiune. Chiar spre finalul fragmentului puteţi vedea şi să vă folosiţi de
acolo faptul că "are mişcări extraordinare", "îi surprinde pe toţi". În ciuda faptului că îşi pierde
încrederea uneori, demonstrează că este un portar extraordinar. Puteţi face trimitere la
aceste fragmente.
9. Asociază fragmentul din "Pantera neagră" cu un alt text literar, prezentând o

asemănare şi o deosebire de conţinut între ele - 6 puncte
Puteţi să asociaţi cu orice alt text care are tema prieteniei. De exemplu: Cireşarii, Dumbrava
minunată, cu tema prieteniei dintre om şi animal, sau orice basm popular, Povestea
adolescentului miop. Aveţi o mulţime de texte cu această temă. Dacă alegeţi o poveste cu
prietenia dintre om şi animal, evident diferenţa este că această prietenie este cu un animal
umanizat.
B - Gramatică. 1. Scrie răspunsul corect - 2 puncte. Conţin diftong toate cuvintele din
seria:
c) trăgeau; scânteia
2. Scrie răspunsul corect - 2 puncte. Seria care conţine doar cuvinte derivate este:
d) portiţă; fetiţei
3. Rescrie secvenţa "Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de darnici, de ce
nu-şi dau lucrurile prietenilor mei?", înlocuind cuvintele "darnici" şi "prietenilor" cu
câte un sinonim adecvat contextului - 4 puncte
darnici - generoşi
prietenilor - amicilor, cunoscuţilor, apropiaţilor
4. Selectează, din fragmentul următor, trei substantive aflate în cazuri diferite, pe care
le vei preciza - 6 puncte
"Glasul lui Gicoane deveni aproape copilăros, de o puritate caldă, catifelată.
- Ştii, mă, Romică, eu cât am stat în pat m-am gândit mult."
Glasul - nominativ
lui Gicoane - genitiv
de o puritate - acuzativ
5. Completează cu o propoziţie enunţul "Am cântărit mult timp decizia.", precizând

tipul raportului sintactic din fraza obţinută - 6 puncte
şi i-am oferit cruciuliţa. Cele două propoziţii sunt principale şi există un raport de coordonare.
pe care am luat-o. Raport de subordonare.
6. Alcătuieşte o propoziţie afirmativă, în care pronumele demonstrativ "aceasta" să aibă

funcţia sintactică de atribut (a) şi o propoziţie negativă, în care substantivul "stadion" să aibă
funcţia sintactică de complement directe (b) - 6 puncte
a) Bucuria acesteia m-a impresionat.
b) Nu am văzut stadionul.
7. Completează spaţiile libere cu formele corecte a cuvintelor scrise între paranteze - 6

puncte
ştii; arbitri; mingii; a creat; noştri; va participa.
Subiectul 1
A. 1. Sensul secvenței ,,își petrecuseră viața’’este de a locui.
2. Două sarcini atribuite grădinarului de către noii proprietari ai moșiei sunt: să traseze în
grădina lor câteva alei și să indice amplasarea boschetelor și a arborelor.
3. O stare trăită de autoare în momentul sosirii la Văcărești este de fericire, așa cum reiese din
secvența: ,,priveam fericită în jur, copleșită de emoție și de oboseală’’.
4. Motivul pentru care grădinarul își întrerupe uneori activitatea la moșia Văcărești. este
pentru că mergea să se ocupe de terenurile curții, însă nu omitea a reveni pentru a avea grijă
de conac.
5. O trăsătură a autoarei la vârsta copilăriei așa cum reiese din ultimul paragraf este mirarea
pe care o avea în fața peisajului încântător, ce părea a fi desprins dintr-o altă lume. Ea se simte
uimită de faptul că munții sunt ,,clari și diafani’’ și nu-i aude ,,slobozind’. Această stare o
determină să pătrundă în frumusețea lucrurilor din cărți.
B. Succesul fiecăruia dintre noi ia naștere în urma efortului depus într-o activitate, însă este
nevoie și de multă pasiune pentru a ajunge pe culmile acestuia.
În opinia mea pasiunea pentru munca depusă este o condiție a succesului, întrucât este nevoie
de un efort mare și de multă conștientizare pentru a reuși să cunoști cu adevărat plăcerea
pentru lucrul inițiat.
În primul rând, fiecare om merită să depună un efort aparte pentru a cunoaște pasiunea, iar cel
care o va face va da un randament excepțional în munca pe care o prestează. De exemplu, așa
cum se prezintă și în textul ,,Ani de copilărie’’, scris de Elena Văcărescu, grădinarul dă
dovadă de pasiune și de dedicare în meseria sa, obținând rezultate care o impresionau pe
autoare ,,declarând că este grăbit, începe de îndată să traseze cu nisip pe iarbă linii
drepte...grădina deveni un parc în miniatură’’, încât nu uita să ducă până la capăt tot ceea ce a
început să lucreze.
În al doilea rând, este important a se conștientiza faptul că plăcerea de a iniția un lucru duce la
bucurie și la satisfacție personală, pentru că aceasta ia naștere din propriile forțe, dar și din
voință. De pildă, există oameni, care fac parte din categoria scriitorilor și conștientizează
faptul că munca îmbinată cu pasiune îi ajută să devină celebri și să observe cum cresc în viața
lor.
În concluzie, munca depusă merită să aibă la bază pasiune și conștientizare pentru a se putea
atinge succesul mult dorit.
Subiectul al II-lea
Poezia ,,Orizonturi’’scrisă de Ion Vinea este un text liric în care se exprimă, în mod direct,
sentimente de tristețe, de angoasă, de neliniște, identificate din tema condiției umane ,,fiorul
mi-l măsor fără cuvinte’’. Discursul liric este unul subiectiv, reieșit din utilizarea pronumelui
personal ,,-mi’’, dar și a verbelor la persoana I ,,citesc’’ și ,,ascult’’, iar eul liric se află în
ipostaza de filosof, așa cum reiese din versul: ,, citesc în urme.’’
Textul poetic este dominat de expresivitate, aceasta realizându-se prin intermediul figurilor de
stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul metaforei ,,fiorul mi-l măsor fără
cuvinte’’se sugerează imposibilitatea depășirii propriei condiții umane, efortul zadarnic și
continuu, care-i provoacă suferință și neliniște interioară. De asemenea, epitetul
metaforic ,,sufletu-mi cuminte’’, ce creează o imagine vizuală, amplifică durerea interioară și
hipersensibilitatea individului uman, dar și lipsa oricărei forțe de a face față provocărilor
Universului. Nu în ultimul rând, metaforele personificatoare ,,vrăjmaș e cerul, vitreg mi-i
pământul’’ accentuează faptul că omul muritor nu poate rezona cu elementul astral, dar nici
cu cel teluric.
Întregul mesaj poetic, cu ajutorul acestor resurse expresive, are capacitatea de a exprima
încărcătură afectivă, cu sentimente de nostalgie, de incapacitate
estul de antrenament 11
Subiectul I
A. 1. Sensul secvenței ,,fără de sfârșit’’este continuu.
2. Două caracteristici ale Balcicului, datorită cărora este considerat de autoare un oraș pitoresc
sunt: dimensiune mică și populație mixtă.
3. Rolul farului din peninsula Caliacra este de a-i ghida pe cei aflați noaptea pe mare, așa cum
reiese din secvența ,,prin grija acelorași mâini care aprind la căderea întunericului lumina
farului pentru cei aflați noaptea pe mare’’.
4. Balcicul devine o destinație mai accesibilă, deoarece orașul este de puțină vreme teritoriu
românesc.
5. O dorință a Reginei Maria, apărută ca urmare a vizitării peninsulei Caliacra este de a se
contrui o culă pe creasta cea mai îndepărtată a țărmului. Acestă aspirație reprezintă consecința
viziunii pe care a avut-o în acel moment.
B.
Casa reprezintă mai mult decât o locuință în care omul se adăpostește, ea aflându-se, de cele
mai multe ori, într-o strânsă legătură cu stările acestuia.
În opinia mea omul se poate simți acasă în alte locuri decât în cele natale, întrucât o locuință
nu se raportează strict la locul de baștină și fiecare poate trăi emoțional în largul lui.
În primul rând, un anumit loc generează o trăire lăuntrică, iar omul își caută mereu liniștea,
alegând să evite zbuciumul exterior dat de aglomerație. De exemplu, în textul-suport, Regina
Maria simte că Balcicul și Caliacra sunt aproape de sufletul ei.spiritual în Balcic. Aceste
meleaguri, în viziunea ei, erau superbe și se caracterizau prin liniște. Interiorul ei rezona
perfect cu frumusețea Caliacrei, fiindcă marea fremăta necontenit, iar cerul se combina cu
apa.
În al doilea rând, se întamplă ca locul natal să nu fie pe plac omului, iar casa în care acesta
crește nu este aleasă de către, ci este o întamplare a destinului. De pildă, o fire poetică va
alege un loc retras, chiar în mijlocul naturii, care ar putea deveni spațiu sacru, fiindcă acesta s-
ar simți protejat, iar pentru interiorul lui, casa are nevoie și de liniște și de împlinire.
În concluzie, casa reprezintă este spațiul în care omul merită să se simtă liniștit și împlinit,
acolo unde sufletul își găsește echilibrul și refugiul.
Subiectul al II-lea
Notațiile autorului sunt elementele specifice textului dramatic și se mai numesc indicații
scenice sau didascalii. Aflate între paranteze, acestea reprezintă singura intervenție în text a
dramaturgului, făcând legătura între literalitate (textul ca operă literară) și teatralitate (textul
ca operă destinată reprezentării scenice). În textul dramatic, notațiile autorului oferă informații
suplimentare despre decor, despre vestimentație, despre elementele nonverbale, ajutând la
punerea în scenă a textului.
În fragmentul extras din ,,Năpasta’’ de I.L.Caragiale, notațiile autorului au rolul de a oferi
informații despre decorul și recuzita piesei de teatru: ,, Interiorul unei cârciume, clădite cu
grinzi de lemn. [...] la mijloc, ușa de la intrare; la stânga, fereastră mare și prăvălie cu oblon;
lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși care dau în două odăi. La
dreapta, planul întâi, chepengul* beciului și o ușă care dă în celar*. La stânga, în față, o masă
de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.’’, sugestie a unei atmosfere de mister. De
asemenea, se reliefează și gesturile personajelor, ,,Gheorghe ține o gazetă în mână. Anca
lucrează la o cămașă.’’, arătând preocupările diferite ale celor doi. De asemenea indicațiile
scenice mai au menirea de a reda un element paraverbal al lui Dragomir, ,,Zâmbind’’, ce
accentuează o oarecare disimulare.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Năpasta’’, de I.L.Caragiale este semnificativ
pentru prezentarea acestor notații pe care autorul le face, deoarece conferă informaţii preţioase
nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal
evenimentele şi personajele.
Subiectul I
A.1. Sensul secvenței ,,cât mai curând’’este de ,,imediat’’, ,,numaidecât’’.
2. Profesia pentru care s-a pregătit Creangă este cea de învățător, așa cum reiese din
secvența: ,, Afară de cunoștințele căpătate în școala preparandală privitoare la profesiunea de
învățător, încolo Creangă a rămas ceea ce fusese.’’
3. O trăsătură morală a lui Ion Creangă este inteligența de care dădea dovadă, cu toate că ale
sale cunoștințe nu erau vaste, așa cum reiese din secvența: ,,Cum că Ion Creangă era un om
foarte deștept, foarte ager la minte nu mai rămâne îndoială; dar cunoștințele lui nu erau
întinse’’.
4. Motivul pentru care venirea lui Creangă la Junimea reprezintă un eveniment este că spunea
poveștile întocmai cum ele se zicea la țară, fiind o noutate la întâlnirile din acel cerc.
5. O caracteristică a poveștilor lui Creangă o reprezintă autenticitatea acestora, fiindcă el
reușește prin intermeiul lor să apropie cititorul de limba populară, de asemenea, aveau un aer
de țară, cu expresii plastice, iar dialogul fiind de o sinceritate primitivă; toate acestea făcându-
l unic.
B.Calea simplității nu se referă doar la a avea succes, ci se referă la a trăi o viață plină de sens,
care să te bucure în orice clipă.
În opinia mea simplitatea nu este o piedică în calea succesului, întrucât te determină să nu-ți
schimbi atitudinea și se poate observa faptul că viața oferă oportunități care să aducă succese
mereu.
În primul rând, fiecare om are în felul lui parte de simplitate și înțelege că nu este cazul să-și
schimbe atitudinea față de cei din jurul lui sau față de contextele, care-l promovează sau îl
cinstesc pentru această calitate. De exemplu, în textul-suport ,,Amintiri de la Junimea din
Iași’’, de George Panu se remarcă simplitatea lui Creangă în poveștile și povestirile pe care le
aduce cenaclului, reieșind naturalețea și limbajul grăit în mediul rural, făcându-l să fie
apreciat de ceilalți colegi și să rămână autentic.
În al doilea rând, viața ne oferă diverse șanse de a ne împlini profesional, însă este important a
nu uita să ne păstrăm simplitatea cu adevărata natură sufletească. De pildă, sportiva Simona
Halep are o carieră de succes, iar în calea acestuia nu stă superficialitatea sau aroganța, ci își
arată de fiecare dată normalitatea și decența desprinse din perioada copilăriei.
În concluzie, este important ca simplitatea să devină un stil de viață și să fie adoptată în unele
aspecte ale noastre, nefiind o piedică majoră în drumul spre succes.
Subiectul al II-lea
Poezia ,,Șoapte’’scrisă de George Topîrceanu este un text liric în care se exprimă, în mod
direct, sentimente de dor față de o iubire pierdută, de melancolie, identificate din tema iubirii
stinse ,,E dorul meu ce vine de departe’’. Discursul liric este unul confesiv, reieșit din
utilizarea adjectivului pronominal la persoana I ,,(dorul) meu’’ și a pronumelui personal ,,ne’’,
dar și unul adresativ, prezente fiind pronumele la persoana a II-a ,,tu’’, adjectivul pronominal
posesiv ,,(jurul) tău’’ și verbele la persoana a II-a ,,simți’’ și ,,ai simțit’’. Sentimentele care se
degajă din text sunt de dor față de iubirea pierdută și de melancolie, eul liric aflându-se în
ipostaza de îndrăgostit, așa cum reiese din versurile: ,,E dorul meu ce vine de departe/Și
ostenit adoarme lângă tine.’’
stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul metaforei ,, fâlfâiri de aripi și de
șoapte’’se sugerează dorința poetului de a acționa emoțional pentru a menține viu sentimentul
de dragoste. De asemenea, personificarea ,,dorul (...) adoarme lângă tine’’, amplifică durerea
interioară și suferința eului, fiind efectele devastatoare ale pierderii iubitei, iar epitetul
personificator ,,noaptea tristă’’, marchează sentimentul de nostalgie și de neîmplinire în
planul iubirii.
Întregul mesaj poetic, cu ajutorul acestor resurse expresive, are capacitatea de a exprima
încărcătură afectivă, cu sentimente de dor pentru iubită și de nostalgie pentru pierderea
acesteia.
estul 9
Subiectul I
A.1. Sensul secvenței ,,dăduse viață’’ este de a înființa.
2. Titlurile a două reviste literare, utilizând informațiile din textul dat sunt: ,,Sburătorul’’
și ,,Gazeta ilustrată’’.
3. Atitudinea lui I. Peltz față de Liviu Rebreanu este una de admirație, așa cum reiese din
secvența: ,, și se cuvine să însemn aici cu toată admirația – că opiniile sale erau
întemeiate.’’
4. Tinerii băteau la ușa lui E.Lovinescu pentru a le oferi îndrumări utile în ceea ce privește
modul de îmbunătățire al scrisului.
5. O caracteristică a literaturii lui Ion Minulescu este dată de exotismul și de imaginile inedite
pe care le foloseau și care îmbogățeau limbajul poetic adecvat literaturii de până atunci, de
asemenea, resurse artistice care intrau în contrast cu creațiile rurale ce predominau în acea
perioadă.
B. Schimbările societății aduc cu sine mentalități diferite, care pot genera o serie de conflicte
între generații, de aceea, este necesară comunicarea și transmiterea unor mesaje clare.
În opinita mea întâlnirile între oameni din generații diferite generează oportunități de învățare
reciprocă, întrucât pot exista aspecte benefice pentru ambele părți și viziuni, care să ajute la
toleranță pentru fiecare idee.
În primul rând, este important ca fiecare generație să înțeleagă necesitatea întâlnirii dintre
membri, fiind conștienți că pot învăța unii de la alții. De exemplu, în textul-fragmentar ,,La
Sburătorul’’ lui E. Lovinescu, autorul evidențiază atitudinea criticului în ceea ce privește
vocile tinere ale literaturii, dar și abordările diferite despre aceasta: ,,Limbajul său era în totală
contradicție cu literatura pe care o făcea: o literatură cu iz exotic, cu imagini îndrăznețe –
aducând în scrisul nostru saturat de idilism rural – imagini citadine.’’
În al doilea rând, viziunile pe care le au generațiile sunt diferite, însă este important a se apela
la ascultarea activă pentru a nu se respinge ideile, dându-se dovadă de înțelegere, de toleranță
și de maturitate. De pildă, există tineri talentați, pasionați de a scrie, însă care nu pot să aibă o
experiență literară, de aceea, procesul de evoluție poate avea loc, dacă există reciprocitate în
contextul unor idei ale unor critici sau cu cele ale unor scriitori renumiți.
În concluzie, atitudinea oamenilor contează enorm indiferent de perioada din care fac parte,
fiindcă experiența și toleranța pot ajuta la învățarea reciprocă și poate fi utilă pentru fiecare în
parte.
Subiectul al II-lea
Poezia ,,Pe-ascuns’’scrisă de Virgil Carianopol este un text liric în care se exprimă, în mod
direct, sentimente de dorință a recuperării iubirii, de melancolie, de dragoste, identificate din
raportul dintre iubire și trecerea inexorabilă a timpului. Temele poeziei sunt trecerea
timpului ,,prin anii care zboară’’, și iubirea ,,Cos frunzele iubirii să nu cadă’’. Discursul liric
este unul confesiv, reieșit din utilizarea pronumelui la persoana I ,,mă’’ și a adjectivului
pronominal ,,(iubita) mea’’, dar și a verbului de persoana I ,,cos’’. Sentimentele care se degajă
din text sunt de dorință a reîntâlnirii cu iubirea, de melancolie pentru scurgerea anilor, eul liric
aflându-se în ipostaza contemplativă, așa cum reiese din versurile: ,, Cu fir de gând, cu bucurii
trecute,/Cos frunzele iubirii să nu cadă.’’
stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul metaforei ,,cos frunzele iubirii’’se
sugerează dorința poetului de a acționa emoțional pentru a menține viu sentimentul de
dragoste. De asemenea, personificarea ,,prin anii care zboară’’, eul liric încearcă să se
sustragă alături de iubita lui de la efectele devastatoare ale trecerii timpului, iar prin
intermediul epitetului ,,bucurii trecute’’, care marchează conștientizarea consecințelor
scurgerii clipelor din trecut.
Întregul mesaj poetic, cu ajutorul mijloacelor artistice, are capacitatea de a exprima
încărcătură afectivă, cu sentimente de dorință, de dor pentru clipele din trecut și de nostalgie
pentru anii ireversibili.
Subiectul I
A.1. Sensul din text al secvenței este în întregime.
2. Denumirea localității în care Alecsandri își petrece iernile este Mircești.
3. Una dintre pasiunile lui Alecsandri este călătoritul, așa cum reiese din secvența: ,,Destul de
bogat, Alecsandri a călătorit cu voluptate toată viața (...)’’.
4. Motivul pentru care Alecsandri preferă să privească munții din interiorul castelului Peleș
este că nu îi plăcea frigul, simțea oroare atât pentru el, cât și pentru zăpadă.
5. Vasile Alecsandri valorifică poezia populară, așa cum reiese din textul dat pentru a-i
îmbogăți limbajul artistic, prin adăugarea resurselor expresive specifice liricii romantice și
pentru a promova sensibilitatea acesteia în rândul contemporanilor scriitori.
B.Opera unui artist înseamnă emoție, o modalitate de exprimare a acesteia și o formă de
redare a personalității fiecărui creator.
În opinia mea opera unui artist este influențată de firea acestuia, întrucât reprezintă rezultatul
fiecărui gând și viziunea acestuia despre lume, care se află în raport cu reflectarea propriilor
emoții.
În primul rând, orice artist exprimă o atitudine, fie pozitivă, fie negativă, pe care cei interesați
de creațiile acestuia o resimt puternic, putând înțelege că este vorba despre firea aparte a lui
sau de o exprimare a unor gânduri. De exemplu, așa cum prezintă textul extras din ,,Istoria
literaturii române’’, poetul Alecsandri simte o neplăcere pentru vremea rece, încât poate să se
instaleze o stare neprielnică asupra firii sale în operele pe care le creează.
În al doilea rând, orice creator din diverse domenii are o viziune amplă asupra lumii, ce îi
poate influența opera într-un mod inedit, astfel, acesta aducând în prim-plan mesaje profunde,
cu un caracter moralizator. De pildă, Liviu Rebreanu, în romanul ,,Ion’’accentuează ideea că
trebuie să ținem cont de valorile morale, întrucât încălcarea acestora duce la pedepsirea
fiecăruia dintre noi, fie cu moartea, fie cu pierderea bunurilor materiale sau chiar cu cea a
iubirii, așa cum a fost și cazul lui Ion.
În concluzie, opera unui artist este influențată de firea pe care o are, fiindcă el reușește să-și
contureze actul creației prin intermediul gândurilor, prin experiențele, prin crezul și prin
viziunea amplă asupra lumii pe care le dobândește pe parcursul vieții sale.
Subiectul al II-lea
În fragmentul extras din Idolul și Ion Anapoda’’ de George Mihail-Zamfirescu, notațiile
autorului au rolul de a oferi informații despre decorul și recuzita piese de teatru: ,, În întuneric
crește lumina unui felinar, pe o stradă liniștită și departe de centrul orașului’’, Un ceasornic de
edificiu undeva, în apropiere sau o pendulă, în casă, anunță ora opt. Ușa din ultimul plan a
fost deschisă și în antreu e aprinsă lumina’’, sugestie a unei atmosfere de mister. De
asemenea, se reliefează și gesturile personajului, ,,Ion lovește, cu patefonul, mescioara de sub
panoplie’’și atitudinea acestuia ,,A încremenit așa, speriat și în egală măsură îndurerat’’,
amplificând și o stare de spirit.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Idolul și Ion Anapoda’’, de George Mihail-
Zamfirescu este semnificativ pentru prezentarea acestor notații pe care autorul le face,
deoarece conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă,
ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.
est de antrenament 7
Subiectul I
1. Sensul din text al secvenței este ,,pe atunci’’.
2. Denumirea străzii unde și-a petrecut copilăria autorul este ,,Clopotarii Noi’’.
3. Meritul institutorului Nicolae Petrescu în formarea lui Șerban Cioculescu este unul inedit,
acela de a-l învăța să se exprime corect în scris și că a reușit să promoveze toate examenele,
așa cum reise din secvența: ,, acorda un preț deosebit ortografiei: de aceea mă pot lăuda că am
stăpânit din copilărie manevrarea înlesnită a semnului de unire și a apostrofului, și acordurile
gramaticale în propoziție, dinspre partea sintaxei. Mulțumită lui, mi-am trecut fără incidente
toate examenele’’.
4. Șerban Cioculescu era pe punctul de a rata examenul din cauza confuziei pe care a făcut-o
tatăl său, nefiind atent la numele elevilor de pe listă.
5. Șerban Cioculescu este respectuos față de tatăl lui, trăsătură morală reieșită în momentul în
care părintele își dă seama că plecase fără cravată și părea a fi neprezentabil, iar cei din
familie fac haz de necaz de incidentul pe care l-a avut. El conștientizează că nu se cuvenea o
asemenea atitudine.
A. Vestimentația constituie un aspect esențial din viața fiecăruia pe care nu este bine a-l
ignora, mai ales, în zilele de azi, încât aceasta arată personalitatea și felul oricui în societate.
În opinia mea respectarea unui cod vestimentar în contexte sociale este importantă, întrucât
prin intermediul acestuia se arată seriozitatea și implicarea fiecăruia, dar și respectul față de
sine însuși.
În primul rând, o ținută adecvată arată seriozitate și atrage succesul într-un proiect. Omiterea
sau neatenția pentru acest aspect vestimentar poate lăsa o impresie mai puțin plăcută celor cu
care se intră în contact. De exemplu, așa cum se prezintă și în textul ,,Amintiri’’, tatăl lui
Șerban Cioculescu conștientizează în ultimul moment că nu avea cravată, trebuind să revină
acasă pentru a se prezenta la întâlnirea la care fusese chemat cu o ținută adecvată:,,plecase
fără cravată și a trebuit să facă, în ultimul moment, calea
întoarsă, când a descoperit, pipăindu-și nodul absent, că era cu totul neprezentabil.’’
În al doilea, pentru a transmite respect față de cei cu care se interacționează este util ca fiecare
să se adapteze situației oficiale. De pildă, oamenii cu funcții importante, din sfera politicului
sau din cea a conducerilor anumitor instituții sau multinaționale sunt nevoiți să aibă grijă de
aspectul vestimentar în momentul în care transmit un mesaj pentru a-și câștiga credibilitatea
mult mai ușor.
În concluzie, respectarea unui cod vestimentar în contexte oficiale demonstrează faptul că se
dă dovadă de seriozitate și de respect unii față de alții.
Subiectul al II-lea
Stavru este protagonistul textului fragmentar, deoarece participă activ la acțiune și este
caracterizat direct atât de către narator, cât și de alte personaje, iar faptele, vorbele, și relațiile
cu celelalte personaje constituie puncte de reper în caracterizarea indirectă.
Încă din incipitul textului, naratorul îl caracterizează direct, modalitate prin care se oferă
informații legate de statutul social, negustor ambulant – numit „limonagiul, deoarece vindea
marfă prin bâlci.
Portretul fizic este conturat cu minuțiozitate, iar naratorul îi evidențiază trăsături care-i
înfățișează propria viață: ,, De talie deasupra mijlociei; blond spălăcit; foarte slab şi foarte
zbârcit; ochii săi albaştri şi mari, când deschişi şi sinceri, când ascunşi şi vicleni’’. Portretul
moral reiese din caracterizarea indirectă. Astfel, atitudinea lui stârnește dispreț și apelează la
un fel sfios pentru a încerca să îi impresioneze pe cei din jurul lui ,,Merge prost... Nu e cald și
limonada nu se vinde.’’ De asemenea, nu este cinstit/corect față de Kir Margulis ,,Îmi mănânc
economiile mele și zahărul dumitale... Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc’’.
În concluzie, protagonistul fragmentului operei literare ,,Chira Chiralina’’,de Panait Istrati
reprezintă prototipul omului necinstit, capabil să adopte atitudini prefăcute pentru a-i
impresiona pe cei din jurul și pentru a avea el de câștigat, nefiind un model de comportament
demn de urmat.
Testul 6.
A. 1. Sensul din text al secvenței este de ordin.
2. Numele celor doi conferențiari care acceptă invitația lui N. Iorga la Universitatea Populară
din Văleni sunt: George Sofronie și Eugeniu Speranția.
3. Un element arhitectural tradițional al casei lui N.Iorga din Văleni este cerdacul, care pare a
fi specific țării noastre, așa cum reiese din secvența dată: ,,un cerdac tipic românesc, cu intrări
la diferitele încăperi’’.
4. Motivul pentru care N.Iorga a sprijinit funcționarea Facultății de Drept din Oradea este că
înțelegea rolul important pe care-l putea avea în acel colț al țării, luând măsuri potrivite pentru
funcționarea instituției.
5. O trăsătură morală a lui Nicolae Iorga este devotamentul pentru scris, de care dădea dovadă
în momentul în care se afla la masa de lucru și nu întrerupea ceea ce avea de făcut până nu
termina. Această caracteristică îl determina să fie autentic față de cei cu care interactiona.
B.
Metodele de lucru constituie abordări sau intrumente care ajută omul să găsească soluții facile
în rezolvarea sarcinilor pe care le au atât în scop profesional, cât și în scop personal.
În opinia mea este important a respecta o metodă de lucru pentru atingerea scopului propus,
întrucât fiecare ajunge să se bucure de munca săvârșită și poate arăta devotamentul în
săvârșirea unei activități prestate.
În primul rând, orice om este pus în situația de a interacționa cu o metodă de lucru pentru a
duce la bun sfârșit munca și efortul cerute fie în scop profesional, fie în scop particular. De
exemplu, în textul-suport, ,,Nicolae Iorga’’, autorul prezintă o metodă de lucru pe care Iorga o
avea în momentul în care lucra ,,nu se întrerupea pentru nimic în lume până nu sfârșea o
pagină începută’’, arătând ambiția pe care o avea și dorința de a-i ieși perfect scrierile.
În al doilea rând, este esențial a selecta o metodă de lucru pentru a arăta implicarea în
prestarea unor servicii de care depinde omul și care merită a-i face modul de muncă mult mai
ușor. De pildă, în domeniul cercetării, dar și al informaticii, specialiștii aleg metode de lucru
autentice, precum analizele Swot, pentru îmbunătățirea calității serviciului, dar și pentru
ușurarea unor aspecte, care ar putea îngreuna sarcinile.
În concluzie, este firesc a se respecta și a se găsi metodele de lucru inedite pentru atingerea
obiectivelor propuse fie la locul de muncă, fie în viața personală pentru a avea parte de
bucuria succesului acestora.
Subiectul al II-lea
Poezia ,,S-aștept’’scrisă de Tudor Arghezi este un text liric în care se exprimă, în mod direct,
sentimente de nostalgie, de speranță, de spulberare a oricărui vis, în legătură cu/generate de
scurgerea vremii. Tema poeziei este trecerea timpului așa cum reiese din motivul literar al
amintirii, din repetiția verbului ,,s-aștept’’, dar și a interogației din finalul poeziei: ,,Când
peste mine timpul se prăbușește-ntreg?’’
Discursul liric este unul confesiv, reieșit din utilizarea verbelor la persoana I ,,s-aștept’’, ,,n-
am’’, ,,să înțeleg’’ și a pronumelor de persoana I ,,-mi’’și ,,mine’’. Sentimentele care se
degajă din text sunt de nostalgie, de regret, de melancolie, eul liric aflându-se în ipostaza
însinguratului, așa cum reiese din versurile: ,,Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,/Când peste
mine timpul se prăbușește-ntreg?’’
stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul metaforei ,,viața cu coșurile pline’’se
sugerează dorința poetului de a mai avea parte de momente inedite în viața sa. De asemenea,
repetiția verbului ,,s-aștept’’, care devine laitmotivul poeziei, exprimă tristețea și nerăbdarea
descoperirii viitorului. Personificarea ,,nu mai urcă de-a dreptul niciun drum’’accentuează
spulberarea oricărei speranțe de a fi bine cu sine însuși și imposibilitatea de a ieși din starea de
singurătate ce-l domină.
Întregul mesaj poetic, cu ajutorul mijloacelor artistice, are capacitatea de a exprima
încărcătură afectivă, cu sentimente de tristețe și de apăsare interioară.
Testul de antrenament 5, bacalaureat

Subiectul 1.
1. Sensul secvenței din textul dat este uneori.
2. Vârsta pe care o are E. Lovinescu în momentul întâlnirii sale cu Virgiliu Monda este 35 de
ani.
3. O trăsătură fizică prin care E. Lovinescu se impune în fața elevilor săi este construcția
solidă a corpului său, așa cum reiese din secvența: ,, Domina clasa cu masivitatea bustului
său’’.
4. Motivul pentru care Virgiliu Monda nu se simte confortabil la orele de limba latină este că
trebuia să traducă la prima vedere capitolul nou.
5. Modul în care preda limba latină era unul impunător, deoarece deschidea la nimereală
cartea cu textul latin și îi punea pe fiecare în parte să răspundă, însă aceștia reușeau să-l
traducă doar cu ajutorul profesorului.
B.
Școala constituie unitatea, care ajută elevul să își dezvolte abilitățile, inteligența și să se
formeze pentru viitorul profesional.
În opinia mea școala oferă elevilor posibilitatea de a-și dezvolta potențialul, deoarece aceasta
este precum un laborator în care copilul este supus unor operații științifice și în urma unor
procese de învățare se presupune că devine deștept, învățat și luminat.
În primul rând, școala este instituția care organizează trăirea unei experiențe de învățare. Ea
urmărește cu ajutorul profesorului atingerea unor obiective cu sprijinul unor metode și
mijloace științifice. De exemplu, textul-suport ,,25 de ani cu E. Lovinescu’’, de Virgiliu
Monda evidențiază strădaniile pe care elevul le face pentru a-și dezvolta potențialul pe care
profesorul i-l observase și pentru a-i demonstra acestuia că va continua să persevereze în ceea
ce privește scrisul, care l-ar fi dezvoltat intelectual și mai mult: ,,După două zile mi-a dat
verdictul: un verdict sever, dar nu descurajator – însoțit, dimpotrivă, de îndemnul de a-mi
continua străduințele literare și de a-i arăta tot ce aveam să mai scriu. Nici el și nici eu nu ne
puteam închipui atunci cu câtă fervență o să-i îndeplinesc voia.’’
În al doilea rând, indiferent de situație, nu trebuie să negăm faptul că școala este o instituție
educativă destul de importantă, cu reguli stricte ce trebuie a fi respectate în așa fel încât
copilul să beneficieze de cea mai bună învățare pentru a-și dezvolta potențialul. De pildă,
solicitările cadrelor didactice nu fac altceva decât să îl ajute pe copil să se identifice din punct
de vedere profesional în societate, determinând capacitatea acestuia de învățare și de
acumulare a cunoștintelor necesare pentru viață.
În concluzie, școala oferă posibilitatea elevilor de a-și dezvolta potențialul, însă pentru aceasta
merită a se învăța respectul față de reguli și față de autorități pentru a avea o perfectă
cooperare în cadrul unității de formare.
Subiectul al II-lea
Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului în raport cu universul diegetic,
viziunea lui asupra lumii.
În textul ,,Adam și Eva’’, de Liviu Rebreanu perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât
narațiunea este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a treia, așa cum reiese din utilizarea
verbelor: ,,ședea’’, ,,zăcea’’, ustura’’, văzu’’ și a pronumelor ,,îi’’și ,,își’’. Textul fragmentar
o prezintă pe Dafina, care îl privea pe Toma Novac, ce era bolnav și care se trezise, încercând
să-și controleze luciditatea. Perspectiva obiectivă, din textul dat, presupune un narator
obiectiv, care știe mai mult decât personajele și redă evenimentele fără să se implice afectiv.
Prin urmare, în textul ,,Adam și Eva’’, naratorul este unul omniscient și omniprezent, textul
având focalizare zero și viziune ,,din spate’’.
SIMULARE BACALAUREAT 2021-UMAN

Subiectul I
A.1. Sensul secvenței este succinct.
2. Titlul lucrării în care Jean Bart evocă atmosfera din familia sa, ca urmare a plecării tatălui
în război este ,,Scrisorile tatii’’.
3. O stare trăită de autor la rerevenirea în Iași este bucuria, așa cum reiese din secvența: ,,Și
astăzi când mă duc la Iași, când și când, cu adevărată voluptate cutreier străzile Iașului.’’
4. Motivul pentru care scrisoarea tatălui creează bucurie familiei este că aceasta le confirmă
faptul că ființa dragă este în viață.
5. Ion Creangă are o atitudine aparte față de copii, el dă dovadă de empatie, conștientizând
importanța acestei relații cu cei mici. Autorul păstrează cu bucurie în memoria sa acel
moment când Creangă îî saluta pe copii.
B.Implicarea civică constituie devotamentul cetățenilor dintr-o societate, care doresc să
dezvolte o comunitate aparte și funcțională pentru un viitor mult mai bun.
În opinia mea este importantă implicarea civică în perioadele de criză, deoarece se poate
susține societatea pentru depășirea acestora și comunitatea ar avea de câștigat prin gesturile
simple inițiate de către fiecare dintre noi.
În primul rând, implicarea în activitățile civice este utilă pentru depășirea cu ușurință a acestor
impasuri dintr-o societate/comunitate și ar garanta o schimbare în bine. De exemplu, textul-
suport prezintă producerea de scame a celor din familia autorului, încât Crucea Roșie avea
nevoie de materiale pentru a trata răniții, familia lui Bart a dat dovadă de spirit civic,
implicându-se benevol pentru a produce materialele necesare.
În al doilea rând, acest devotament civic are la bază și o serie de gesturi inedite sau chiar
simple, care arată că sunt importante și fiecare societate aflată în criză are nevoie de ele. De
pildă, Pandemia prezentă pe întreg mapamondul constituie o criză, iar datoria fiecăruia dintre
noi este de a ne spriini prin a ne sfătui a purta măștile de protecție sau prin a ține cont de
măsurile esențiale pentru a diminua răspândirea virusului. Toate acestea ar putea produce la
nivel mondial o schimbare în bine și societatea ar reveni la normal mult mai repede.
În concluzie, implicarea fiecăruia dintre noi în perioadele de criză dintr-o societate poate
aduce schimbări majore, protejare, salvare și dezvoltarea acesteia pentru a evita
inconvenientele și pentru a nu avea de suferit.
Subiectul al II-lea
În textul fragmentar ,,Conu Leonida față cu reacțiunea’’ de I.L.Caragiale acestea au rolul de a
oferi informații despre decor: ,,O odaie modestă de mahala(...) la dreapta, o ușă; la stânga, o
fereastră. De-o parte și de alta a scenei, câte un pat de culcare’’. De asemenea, acestea notează
și detalii, care surprind portretul fizic, vestimentar, al personajelor Leonida și
Efimița: ,,Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte. Efimița e în camizol, fustă de
flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb.’’ Totodată, acestea prezintă și reperele spațiale: ,,În
București’’, ,, în mijlocul odăii’’. Nu în ultimul rând, este evidențiată o acțiune săvârșită de
cele două personaje: ,,Amândoi șed de vorbă la masă’’.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Conu Leonida față cu reacțiunea’’, de
I.L.Caragiale este semnificativ pentru prezentarea acestor notații pe care autorul le face,
deoarece conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă,
ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.
Subiectul I
A. 1. Sensul din text al secvenței ,,din când în când’’ este uneori, câteodată.
1. Anul nașterii lui Barbu Cioculescu este 1927.
2. Atitudinea lui Barbu Cioculescu față de Ion Barbu, în momentul revederii, a fost una
respectuoasă, așa cum reiese din secvența; ,,într-o după-amiază de lapoviță, l-am salutat cu
respect’’.
3. Motivul pentru care Tudor Arghezi s-a supărat pe tatăl lui Barbu Cioculescu a fost dat de
nemulțumirea lui în care acesta scrisese despre romanele sale.
4. O trăsătură morală a lui Ion Barbu, așa cum reiese din ultimul paragraf este curiozitatea,
deoarece bătrânul îl poftise pe tânărul Cioculescu alături și l-a întrebat despre disciplinele
preferate de la școală.
B. Opiniile celor din jur constituie ideile transmise în ceea ce privește anumite percepții pe
care oamenii le au asupra realității pe baza unor cunoștințe dobândite.
Consider că opiniile celor din jur influențează înțelegerea realității, deoarece sunt moduri
diferite de raportare la un aspect surprins și pot exista percepții diferite ale oamenilor.
În primul rând, o realitate similară poate fi privită din mai multe unghiuri, oamenii
raportându-se diferit la un aspect surprins din realitate. De exemplu, se poate observa că
modul în care Barbu Cioculescu percepea realitatea era influențat de tatăl său, aspect
evidențiat de Ion Barbu, care va încerca să îi ofere o nouă viziune asupra lucrurilor din jurul
lui.
În al doilea rând, oamenii și specialiștii au capacitatea de a furniza anumite informații false
fără a se documenta. De pildă, există rețele sociale sau diferite posturi de televiziune, care
transmit noutăți neverificate, provocând societatea să reacționeze agresiv sau să-i determine
să nu mai fie solidari unii cu alții.
În concluzie, modul în care omul percepe realitatea este influențat de persoanele din jurul lui,
însă merită a se documenta pentru verificarea informațiilor și pentru credibilitatea acestora.
Subiectul al doilea
În fragmentul extras din ,,Omul care a văzut moartea’’ de Victor Eftimiu acestea au rolul de a
oferi informații despre decor: ,,Decor unic. Birou-salon. Provincie. Zi de mai, în casa
domnului Alexandru Filimon. Mobilă învechită. Pian cu fotografii. Panoplie*. Pe un perete,
două fotografii mărite cu cărbunele, ale doamnei și domnului Filimon,
ceva mai tineri și semnate Alice, tronează în rame de aur, foarte încărcate, oval peste pătrat.
Ușa și ferestrele se vor așeza după fantezia regizorului sau posibilitățile teatrului.’’, însă
suprind atât repere temporale:,,zi de mai’’, cât și spațiale: ,,în casa domnului Alexandru
Filimon’’. De asemenea, acestea notează acțiunea lui Alice ,, care citește un roman’’ sau pe
cea a doamnei Filimon, care ,,e în scenă cu fiica dumisale, Alice, și brodează.’’
Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Omul care a văzut moartea’’, de Victor
Eftimiu este semnificativ pentru prezentarea acestor notații pe care autorul le face, deoarece
conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând
cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.
Subiectul I
A.
1. Sensul din text al secvenței este de potrivirea literară a cuvintelor.
2. Ion Creangă se distinge prin haina lui de șiac și prin pălăria sură și mare.
3. Pasiunea lui Creangă era gramatica, așa cum reiese din secvența: ,,Patima lui era gramatica
[...]. Ținea la scrisul limbei curate românești, după firea ei.’’
4. Învățătorul le povestește snoave și pilde cu scopul de a scoate în evidență într-un mod
plăcut comportamentul neadecvat al tinerilor.
5. Așa cum reiese din ultimele două paragrafe, Ion Creangă era o persoană respectuoasă. El
avea har de profesor, iar elevii deprindeau alături de el tainele studiului. Mereu adopta un
comportament demn de un dascăl, își scotea din cap pălăria și le răspundea voios copiilor la
salut.
B. Prestigiul reprezintă autoritarea pe care o persoană o impune prin comportamentul său
deosebit, prin aptitudini și prin atitudini.
În opinia mea prestigiul unei persoane este influențat de respectul câștigat, deoarece
comportamentul și abordarea unor probleme în stiluri diferite ajută enorm la menținerea
acestuia.
În primul rând, respectul și prestigiul sunt două concepte care se interferează și care impun un
fel aparte în relație cu semenii și care-i determină să fie mândri. De exemplu, raportat la
fragmentul selectat, Ion Creangă, prin comportamentul său deosebit, a câștigat respectul
elevilor săi. Modul în care el se raporta la tineri, dar și pasiunea lui pentru gramatică, îi aduc
prestigiu.
În al doilea rând, respectul se dobândește prin ieșirea din tipar, prin abordarea unor situații în
stiluri inedite. De pildă, un profesor nonconformist, care va încerca o predare alternativă,
desigur, va avea rezultate și va dobândi respect ce se va transforma în prestigiu. În același
timp, el va fi stimulat în păstrarea acestuia.
În concluzie, prestigiul și respectul sunt în relatie de interdependență, însă merită a se impune
seriozitate și devotament pentru a le câștiga.
Subiectul al II-lea
Dinu este protagonistul textului fragmentar, deoarece participă activ la acțiune și este
caracterizat direct atât de către narator, cât și de alte personaje, iar faptele, gesturile, și relațiile
cu celelalte personaje constituie puncte de reper în caracterizarea indirectă.
Încă din incipitul textului, naratorul îl caracterizează direct, modalitate prin care se oferă
informații legate de statutul social și originea sa: orfan și nu avea frați și surori. Dinu este
personajul eponim, deoarece numele lui apare încă din titlu.
Caracterizat de celelalte personaje, el apare ca fiind compătimit: ,,Vai, săracul Dinu, ce s-
alege de dânsul?’’. Portretul fizic este conturat cu minuțiozitate, iar naratorul îi evidențiază
trăsături aparte: ,,avea un cap mare’’, ,,fruntea-îngustă’’, ,,obrajii-mari și lați’’, ,,avea ochii
mici, cețoși’’, ,,mustața-i rară’’, reieșind faptul că este un bărbat matur/inițiat. Portretul moral
reiese din caracterizarea indirectă. Astfel, este un băiat responsabil, deoarece ,,gospodăria de
acasă’’ și ,,de pe câmp’’ rămăsese în grija lui. De asemenea, el a fost capabil să își îngrijească
gospodăria și să nu o risipească ,,moșioara a mai crescut’’ .
În concluzie, protagonistul fragmentului operei literare ,,Dinu Natului’’ de Ion Agârbiceanu
reprezintă prototipul omului perseverent, conștient și harnic, care știe să lupte pentru a evolua,
oferindu-le celor din jurul lui un model de comportament demn de urmat.
Testul 2
A.
1. Sensul din text al secvenței este de: numaidecât, imediat.
2. Vechea denumire a Pieței Victoriei era Capul Podului.
3. Modul în care era marcat sfârșitul de an școlar în copilăria autorului era sărbătorit cu un
concurs de oină, așa cum reiese din secvența: ,, De mare prestigiu se bucura pe vremea când
eram copil frumosul joc al oinei. Sfârșitul fiecărui an școlar era sărbătorit cu un mare concurs
între toate liceele țării.’’
4. Motivul pentru care autorul a început să facă sport este că voia să își îmbunătățească stilul
de viață, acesta era bolnăvicios, slab la trup și simțea că toate bolile se țineau de capul lui.
5. Imaginea iernii păstrate în memoria autorului așa cum reise din textul dat este una aparte,
peisajul este similar unei lumi de basm, deoarece trăsurile sunt frumos împodobite cu dantele,
cu pături și cu zurgălăi, la care erau înhămați caii puternici. De asemenea, această perioadă
feerică ținea câteva luni bune, fiindcă ,,numai soarele primăverii topea zăpada’’.
B.
Sportul reprezintă o activitate benefică tuturor oamenilor atât pentru starea psihică, cât și
pentru cea fizică.
În opinia mea decizia de a practica un sport este influențată de riscurile pe care acesta le
implică, deoarece fiecare se gândește la anumite accidente și dorește să își păstreze sănătatea
psihică și fizică.
În primul rând, pornind de la dictonul ,,Mens sana in corpore sano’’putem spune faptul că
practicarea unui sport este o activitate esențială, de aceea, în același timp, este important ca
fiecare practicant să se gândească la posibile incidente, care ar putea apărea în timpului
practicării unui sport. De pildă, în textul-suport, sunt evidențiate accidentele care apăreau în
timpul jocului de oină ,,mâinile scrântite și degetele umflate și întoarse’’, dar acestea l-au
determinat pe autor să nu renunțe, ci să practice ,,cu plăcere acest sport’’.
În al doilea rând, sunt anumite jocuri sportive care necesită pregătire și implicare, ele
desfășurându-se pe lungi perioade. În aceste situații, practicanții au nevoie să conștientizeze
că există riscuri majore de accidentare. De exemplu, pot exista persoane care au diverse
probleme de sănătate, iar efortul nu trebuie să le amplifice complicația.
În concluzie, este important a se practica un sport, însă alegerea acestuia este influențată de
anumite riscuri pe care le implică, întrucât sunt utile atenția și conștientizarea pentru a putea
evita unele inconveniente, care pot aduce suferință fizică și mentală.
Subiectul al II-lea
Poezia ,,În parc’’ scrisă de Șt. O. Iosif este un text liric în care se exprimă, în mod direct, idei
și sentimente de melancolie, de tristețe, în legătură cu schimbările observate în natură. Tema
poeziei o constituie trecerea inexorabilă a timpului, așa cum reiese din versul: ,, Flori veștede,
flori moarte, flori iubite!’’
Discursul liric este unul confesiv, reieșit din prezența verbelor la persoana I: ,,am găsit’’, ,,nu
vreau’’, să plâng’’și a pronumelor la persoana I: ,,mi-‘’și ,,-mi’’, dar și adresativ:
pronumele:,,v-‘’, ,,vă’’sau verbele ,,străluceați’’, ,,stați’’. Sentimentele care se degajă din text
sunt de nostalgie, de regret și de melancolie, iar eul liric se află în ipostaza meditativului și a
observatorului, așa cum reiese din versurile ,,Ce triste-mi stați acuma, și zdrobite!/Nu vreau să
plâng... O clipă-i visul vieții...’’.
stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin prisma imaginii vizuale: ,,am găsit pe banca
solitară/...un biet mănunchi de flori trecute ’’, care are la bază epitetele ,,solitară’’ , ,,biet’’
și ,,trecute’’,se face trimitere la trecerea timpului, care a adus cu el schimbări majore în
natură. De asemenea, personificarea din ultima strofă ,,Ce triste-mi stați acuma, și
zdrobite!’’amplifică tristețea și resemnarea, dar și faptul că nimeni nu rezistă transformărilor
produse de scurgerea vremii. Ultimul vers: ,,Flori veștede, flori moarte, flori iubite’’creează
atât o repetiție, care devine motivul central al poeziei, cât și o metaforă a efemerului uman și a
ideii că totul este neiertător în viața fiecăruia. Întregul mesaj poetic, cu ajutorul resurselor
expresive, are capacitatea de a exprima încărcătură afectivă și de a transmite elocvent faptul
că trecerea ireversibilă a timpului poate produce metamorfoze majore în natură.
Testul 1-Antrenament
Subiectul I
1. Sensul din text al secvenței este fără încetare, neîntrerupt, fără răgaz.
2. Localitatea aflată la cea mai mică altitudine de pe cursul Dunării este Sulina.
3. Semnificația banului aruncat în bazinul din Donaueschingen se referă la a pune o dorință,
așa cum reiese din secvența: ,, Am aruncat un ban în bazinul cu apă limpede și mi-am pus în
gând ca vara viitoare să merg la Sulina’’.
4. Motivul pentru care ziua de călătorie a dobândit sens este că se afla la izvoarele Dunării și
l-a dominat o emoție puternică.
5. Concepția autorului despre frumusețea lumii așa cum se desprinde din paragraful al doilea
este că aceasta pentru a fi dominată de beatitudine, ar trebui să aparțină oamenilor cu o
moralitate inedită. De asemenea, autorul consideră că frumusețea poate fi dobândită și prin
lucrurile săvârșite.
B. Locul vizitat este o parte, care poate schimba viziunea asupra lumii sau starea emoțională
și formează un ansamblu artistic, care este cuprins dintr-o singură privire.
În opinia mea locul vizitat poate schimba starea emoțională a călătorului, deoarece acesta are
puterea de a ne încărca cu diferite emoții și de a ne determina să conștientizăm că merită trăită
orice clipă.
În primul rând, locul vizitat are capacitatea de a transforma trăirile călătorilor și are un efect
simbolic asupra acestora, încât, într-un mod rapid, emoțiile nu ezită să apară. De exemplu,
călătorul din fragmentul citat își schimbă starea atunci când ajunge la izvoarele Dunării și
trăiește cu intensitate momentul, mai ales că viața sa era într-o conexiune directă cu acest
fluviu.
În al doilea rând, un loc vizitat ne provoacă să ne dăm seama că avem bucuria de a trăi la
maximum clipa, de a ne regăsi pe sine și de a ne relaxa pentru a avea parte de frumusețea
înconjurătoare. De pildă, există persoane, care se pot încărca cu sentimente pozitive, de
fericire și de împlinire, în funcție de locul pe care-l vizitează.
În concluzie, anumite destinații influențează enorm stările afective ale unui călător, datorită
încărcăturii lor simbolice și dorinței de a fi recunoscător pentru cele întâlnite.
Subiectul al II-lea
În textul fragmentar prezentat, selectat din opera ,,Mitică Popescu’’, acestea au rolul de a nota
succint detalii privind decorul: ,,O odăiță, acasă la sora lui Mitică. [...] Două ferestre aproape
lipite (…), perdele albe și figuri geometrice brodate deschise și prinse într-o parte și alta a
ferestrei. În mijloc, o masă cu un picior (…) Pe pereți portrete de familie, făcute după
fotografii. (…) Sub fereastră e ca un soi de laviță pe care se pot pune hainele. În jurul mesei se
află, în dreapta, un fotoliu scund, cu brațe groase de tot, așa că se poate sta comod pe ele. E
acoperit cu o velință*. În partea cealaltă e un fotoliu din altă garnitură. Mai e un scaun
obișnuit (…).Tot mobilierul e vechi, ruinat destul, dar foarte curat’’. De asemenea, acestea au
rolul de a caracteriza în mod direct personajul Ana: ,,femeie ca de treizeci de ani, foarte
frumoasă, dar cu fața obosită de griji și necazuri, gospodină harnică, muncită de nevoi’’,
evidențiind vârsta și frumusețea deosebită, dar și faptul că era harnică. Nu în ultimul rând,
acestea au rolul de a surprinde și gestul Anei ,,intră cu un braț de lemne’’.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Mitică Popescu’’ este semnificativ pentru
prezentarea acestor notații pe care autorul le face, deoarece conferă informaţii preţioase nu
doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal
evenimentele şi personajele.
Limba Romana-test 2000
1.În propoziţiile "Aştept un răspuns mai lămurit" şi "Vorbeşte-i copilului mai lămurit",cuvintele "mai
lămurit"sunt:
a)ambele adverbe; b)primul adjectiv,al doilea adverb;
c)primul adverb,al doilea adjectiv; d)ambele adjective.
2.Nu sunt cuvinte compuse cele din seria:
a)Europa Centrală,Cuibul Dorului,Ministerul de Interne;
b)lirica erotică,dor de ţară,învăţământ preuniversitar;
c)nouăsprezece,zi-muncă,cumsecade;
d)verde de Paris,izmă creaţă,pantofi de damă.
3.Sunt corecte formele adjectivelor de întărire din seria:

a)Maria însăşi,Mariei însăşi,Ion însăşi,ele însăşi,fetelor însăşi,ei însăşi,
copiilor însăşi;
b)Maria însăşi,Mariei înseşi,Ion însuşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înşişi,
copiilor înşişi;
c)Maria înseşi,Mariei înseşi,Ion înseşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înseşi,
copiilor înseşi;
d)Maria însăşi,Mariei înşişi,ele înseşi,fetelor însăşi,copiilor înseşi.
4.Sunt formate prin derivare toate cuvintele din seria:
a)despre,cocostârc,tustrei,despot;
b)destinaţie,desuet,destitui,dezmierda;
c)desprinde,dezarticula,dezmoşteni,destăinui;
d)destoinic,amândoi,înspre,câţiva.
5.Identificaţi seria ce conţine locuţiuni substantivale:
a)dis-de-dimineaţă,astă-seară,cu noaptea-n cap,o dată cu găinile;
b)gură-cască,zgârie-brânză,nu-mă-uita,floarea-soarelui;
c)aducere-aminte,luare-aminte,ţinere de minte,părere de rău,facere de bine;
d)drum-de-fier,pasăre-liră,maine-seara.
6.Verbul "a continua" are,la indicativ şi conjunctiv prezent,formele din seria:
a)(eu)continu,(tu)continui,(el)continuă,să continue;
b)(eu)continui,(tu)continui,(el)continuă,să continue;
c)(eu)continuu,(tu)continuui,(el) continuua,să continuue.
d)(eu)continuu,(tu)continui,(el)continuă,să continue.
7.Identificaţi seria conţinând numai cuvinte polisemantice:

a)limbă,casă,masă,operă;
b)limbă,floare,vis,loc;
c)casă,copil,prefaţă,localitate;
d)masă,copac,claritate,adaptare.
8.Antonimul cuvântului "a se bucura" este :
a)tristeţe; b)a se întrista; c)mâhnire; d)posomorât.
9.Identificaţi seria ce conţine formele corecte ale cuvintelor:
a)buldozer,pikap,lidăr,indemnizaţie,excepţie,contingent;
b)buldozer,pick-up,lider,indemnizaţie,excepţie,contingent;
c)buldozer,pik-up,lider,indemnizaţie,esceptie,contingent;
d)buldozar,picup,lider,indemnizaţie,excepţie,contingent.
10.Conţine numai neologisme seria:
a)a estima,construcţie,caracteristic;
b)a aranja,clătinare,clasificare;
c)evidenţă,a dura,rânduială;
d)flintă,paharnic,stolnic.
11.Verbul "a apropia" are,la singular indicativ,formele din seria:
a)(eu)apropiu,(tu)apropii,(el)apropie;
b)(eu)apropi,(tu)apropi,(el)apropie;
c)(eu)apropii,(tu)apropii,(el)apropie;
d)(eu)apropii,(tu)apropii,(el)apropiie.
12.Fraza "Rusia şi-a asigurat raţia de petrol din Golf într-un moment în care administraţia Clinton ar fi putut
miza măcar pe sprijinul populaţiei,revoltate de modul în care liderul de la Bagdad tratează Statele Unite",este
scrisă
în stil:
a)publicistic; b)ştiinţific; c)administrativ; d)beletristic.
13.Identificaţi adverbul fără grad de comparaţie:
a)altfel; b)departe; c)bine; d)repede.
14.Cuvântul "predecesor" nu înseamnă:
a)precursor; b)premergător; c)înaintaş; d)urmaş.
15.Cuvântul "raţionament"nu este sinonim cu:
a)inteligenţa; b)judecată; c)argument; d)considerent.
16.Identificaţi seria care conţine locuţiuni verbale:
a)a-şi aduce aminte,a ţine seama;
b)aducere-aminte,băgare de seamă;
c)băgător de seamă,trăgător de elită;
d)pe nesimţite,nedus la biserică.
17.În fraza "Primesc cu plăcere pe oricare prieten care mă vizitează",
propoziţia subordonată este introdusă prin:
a)pronume relativ; b)adjectiv pronominal nehotărât;
c)pronume nehotărât; d)adverb relativ.
18.Identificaţi seria cuprinzând numai cuvinte formate prin abreviere:
a)băietan,copilaş,brădet,B.C.R.;
b)prim-plan,blănărie,untdelemn,Făt-Frumos;
C)O.N.U.,N.A.T.O.,A.S.I.R.O.M.,B.R.D;
d)T.V.R.,redactor-şef,tehnico-ştiinţific,miazănoapte.
19.În exemplul "Uite ce ai făcut!",cuvântul "uite" are valoare de:
a)interjecţie; b)verb la indicativ; c)verb la imperativ; d)adverb.
20.Este corectă forma :
a)repercursiune; b)repecursiune; c)repercusiune; d)repercuziune.
21.Alegeţi varianta în care "de" este conjuncţie:
a)Haina de blană este elegantă;
b)Băiatul de l-am întâlnit este vecinul meu;
c)Striga de se auzea în stradă;
d)De!dacă nu te potoleşti!...
22.În frazele:
1)Să-l văd venind/Aş mai trăi o viaţă;2)M-aş mira să-l văd venind,
subordonatele sunt:
a)completive indirecte;
b)1)-circumstantiala de scop;2)-completiva indirectă;
c)circumstanţiale condiţionale;
d)1)-circumstantiala condiţionala;2)-completiva indirectă.
23.Conţin triftongi cuvintele din seria:
a)chioară,cioară,gioarsă,sfărâmicioasă,ochioasă,ghioaga;
b)aripioară,leoaică,taioare,creioane;
c)dubioasă,curioasă,furioasă,căprioară;
d)ia-i,i-ai,ni-oi,ţi-oi,mi-au,i-au.
24.Identificaţi seria care conţine numai pronume relative:
a)care,cine,oricine,când;
b)cine,ce,căci,cât;
c)cât,ce,care,cine;
d)ce,care,ci,cine.
25.Sunt corecte formele de plural ale substantivelor din seria:
a)accesuri,imne,grilajuri,paradoxe;
b)accese,localuri,grilaje,calapoade;
c)chitări,cicatrici,clişee,plaje;
d)refrenuri,paradoxuri,pocaluri,plăji.
26.În propoziţia "Se cunoşteau de mici",cuvântul "de mici" este:
a)complement circumstanţial de cauză;
b)complement indirect;
c)complement circumstanţial de timp;
d)complement circumstanţial de mod.
27.Verbul "a lua" are,la indicativ prezent I şi a II-a plural,
formele din seria:
a)luom,luaţi;
b)lom,loaţi;
c)luăm,loaţi;
d)loam,loaţi.
28.În frazele "El pare că nu înţelege" şi "Pare că nu înţelegi",propoziţiile

introduse prin "că" sunt:
a)amandouă-predicative;
b)amandouă-circumstantiale de mod;
c)prima-predicativă,a doua-subiectivă;
d)amandouă-subiective.
29.Identifică enunţul care conţine verb impersonal:
a)Îi ajung banii;
b)Nu se mai ajunge cu banii;
c)Ajunge cât ai alergat;
d)A ajuns devreme acasă.
30.Formele corecte sunt cele din seria:
a)cel deal doilea-cea dea două;
b)ce-l de-al doilea-ce-a de-a doua;
c)cel de-al doilea-cea de-a doua;
d)ce-l deal doilea-cea de-a doua.
31.Sintagma care conţine viitorul anterior este:
a)să-l fi văzut venind;
b)are să vină devreme;
c)va fi venit devreme;
d)s-ar fi văzut venind.
32.Conţine numai cuvinte corect scrise seria:
a)aspectuos,cearceaf,adălmaş;
b)sanguin,orăşan,primăvăratic;
c)maiou,dicţiune,disident;
d)(a)seconda,ostatec,cismar.
33.În propoziţia "Mersul în trăsură e mai romantic decât cel în maşină",
cuvintele "în trăsură" şi "în maşină" sunt:
a)complemente indirecte;
b)complemente circumstanţiale de mod;
c)complemente circumstanţiale de loc;
d)atribute substantivale prepoziţionale.
a)ce-l d-intai,ce-a d-intai;
b)cel dintâi,cea dintâi;
c)cel de întâi,cea de întâi;
d)cel dintâi,cea dintâia.
35.Conţine numai substantive colective formate exclusiv prin derivare seria:
a)turmă,făget,mărăciniş;
b)pietriş,rămuriş,stol;
c)muncitorime,frunziş,brădet;
d)studenţime,herghelie,roi.
36.În exemplul"Pe frunză unui nufăr,o broscuţă se bucură şi ea de
frumuseţea şi răcoarea nopţii(E.Garleanu),cuvântul "unui" este:
a)adjectiv nehotărât; b)pronume nehotărât; c)articol nehotărât; d)numeral.
37.Este corect scrisă fraza:

a)Cel cel vede sal anunţe;
b)Ce-l ce-l vede să-l anunţe;
c)Cel ce-l vede să-l anunţe;
d)Ce-l cel vede să-l anunţe.
38.Pronumele "vă" este la acuzativ în expresia:
a)Vă las sănătoşi;
b)Vă transmit salutări;
c)Vă restitui cartea;
d)Vă doresc numai bine.
39.Conţine numai adjective invariabile seria:
a)coşcogea,ecosez,continuu,bordo,limpede;
b)gri,pepit,perspicace,ferice,cumsecade;
c)nou,tulbure,cuminte,precoce,bej;
d)dens,treaz,verde,roşu,feroce;
40.În expresia "calca a popă",termenul "a"este:
a)articol posesiv; b)verb auxiliar; c)prepoziţie; d)interjecţie.
a)al cincilea - a cincea,al cinsprezecelea- a cinsprezecea;
b)al cincilea- a cincea,al cincisprezecilea- a cincisprezecea;
c)al cincilea- a cincia,al cincisprezecilea- a cincisprezecia;
d)al cincilea- a cincea,al cincisprezecelea- a cincisprezecea;
42.În enunţul "Ce ispravă ai făcut?","ce"are valoare de:

a)pronume interogativ;
b)adjectiv pronominal interogativ;
c)pronume relativ;
d)adjectiv pronominal relativ.
43.În cuvintele "cai,căi,câini,bea,doar,sau,hău,chiar",sunt vocale:
a)a,ă,â;
b)i,e,o,u;
c)a,i,â,e,o;
d)e,u,ă.
44."Calea-valea"este:
a)locuţiune adverbială;
b)substantiv compus;
c)locuţiune substantivală;
d)locuţiune prepoziţionala.
45.Alegeţi varianta în care "a fi" este verb auxiliar:
a)Elevul este lăudat de profesor.Aş fi mâncat nişte fructe.Să fi venit mai devreme,nu acum.
Poate voi fi făcut bine.Ideea de a fi invitat şi profesorii la concert ne-a încântat.
b)Copilul este în camera lui.Problema este dificilă.Era să piardă trenul.Este greu de abordat
această problemă.Aş fi mers şi eu în excursie.
46.În fraza "Mergi până oboseşti",subordonată este:
a)circumstanţiala de mod;
b)circumstanţiala de loc;
c)circumstanţiala de timp;
d)circumstanţiala concesiva.
47.Nu face parte din vocabularul fundamental verbul:
a)a prevedea; b)a avea; c)a auzi; d) a mânca.
48.Identifică seria de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale care se folosesc cu cazul dativ:
a)pe deasupra,graţie,în afară de,pe lângă;
b)potrivit,aidoma,asemenea,contrar;
c)în centrul,conform,de pe lângă,conform cu;
d)împotriva,împrejurul,înaintea,în faţă.
49.Sunt scrise corect cuvintele din seria:
a)pantofi cenuşi sau arginti,ochi vi şi zglobi,câmpuri puşti;
b)pantofi cenuşi sau argintii,ochi vii şi zglobii,câmpuri pustii;
c)pantofii cenuşi sau arginti,ochii vi şi zglobi,câmpurile pustii;
d)pantofii cenuşii sau argintii,ochii vii şi zglobii,câmpurile pustii.
50.Identificaţi exemplul în care cuvântul "un" are valoare de numeral:
a)Duminică am văzut un film.
b)Am mâncat un măr şi două piersici.
c)Am zburat cu un planor.
d)Un individ suspect mă urmărea.
51.În exemplele "Nicio fată nu a venit,Nici fata aceasta nu ştie,Nici unul,nici altul nu se
interesează",exista:
a)pronume negative; b)adjective negative; c)adverbe negative fără funcţie sintactică;
d)adjectiv pronominal negativ la exemplul 1,adverb în exemplul 2,pronume nehotărât în exemplul 3.

52.Identifică verbul care poate fi:auxiliar,copulativ,predicativ,impersonal:
a)a fi; b)a vrea; c)a avea; d)a ajunge.
53.Identifică termenul care nu se caracterizează prin omonimie:
a)cală; b)liră; c)soare; d)carte.
54.În enunţul "Un geamăt din totul inimii pornit se auzi în camera de alături",termenul
"totul"este:
a)adverb; b)pronume nehotărât;
c)substantiv; d)adjectiv pronominal nehotărât.
55.Care dintre perechile de cuvine nu sunt antonime:
a)tot-netot; b)onest-necinstit; c)lizibil-necitet;
56.Perechile somn (peşte răpitor) şi somn (stare fiziologică de repaus);leu (animal mamifer) şi leu (unitate
monetară);capital (avuţie sub formă de bani) şi capital (adjectiv cu sensul de fundamental) sunt:
a)paronime; b)antonime; c)sinonime; d)omonimie.
57.Cuvintele "bomba,copoi,sticlete,nasu,a ciordi,gagică,haios,a gini,soto,beton,marfă,sunt:
a)cuvinte de argou; b)regionalisme; c)cuvinte de jargon; d)arhaisme.
58.În comparaţia realizată în textul "Şi amândoi bătrânii aceştia erau albi că iarna",termenii comparaţi sunt:
a)amândoi-albi; b)amândoi-ca iarna; c)bătrânii-ca iarna; d)bătrânii-albi.
59.În propoziţiile 1.Leneşul mai mult aleargă;2 Cel harnic câştiga bine;cuvintele "leneşul" şi "cel harnic" sunt:
a)adjective; b)1 substantiv,2 adjectiv;
c)adjective substantivale; d)1 adjectiv,2 substantiv.

60.Neologismele sunt cuvintele:
a)vechi,ieşite din limbajul uzual;
b)noi,împrumutate din alte limbi sau noi,formate în cadrul limbii respective;
c)cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită zonă a ţării;
d)vechi,vorbite în mediul rural.

Test grilă la școala de poliție – Română
1. Sunt corect despărțite în silabe cuvintele din seria:
a. opt-spre-zece, sanct-u-ar, ir-e-le-vant;
b. opt-spre-ze-ce, san-ctu-ar, ire-levant;
c. opt-spre-ze-ce, sanc-tu-ar, i-re-le-vant;
d. opt-spre-ze-ce, sanc-tuar, i-re-lev-ant.
2. În enunțul ”Inculpatul și-a apropriat două terenuri la marginea satului”, structura subliniată
înseamnă:
a. s-a apropiat de;

b. și-a însușit;
c. a cumpărat;
d. a negociat.
3. Au grade de comparație toate adjectivele din seria:
a. superb, delicios, amabil, posibil;

b. irelevant, superior, greoi, sublim;
c. lejer, interzis, greoi, sublim;
d. dificil, serios, grav, relevant.
4. Indicați forma corectă de plural a adjectivului complex:
a. complecși;
b. complexi;
c. complexii;
d. complexați.
5. Este corect utilizat pronumele relativ în fraza:
a. Nu trebuie folosiți termenii al căror sens nu îl cunoaștem;

b. Nu trebuie folosiți termenii a căror sens nu îl cunoaștem;
c. Nu trebuie folosiți termenii ai căror sens nu îl cunoaștem;
d. Nu trebuie folosiți termenii ai cărui sens nu îl cunoaștem;
6. În enunțul Puterea de a nega evidența este des întâlnită, cuvântul ”a nega” are funcția sintactică
de:
a. atribut verbal;
b. atribut substantival prepozițional;
c. atribut adjectival;
d. subiect.
7. Verbul ”a privi” este subiect în enunțul:
a. Fără a privi obiectiv lucrurile, nu poți înțelege nimic;

b. Nu are puterea de a privi obiectiv lucrurile;
c. Nu pot privi obiectiv lucrurile;
d. Nu e ușor a privi lucrurile în mod obiectiv.
8. Textul ”A gândi nu este întotdeauna ceva ușor de făcut” conține:
a. o propoziție;
b. două propoziții;
c. trei propoziții;
d. patru propoziții.
9. Propoziția subordonată din fraza ”N-am găsit pe nimeni atât de priceput să te înlocuiască” este:
a. completivă directă;
b. completivă indirectă;
c. circumstanțială consecutivă;
d. circumstanțială concesivă.
10. Fac parte din câmpul lexical al cuvântului foc toți termenii din seria:
a. ignifug, aprins, jar;

b. focă, focusat, ardent;
c. focar, încins, aprig;
d. chibrit, arzător, baterie.
11. Alege seria de cuvinte scrise corect:
a. cunoștiințe, neuroștiințe, ființe;

b. va crea, va prevedea, va tăcea;
c. desghețat, anticipat, fregvent;
d. greșală, așează, exerciții.
12. Este corectă forma de imperativ din enunțul:
a. Nu te du acolo!
b. Nu tot tace!
c. Fi mai omenos!
d. Nu aduce găleata!
13. Enunțul ”De asemenea, e bine să studiezi intens pentru a fii sifur că vei știi la egzamen”
conține:
a. două greșei de ortografie;

b. trei greșei de ortografie;
c. patru greșei de ortografie;
d. cinci greșei de ortografie;
14. În enunțul ”Nu este pace în lume”, substantivul ”pace” are funcția sintactică de:
a. subiect;
b. nume predicativ;
c. complement direct;
d. complement circumstanțial de mod.
15. Conține o propoziție subordonată completivă directă fraza:
a. Toți au aflat când va avea loc ceremonia.

b. S-a aflat când va avea loc ceremonia.
c. Data când va avea loc ceremonia este cunoscută de toți.
d. Întrebarea este când va avea loc ceremonia.
Subiectul I
A.1. Două anotimpuri menționate în textul 1. sunt: iarna și vara.
2.b)
3.a)
4.d)
5. Incorect, Incorect, Corect, Corect, Corect, Corect.
6. Tiparul primului fragment este narativ.
7. O legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între cele două texte-suport este prezența animalului, câinele.
În primul text, autorul prezintă viața unui câine în anotimpul iarna, care își dorește un adăpost și hrană.
În cel de-al doilea text, se explică evoluția câinelui și a altor animale de companie în viața omului, rolul și beneficiile
acestora.
8. Consider că un plan, odată stabilit, trebuie dus până la capăt, întrucât așa poți să ai parte de succes și de o mai bună
disciplină în viața ta.
În primul rând, fiecare om poate să își stabilească un plan pentru a-și atinge obiectivele.
În al doilea rând, odată cu atingerea unor scopuri, omul are parte de reușită și de bucurie, însă poate avea și regrete, dacă nu
sunt fixate anumite planuri. Așa cum prezintă și textul 1., câinele nu s-a organizat cu adăpostul și cu hrana pentru anotimpul
iarna, dându-și seama că nu a procedat bine, încât promite că nu va mai repeta greșeala.
Așadar, este important a se stabili anumite planuri pentru a nu întâmpina greutăți mai târziu.
9.Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Scormon’’, de Ioan Slavici, care pune în valoare comuniunea strânsă
dintre om și animal.
Asemănarea dintre cele două texte o reprezintă motivul câinelui, ambii au capacitatea de a înțelege anumite mesaje și de a
avea reacții în diferite situații.
Deosebirea o constituie faptul că animalele apar în ipostaze diferite. În textul lui Slavici, Scormon este îngrijit de Sanda, iar el
îi arată afecțiunea pe care i-o poartă, în vreme ce textul-suport, prezintă un câine în ipostaza de însingurat, care nu are sprijin
din partea nimănui.
Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Dumbrava minunată’’, de Mihail Sadoveanu, care pune în valoare
comuniunea strânsă dintre om și animal.
Asemănarea dintre cele două texte o reprezintă motivul câinelui, aceștia fiind personificați.
Deosebirea o constituie trăsăturile de caracter: în textul lui Sadoveanu, Patrocle este înțelept și un sprijin real pentru Lizuca,
în vreme ce, câinele din textul-suport nu este înțelept, nu are o memorie foarte bună și se răzgândește de fiecare dată la
problemele pe care le are.
B.1.d)
2.b)
3. Tata a avut un somn ușor azi-noapte. Exercițiul a fost ușor.
4. a lui-pronume personal, cazul genitiv,
l-pronume personal, cazul acuzativ,
Eu-pronume personal, cazul nominativ
5. : „Acestea nu reprezintă un pericol real’’-propoziție principală;
,,dar sunt suficiente pentru a stimula sistemul imunitar al copiilor’’-propoziție principală;
,,care vor fi mai bine înzestrați împotriva alergiilor și a infecțiilor’’-atributivă
6. Adu-mi o pisică!
El a ajuns doctor?
7. Mi-ar plăcea să am și eu un animal de companie. I-am spus mamei să-mi ia un cățel, dar mi-a răspuns să o las în pace, să
nu o enervez, pentru că are foarte mult de lucru la serviciu.
Subiectul al II-lea
Din dulci amintiri, evoc o întâmplare, care a reusit să mă fascineze şi care a contat enorm pentru mine, deoarece am
descoperit lucuri minunate şi am simtit că sunt iubit, iar suprizele vin când nu te astepti...
Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos
din pat, am înştiinţat-o pe bunica de plimbarea mea prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merindele.
Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul
din spatele casei, deodată, ceva mi-a atras atentia. Cum putea să fie posibil asa ceva?
Dintr-o dată, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe
marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea,
împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer. Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făceau
simţite prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemnau la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare.
Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţea doar când te
uitai la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă
urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine,
Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi
vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit.
Dar, dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă voia să-mi spună ceva. Ce ar fi putut să îmi
spună un câine? Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă.
-Ce s-a întâmplat, Bobiță?
-Ham-ham, ham-ham!
-Este necesar a merge acasă?
Câinele dădea din coadă și eram convins că voia să îmi transmită ceva. Ajunși acasă, am aflat că veniseră părinții mei, care
mi-au comunicat faptul că mi-a sosit mult așteptatul cadou.
A fost o experiență de neuitat, care m-a determinat să înțeleg importanța animalului în viața omului, dar și admirația pentru
inteligența de care poate da dovadă în unele momente. Am continuat să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile
satului bunicilor mult timp de atunci.
Subiectul I
A.1. Două tipuri de rechizite sunt: stiloul și penarul.
2. a)
3. a)
4. d)
5. Corect, Incorect, Incorect, Incorect, Corect, Incorect.
6. Tiparul primului fragment este narativ.
7. O legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, celor două texte o constituie zmeura.
În primul text, o fată culege zmeură pentru a strânge bani pentru rechizitele școlare și pentru haine.
În al doilea text, se evidențiază importanța și beneficiile consumării zmeurei în alimentația noastră datorită mineralelor și
vitaminelor.
8. Consider că munca este mai ușoară în momentul în care există o motivație, întrucât ne ajută să îmbinăm utilul cu plăcutul.
În primul rând, orice muncă trebuie să aducă satisfacție pentru a fi încântați de aceasta.
În al doilea rând, efortul depus merită a fi urmat de o motivație. De exemplu, textul 1. prezintă motivația Arseniei, care este
dată de lipsa unor bunuri materiale, de aceea, ea vrea rechizite școlare și haine noi: ,,Am să culeg zmeură și pentru carioci, că
am văzut la Carmina, și-am să culeg și pentru cămașă mai bună, nu din cea sub care asuzi și-n loc de albastru-deschis e mai
curând albicioasă’’
Așadar, munca devine mult mai facilă, dacă există o recompensă, care să te bucure.
9.Ideea acestui text mă trimite cu gândul la romanul ,,Mara’’ a lui Ioan Slavici, care pune în valoare modelul matern în fața
copiilor.
Asemănarea dintre cele două texte o constituie efortul depus de cele două personaje feminine pentru îndeplinirea unor nevoi:
în ,,Mara’’, mama muncește pentru cei doi copii: Persida și Trică, încercând să nu le lipsească nimic, iar Arsenia culege
zmeură pentru a-și procura bunurile dorite: rechizite și haine.
Deosebirea o reprezintă perspectiva narativă: în textul-suport, narațiunea este realizată de un narator subiectiv, la persoana I,
iar în romanul lui Slavici, aceasta este făcută de către un narator obiectiv, ce relatează întâmplările la persoana a III-a.
Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,D-l Goe...’’, de I.L.Caragiale, care pune în lumină educația precară a
copilului ca efect al educației defectuoase a părinților.
Asemănarea o constituie ipostaza personajelor principale, ambii fiind la vârsta inocenței și la școală.
Deosebirea o reprezintă trăsăturile de caracter pe care le au personajele: în textul-suport, Arsenia este ascultătoare,
respectuoasă față de tatăl ei și muncitoare, dorind să-și achiziționeze rechizite și haine în urma efortului muncii, în vreme ce,
Goe este un copil obraznic, needucat, lipsit de respect față de doamnele cu care era și leneș, neplăcându-i școala:,,ca să nu
mai rămâie repetent și anul acesta...’’.
B.1.c)
2.d)
3.,,Când m-am întors spre el, mi-a căzut cerul în cap, căci în cadrul ușii am zărit o siluetă
cunoscută’’.
4.fetițo-vocativ;
vocea-acuzativ;
Inginerului-genitiv.
5. : „N-am mai fost în stare’’-principală
,,să fac singură niciun pas.”-competivă prepozițională
6. Zmeura este sănătoasă?
Eu sunt în clasă.
7. Suntem MÂNDRI de FIICA noastră, de puterea ei, de A-ȘI găsi forța necesară pentru ÎMPLINIREA VISURILOR.
Subiectul al II-lea
O fetiță începe să culeagă boabe de zmeură. Ea se roagă la Dumnezeu să-i dea cât mai multe fructe. Aceasta își dorește o
serie de rechizite și uniformă. Nu mai vrea să poarte hainele altora. Își promite că vrea să depună o serie de eforturi pentru a
fi o culegătoare aparte. Culege zmeură atât pentru carioci, cât și pentru o cămașă mai bună. Arsenia își imaginează bucuria
reîntâlnirii cu clasa. Copila simte o oboseală puternică. Tatăl acesteia este impresionat de faptul că Arsenia s-a descurcat
foarte bine. Ajunge la Centrul de colectare cu zmeura culeasă, iar acolo primește o serie de laude pentru kilogramele de fructe
adunate. Ea câștigă primii ei bani și nu știe cum să se bucure pe deplin. Tatăl o împinge afară, urmând să urce în remorcă.
Încearcă să se ascundă de colegul ei, Tiberiu, pentru a nu o vedea. În lumina asfințitului, râul se vede altfel.
Subiectul I
A.1. Două trăsături ale lui Matei sunt:,,un nas cât o mărgică’’, ,,avea o neagră chică’’.
2. b)
3. b)
4. b)
5. Corect; Corect; Incorect; Incorect; Corect; Corect.
6. Tiparul textual al primului fragment este dialogat.
Tiparul textual al celui de-al doilea fragment este narativ.
7. O legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între cele două texte o reprezintă interesul și dorința unor oameni
pentru a descoperi lumea într-un timp cât mai scurt.
În primul text, Matei își dorește să devină foarte mare, urmând să i se îndeplinească dorința și descopere un alt univers, care i
se pare mult mai mic și pe care-l privește cu alți ochi.
În al doilea text, Columb își dorește să descopere India, însă ajunge să cunoască tărâmul Americii.
8. Consider că Matei a regretat că i s-a îndeplinit dorința, el neștiind care ar putea fi consecințele unei transformări.
Un argument este prima impresie pe care o are despre lume, așa cum prezintă textul 1.: el se minunează și i se pare că poiana
este ,,pitică’’, ,,stejarul o surcică’’ și ,,teiul o nuia’’, toate acestea sunt neînsemnate și consideră că orice s-a transformat.
De asemenea, această dorință îl îndeamnă să cugeteze și să nu mai stea locului, explorând și alte locuri.
9.Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Alice în Țara Minunilor’’, de Lewis Carroll’’, care pune în valoare măreția
și dorința de explorare a unor ipostaze diferite.
O asemănare o reprezintă faptul că ambele personaje își măresc dimensiunile, context care ține de fabulos. Matei devine
foarte mare, face pașii cât o poștă, iar Alice, la început se face foarte mică, apoi ajunge să fie foarte mare.
O diferența este dată de ajutoarele celor două personaje: în textul-suport, cangurul are puterile magice și îl ajută pe Matei să
se transforme, iar în textul lui Lewis Carroll, Alice recurge la poțiunea magică și la prăjitură
B. 1-a)
2-d)
3. Ce, consideri că e dificil?
4.ar plăcea-condițional-optativ;
Fă-imperativ;
Știi-indicativ;
Să cresc-conjunctiv
5. Avea niște așteptări incredibile/(P.P) și credeau/(P.P.) că vor găsi orașe (C.D.) în care casele vor avea acoperișuri din aur.
(A.T.)
,,Că vor găsi orașe’’-completivă directă;
,,În care casele vor avea acoperișuri din aur’’-atributivă
6. a) El este cel mai fericit.
b) Iubirea lui Columb pentru călătorie nu este interesantă tuturor.
Discuția despre Columb nu îmi este benefică.
7. Se făcea că, la capătul MĂRII ACELEIA, ar găsi DOUĂSPREZECE vapoare ale căror TRASEE rămâneau misterioase. I-
ar fi plăcut să FI călătorit pe acestea și să descopere comori NEMAIVĂZUTE.
Subiectul al II-lea
10 mai 2021
Dragă jurnalule,
Cu aceleași emoții îți confesez faptul că unul dintre visurile mele mărețe s-a îndeplinit. Parcă nici mie nu îmi vine să cred, dar
știu că optimismul te ajută enorm să ai parte de împlinirea dorinței la care aspiri.
Îți mai aduci aminte când ți-am scris că voiam să mă întâlnesc cu țara mea preferată? Pe-atunci rămânea un vis imposibil de
realizat, dar să vezi ce mi s-a putut întâmpla...
Acum o lună, am participat la un concurs de literatură, iar marele premiu consta într-o vacanță de cinci zile la Paris. Nu-mi
venea să cred! Fără doar și poate că m-am înscris la acel concurs fără a mă gândi care ar putea fi șansele de a fi pe primul loc.
După două zile, m-am prezentat în fața comisiei cu o nuvelă pe care am scris-o în câteva ore.
Jurnalule, am debutat această scriere într-un mod inedit. Am adus în prim-plan un topos desprins din lumea basmelor.
Frumusețea și misterul lui au rămas inegalabile pentru comisie, iar fascinația acestuia le-a oferit posibilitatea să cunoască un
loc străin, care avea în centrul lui făpturi mitice, bujori sălbatici, un adevărat paradis, care dăruia din plin liniște și căldură
interioară.
La câteva ore, comisia a anunțat câștigătorul. Nu știam cum să reacționez atunci când mi-am auzit prenumele și numele.
Parcă îmi era imposibil să accept o asemenea bucurie. Urma să mă bucur de o îmbrățișare a Parisului.
A fost și va rămâne o zi încântătoare pentru mine, încărcată cu multă emoție, momentul care m-a făcut să înțeleg faptul că
orice dorință devine realitate, dacă ești optimist și dacă lupți pentru împlinirea acesteia.
Sugestie de răspuns: O legătură care se poate stabili între cele două texte o reprezintă existența aceluiași cuvânt-cheie: câinele. Dacă primul
text denunță un defect omenesc, delăsarea, prin intermediul unei măști, cel de-al doilea oferă explicații științifice privind domesticirea
câinelui și relația sa cu omul.
8. Crezi că un plan, odată stabilit, trebuie dus până la capăt? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte,
valorificând textul 1.
Propunere de rezolvare:
Consider că un plan început trebuie dus la bun sfârșit, oricâte dificultăți ar apărea pe parcurs.
Pe de o parte, dacă îți faci un plan pe termen mediu sau lung, vei vedea că tot ce faci începe să capete din ce în ce mai mult sens și vei trăi în
fiecare zi cu mai multă claritate. Cu fiecare reușită îți va crește încrederea în forțele proprii, iar stima de sine îți va da o stare de bine.
Pe de altă parte, nimeni nu își face un plan de dragul de a-l face, ci pentru că urmărește un obiectiv. Câinele din textul lui Anton Pan
dârdâie toată iarna și își promite sieși că, la vară, va construi o casă din oase. Alege să meargă însă pe principiul „Nu mai planific pentru
că oricum nu va funcționa” și renunță la jumătatea drumului, iar asta îl va costa. Confortul prezentului și memoria scurtă îl vor ține încă o
iarnă afară, când ar fi putut să aibă și el o casă călduroasă, „ca tot câinele”!
9. Asociază fabula Câinile de Anton Pann cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 –
100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele
Lectura fabulei „Câinile”, de Anton Pann mă duce cu gândul la un alt text literar ce sancționează defecte omenești, cu scopul de a le
îndrepta. Este vorba despre fabula „Greierele și furnica”, de Jean de La Fontaine.
Pe de o parte, personajele celor două fabule sunt împrumutate din lumea animalelor. În „Câinile”, personajul eponim experimentează
condițiile vitrege ale anotimpului hibernal și își promite că, vara viitoare, își va construi o casă călduroasă. Lenea și inconsecvența îl
condamnă însă la încă o iarnă petrecută afară, în frig.
Aceleași defecte omenești, ascunse sub masca personajelor împrumutate din lumea animală, sunt denunțate și în celebra fabulă a lui La
Fontaine, „Greierele și furnica”. Aici, greierele rapsod petrece o vară în cântec și huzur, iar când viscolul prevestitor al iernii îl ia prin
surprindere apelează la furnică pentru a cere „niscai boabe de-mprumut”. Realizează astfel că economia și prudența furnicii sunt calități
preferabile delăsării și lenei..
Diferența dintre cele două texte este evidențiată de faptul că fabula „Câinile” conține o morală explicită, în timp ce în opera lui Jean de La
Fontaine morala este implicită.
Testul 1-Antrenament, E.N.
A.
Subiectul 1.
1. Prenumele a două colege de clasă ale fetei identificate în textul 1 sunt: Liliana și Corina.
2. B
3. A
4. A
5. –Corect; Incorect; Incorect; Corect; Incorect; Corect.
6. Tiparul primului text este dialogat.
Tiparul celui de-al doilea text este descriptiv.
7. Un element de coeziune/de legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între cele două texte, este
tema explorării. În primul text, o fetiță și prietenele ei doresc să exploreze școala. În cel de-al doilea text,
Fernando Magellan dă dovadă de o dorință similară, însă la un nivel avansat, deoarece îi cere unui rege o flotă
pentru a găsi strâmtoarea dintre două oceane.
8. Consider că un proiect se realizează mai bine în echipă, deoarece membrii pot da dovadă de un real
devotament și își pot exprima anumite puncte de vedere, care să aducă un succes inedit.
Pe de o parte, este nevoie de a exista o echipă unită și dornică de a munci, întrucât interesul este mult mai mare
pentru un posibil câștig.
Pe de altă parte, părerile diferite ale membrilor pot da naștere unei împliniri, care să aducă satifacție și bucurie.
De exemplu, fetița, din primul text, este conștientă că poate duce la bun sfârșit explorarea școlii împreună cu
colegele ei.
Așadar, succesul și împlinirea unui proiect se realizează mult mai bine în echipă datorită ideilor și
randamentului, ce să găsesc în colectivitatea selectată.
9. Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Robinson Crusoe’’, scrisă de Daniel Defoe, iar asemenănarea
o constituie tema aventurii/explorării, dar și dorința de cunoaștere. O deosebire dintre cele două ar putea consta
în faptul că în textul-suport sunt prezente personaje capabile și nerăbdătoare să exploreze o școală, în timp ce
textul lui Daniel Defoe prezintă și tema luptei pentru supraviețuire pe o insulă pustie.
Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Ocolul Pământului în 80 de zile’’ de Jules Verne, iar
asemănarea o constituie tema aventurii/explorării, dar și dorința de cunoaștere. O deosebire între cele două ar
putea consta în faptul că în textul-suport sunt personaje nerăbdătoare să exploreze o școală, în timp ce textul lui
Jules Verne prezintă o explorare avansată, asumată și cu un obiectiv bine delimitat de către un specialist.
B.
1. b
2. d
3. Sensul de bază- Gâsca și-a deschis aripile și a zburat.
Sensul secundar-Tata și-a schimbat aripa mașinii.
4. noastră-adjectiv pronominal posesiv;
gol-adjectiv propriu-zis;
potrivit-adjectiv provenit din verb la participiu.
5. Numărul de propoziții este: patru, iar tipul de raport sintactic este coordonare prin joncțiune, cu conjuncția
coordonatoare adversativă ,,dar’’.
6. I-am zis ei să mai vină pe la noi. (cui i-am zis?)
Nu vorbeau despre Magellan. (despre cine nu vorbeau?)
7. Copii, puneți cartea despre Magellan în aceeași cutie cu ,,Enciclopedia zmeilor’’ și duceți-o la bibliotecă!
Subiectul al II-lea
O fetiță, după a doua lectură a romanului ,,Cireșarii’’ își dorește să devină exploratoare. Ea simte că drumurile pe
care le are de parcurs sunt scurte și aceleași, dar nu vrea să renunțe la idee. Ea își amintește de scrierile lui Jules
Verne, care arată că marii exploratori nu au lucrat niciodată singuri, de aceea, decide să-și formeze o echipă.
Tânăra își cheamă prietenele în laboratorul de chimie și le propune să formeze o echipă. Una dintre ele crede că
este vorba de o echipă de baschet, însă este lămurită de către organizatoare, care îi spune că echipa pare să fie
similară celei din romanul ,,Cireșarii’’.
Corina crede că nu ar putea să se implice, dacă proiectul ia amploare în timpul vacanței, deoarece este plecată
din localitate. Tot fetița îi aduce la cunoștință că explorarea are loc în clădirea școlii.
Cu toate că bunele ei prietene nu par uimite de ideea fetiței, aceasta le informează că școala are peste 100 de ani.
Nicoleta este intrigată de idee, însă celelalte tinere nu sunt destul de convinse.
Testul 2
A. 1. Două trăsături fizice ale lui Zair sunt: ochii catifelați și picioarele puternice.
2. d;
3. a;
4. d;
5. Corect; Corect; Incorect; Corect; Incorect; Corect.
6. Tiparul primului text este de tip dialogat.
Tiparul celui de-al doilea text este de tip descriptiv.
7. O legătură care se poate stabili, la nivelul conținutului, între cele două texte-suport este tema pasiunii pentru
cai, dar și comuniunea omului cu animalul. În primul text, autorul prezintă, într-un mod inedit, relația om-
animal. În cel de-al doilea text, se evidențiază dorința de aventură alături de calul preferat.
8. Consider că animalele au, la rândul lor, grijă de stăpân, deoarece acestea pot simți anumite suferințe/ și pot
crea o afecțiune aparte/.
În primul rând, încă din cele mai vechi timpuri, animalul a avut simțul atașamentului dezvoltat, întrucât a reușit
să se aproprie de stăpân și să-i înțeleagă necazurile pe care le are.
În al doilea rând, animalele nu intră întâmplător în viețile oamenilor, de aceea, stăpânii le îngrijesc și ele se vor
simți responsabile să le ofere afecțiune și protecție acestora. De exemplu, și în textul al doilea se remarcă
comuniunea perfectă dintre om și animal: ,,Atunci am avut o încredere totală în el, așa cum nu am mai avut
niciodată în nimeni.‘’
Așadar, animalele au inteligența de a-și simți stăpânul și de a le fi alături acestora în orice clipă dificilă sau în
orice moment de bucurie.
9.Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Războiul care mi-a salvat viața’’, de Kimberly Brubaker
Bradley, iar asemănarea o constituie motivul literar-calul-. Ambele personaje primesc în dar un cal. Deosebirea o
reprezintă finalul: fragmentul-suport are un final trist, în care vechii prieteni se regăsesc, în timp ce în romanul
lui K.B. Bradley, povestea are un final fericit, deoarece Ada și Untișor se regăsesc lângă locuința domnișoarei
Susan, după ce Ada a supraviețuit bombardamentelor din Londra.
B. 1-c
2-d
3-,,după nu știu ce victorie/reușită neimportantă/nesemnificativă la examene.’’
4-(la) întoarcere, (peste) șanțuri, (de) copac.
5-Tot era vândut de tata.
6. El nu este ca tine.
Fetița însemnează pe caiet exercițiul de la matematică.
7. Uită-te la caii ai căror cafenii ochi te-au impresionat! Vino și tu să-i vezi! Suntem ferm convinși că vei fi
fascinat.
Subiectul al II-lea
1 martie 2021, Timișoara
Draga mea bunică,
Cu emoție și cu bucurie doresc să-ți confesez ceea ce mi s-a putut întâmpla în ultima vreme. Nu mă așteptam
nicidecum, însă surprizele vin atunci când te gândești mai puțin.
Era o zi frumoasă de iarnă, iar soarele dorea să ne-ncălzească sufletele, dar parcă îmi anticipa și fericirea ce urma
să-mi pășească în viață. Eram concentrat la temele pe care le aveam, izolat în camera mea și nerăbdător să le
termin de efectuat. Deodată, am auzit un zgomot. Să fi fost posibil așa ceva? Mi se părea că aud un lătrat, dar nu
eram sigur. Am ieșit din dormitor pentru a vedea ce se întâmplă. În mijlocul holului, desigur, se afla micuțul
Pico, un cățeluș de rasă beagle. Nu-mi venea să cred! Simțeam că-mi sare inima din piept de bucurie. Era cadoul
pe care mi-l doream de ziua mea. Părinții m-au anunțat că acesta va întârzia, dar nu știam că făceau referire la
minunatul Pico.
Zilele treceau, iar micuțul creștea și se acomoda de minune alături de mine. Bunico, știi că ai mei părinți lucrează
enorm, așa că Pico s-a atașat mult de mine. L-am acceptat și l-am iubit din prima, însă din partea lui sentimentele
au fost opuse. Mi-aduc aminte că voiam să creez o atmosferă aparte. Am decis să cumpăr niște plușuri și să mă
joc cu ele. Eram convins că Pico își dorea și el să experimenteze jocul. Timp de câteva zile, aceste momente de
relaxare au reușit să ne apropie, iar animalul meu preferat îmi cerea deseori să ne jucăm. Abia atunci am
conștientizat că acea clipă ne-a apropiat și ne-a făcut să fim împreună oriunde și oricând.
Pico este și va rămâne animalul care mă înțelege cel mai bine și care mă iubește necondiționat. Abia aștept să-l
cunoști!
Te îmbrățișez, Narcis!
„Dosarul Graffitti” (de Ana Rotea)

Această poveste este despre un grup de prieteni care rezolvau cazuri ca detectivi, iar de data asta aveau un
caz despre un misterios graffitti făcut în școala lor de cineva pe marele perete alb de pe holul de lângă
cancelarie.
Directorul i-a angajat ca să rezolve cazul până vineri săptămâna aceea deoarece peretele trebuia văruit în
următorul weekend. Probabil că vă întrebați de ce trebuiau să mai rezolve cazul dacă peretele stătea pictat
doar o săptămână? Ei bine, peretele ar fi fost acoperit, dar rușinea detectivilor că nu au putut rezolva cazul
rămânea în istoria școlii lor, chiar în istoria carierei lor. Iar acest lucru ar fi fost destul de grav.
Așa că ei cei cinci detectivi s-au apucat de lucru de luni. Au stabilit inițial că desenul fusese făcut în ziua de
duminică deoarece era singura zi din săptămână în care nu era aproape nimeni în școală. Pe zi ce trecea
descopereau diferite indicii care îi duceau la cât mai mulți suspecți, dar îi inspectau pe fiecare în parte. S-au
dus la magazinul cu spray-uri din oraș, au inspectat ultimii clienți ai acelui magazin. Apoi au mai creat
diferite diversiuni pentru a mai putea inspecta alți suspecți (Gesicaflecer a intrat în sororitatea „Am suflet
roz” pentru a mai putea inspecta suspectele din acel grup) și „au tras cât mai mulți oameni de limbă” pentru
a putea afla cât mai multe informații despre caz.
Joi seara și-au dat seama că de fapt ei nu aveau nimic concret. Toți erau foarte plictisiți de atâta muncă, așa
că au lăsat cazul deoparte pentru câteva ore și au jucat cele mai interesante jocuri pe care le știau și apoi s-
au dus la culcare cu creierul odihnit și fericit.
Dimineața următoare șeful detectivilor era foarte derutat și îi era frică deoarece ei trebuiau să prezinte cazul
în dimineața aceea la ora 10.00 și nu aveau nici un rezultat. Totuși, Gesicaflecer avea un plan foarte bun.
Așa că au mers la școală, au intrat în camera în care se ținea conferința pentru cazul lor cu cât mai multă
încredere și ceva minunat s-a întâmplat. Le-a venit totul în cap, s-au completat unul pe altul și așa au
descoperit vinovatul. Sau erau mai mulți? Sincer, mai bine vă las pe dumneavoastră să descoperiți.
Ideea este că ei au rezolvat cazul, au primit răsplata pe care o voiau și i-au dat autoarei un bun motiv pentru
a scrie încă o carte despre ei!
Introdu Comentariu
Doi ani de vacanta, Jules Verne
Cincisprezece baieti calatoresc cu vasul Sloughi.Acesta naufragiaza pe o insula.Baietii trebuie sa munceasca
impreuna pentru a supravietuii.
Acestia descopera o grota unde se adapostesc. Acolo gasesc trupul neinsufletit al unui francez, care
naufragiase si el cu ani in urma pe acea insula.
Dupa aproape doi ani petrecuti pe insula, baietii gasesc o femeie in stare critica ,strigand dupa
ajutor.Aceasta, dupa ce este adusa la grota,le povesteste copiilor despre vasul pe care se afla. Pe acel vas mai
multi banditi ii ucisera pe aproape toti pasagerii.
Dupa un timp, copiii au auzit un strigat din fata grotei. Era un barbat ranit. Femeia il recunoaste imediat si
le spune copiilor ca el fusese cu ea pe vas.
Unindu-si puterile,ei pun la cale un plan pentru a recupera vasul ,a-l repara si a naviga spre casa.
Din pacate, se ajunge la o lupta crancena in care copii aproape isi pierd vietile, dar, intr-un finl, ajung sa o
castige.
Ei reusesc sa repare vasul si ajung la cei dragi cu bine.
Romanul ,,Doi ani de vacanta” scris de Jules Verne este palpitant si aventuros .
As recomanda aceasta carte copiilor cu varste de peste 10 ani, dar si adultilor .
Din cartea ,,Doi ani de vacanta”eu am ințeles ca munca in echipa poate duce la castig si cred ca acestei carti i
se potriveste proverbul „Unde-s doi puterea creste”.
Sintagma „literatură ştiinţifico-fantastică” este una dintre cele mai nefericite. Şi asta pentru
simplul motiv că acest gen de literatură nu este nici ştiinţific, nici fantastic (cu rare excepţii).
Comentând termenul de ştiinţific, Sergiu Pavel Dan simte nevoia unor precizări şi nuanţări:
„…aici vocabula presupune un înţeles cu totul special: ambi ţia nu mai e avansat ă de c ătre o
ştiinţă nici măcar prezumtivă, ci de către una aprioric ipotetică, mai precis, o para-ştiin ţă.” 1
Acelaşi autor demonstrează convingător de ce o operă ştiinţifico-fantastică nu poate fi…

fantastică:
„Literatura ştiinţifico-fantastică plăsmuieşte „lumi posibile”, dar aceste universuri sunt, totuşi
altele decât ale noastre: ele sunt prea hiperbolice, prea „poleite” spre a ne apar ţine. Se
desprinde astfel mai limpede şi esenţa incompatibilităţii dintre science-fiction şi fantastic; pe câtă
vreme primul tărâm ne poartă spre nişte realităţi superlative, în care savantul şi maşina lui sunt
aprioric admişi ca făpturi năzdrăvane, totul aflându-se aici la discreţia irezistibilului deus ex
machina numit ştiinţă, cel deal doilea îşi propune, din contră, să introducă în aceast ă lume adierea
tulburătoare a altor „lumi posibile.” Dacă vom adăuga aspectul aranjat al conflictului şi
nelipsitele happy-end-uri, vocaţia aromitor-fabuloasă a literaturii de anticipaţie va apărea într-o
lumină şi mai edificatoare.”2
Adevărul e că literatura ştiinţifico-fantastică este mult mai apropiată de basm, de romanul poli ţist,
de literatura de aventuri, de cea magică şi exotică, decât de povestirea fantastic ă.
De basm, literatura S.F. se apropie prin câteva locuri comune: spaţiul – infinit, deschis,
incomensurabil, (în S.F. având ca decor planete moarte, cu peisaje selenare, apocaliptice sau
gheţuri veşnice); timpul – nedeternimat sau plasat într-un viitor deloc apropiat (tocmai pentru a se
justifica „decorul” sau folosirea cutărei tehnologii inaccesibile ast ăzi omului); eroul – mereu
biruitor (Făt Frumos devine Superman); sfârşitul fericit (există şi excepţii); personajul negativ (Smeul e
înlocuit de Savantul nebun, de un Extraterestru, de un Monstru provenit din lumea mamiferelor
sau chiar a insectelor); lichidul miraculos (apa vie şi cea moartă sunt înlocuite de o „substanţă de
laborator”); armele (clasica sabie, perfecţionată acum: în loc de metal e folosită „raza laser”).
Cu romanul poliţist literatura S.F. are câteva probleme comune: constatarea unui caz şi
rezolvarea sa, pedepsirea infractorului, reinstaurarea ordinii, intriga ingenioas ă, derutarea
cititorului prin plasarea unor indicii false, detectivul (autorul) omniscient, folosirea b ăncii de date
etc..
Toată literatura S.F. este chiar într-o accepţie mai restrânsă a termenului, o literatur ă de
aventuri.
Marcel Schneider pune semnul egalităţii între literatura S.F. şi romanul magic:
„Romanul de anticipaţie ştiinţifică este un roman magic care nu îndrăzneşte s ă-şi dea pe fa ţă
numele, camuflându-se în spatele ştiinţei. Savantul îi înlocuieşte pe vr ăjitori şi magicieni;
aşteptăm de la el aceleaşi minuni. Cum dorinţele şi năzuinţele oamenilor r ămân neschimbate:
iubire, putere, tinereţe, forţă nelimitată, cuceriri astrale, regăsim şi aici aceleaşi situa ţii, numai
că, în locul unei baghete magice, care să schimbe dovleacul în trăsură, cai şi vizitiu, apare o
„maşină” , o invenţie ştiinţifică, căreia i se atribuie această putere.” 3
În fine, literatura S.F. este una exotică, cu precizarea că exotismul nu mai priveşte o pat ă alb ă de
pe glob, ci se referă la galaxii, stele, planete lumi necunoscute nou ă pân ă atunci, dar populate
(în exotism intră şi descrierea ritualurilor).
Să ne întoarcem la definiţie. O definiţie de dicţionar, destul de complet ă, g ăsim în Grand Larousse en
10 volume, mai exact în volumul 9:
„Science-fiction = gen literar şi cinematografic care inventează lumi, societăţi şi stări situate în
spaţii-timpuri fictive, implicând ştiinţe, tehnologii şi situaţii radical diferite.” 4
Spun „completă” întrucât în definiţie se includ şi temele literaturii S.F. şi anume:
1. Cucerirea spaţiului.
2. Stăpânirea timpului (timpurilor).
3. Maşini şi ordinatoare (roboţi, androizi).
4. Omul viitor (cyborgul).5
Definiţia lui Kinksley Amis din L’univers de la science-fiction aduce unele nuanţări, dar rămâne şi ea
destul de imprecisă:
Science-fiction = „povestiri în proză tratând o situaţie care nu s-ar putea petrece în lumea pe care o
cunoştem şi a cărei existenţă se întemeiază pe ipoteza unei inova ţii oarecare, de origine umană
sau extraterestră”. 6
(În aceeaşi lucrare, Kinksley Amis apropie ficţiunea fantastică mai degrab ă de romanul poli ţist
decât de fantastic).7
Interesant, surprinzător, dar, cred, inexact, este punctul de vedere a lui Roger Caillois care, dup ă
ce împărţea, la începutul celebrului său studiu De la feerie la science-fiction literatura de imaginaţie în
basme, povestiri fantastice după moda secolului al XIX-lea şi science-fiction 8, credea apoi într-o
diacronie cronofagă a acestor genuri:
„În felul acesta, cred eu, fantasticul a înlocuit feericul şi literatura ştiin ţifico-fantastic ă se
substituie încetul cu încetul fantasticului din secolul trecut.” 9
Alţi autori, dimpotrivă, condamnă în termenii cei mai duri literatura S.F., campionul fiind f ăr ă
îndoială R.M.Albérès:
„Printr-un sever fenomen compensatoriu, bogăţiei imaginative latente îi corespunde o

surprinzătoare sărăcie a faptului trăit. Deschis unui infinit de vast univers, romanul de ficţiune
ştiinţifică se va lasa totuşi încătuşat într-o emotivitate infantilă şi într-un joc pueril. „Genul”
devine atunci o marfă de calitate proastă, destinată broşurilor şi revistelor ilustrate.” 10
Şi, ceva mai departe, într-un adevărat pamflet:
„Nici o carte de ficţiune ştiinţifică nu poate fi neindicată pentru cei de „optsrezece ani”;
dimpotrivă, foarte multe din ele, nu depăşesc, mental şi afectiv, vârsta de doisprezece ani.” 11
Pentru a încheia capitolul, în acelaşi ton demolator şi devastator:
„Fantome, planete şi transmutări. În aceste poveşti grosolane şi n ăucitoare (exceptând câte-o

capodoperă întâmplătoare) amatorii nu găsesc astăzi o lecţie, o tradiţie, ci imaginaţie nedomesticită.
Preistoria ficţiunii ştiinţifice nu se justifică decât prin această imaginaţie dezordonat ă,
incongruentă, adesea atroce, stupidă şi magnifică totodată; instrument de eliberare a instinctelor
şi a fantasmelor, de asemenea instrument de creare a unui miraculos avortat.” 12
O monografie echilibrată dedicată genului, intitulată Literatura S.F., îi aparţine lui Florin Manolescu,
încă din 1980.
Cartea, extrem de bine structurată, încearcă să sistematizeze un domeniu surprinz ător de vast.
Cele mai incitante capitole sunt, fără îndoială, primele trei ( S.F. ca denumire, S.F. ca istorie şi S.F. ca
definiţie), autorul român reuşind să facă un inventar quasicomplet al luărilor de poziţie şi de
atitudine.
Florin Manolescu fizează apariţia termenului de science-fiction la anul 1851, cînd englezul William
Watson îl folosea pentru prima dată în lucrarea A Little Earnest Book upon a Great Old Subject.13 (Istoricii
literaturii S.F. sunt aproape unanimi în a-i atribui paternitatea termenului lui Hugo Gernsback în
1929, care utilizează termenul în editorialul primului număr din iunie al revistei americane Science
Worder Stories).
Înainte de 1929, povestirile S.F. purtau, în America, diverse alte denumiri precum invention
stories, different strories, impossible stories, scientific fiction şi scientifiction, iar în Europa voyages
extraordinaires, roman d’ hypotèse (în Franţa), scientific romances, scientific fantasies (în Anglia), naucinaia
fantastika, naucino fantasticeskaia literatura (în Rusia).
Unificarea termenului se impunea aşadar, mai ales că sub umbrela literaturii S.F. se îngr ăm ădesc
acum „romane, povestiri, piese de teatru şi poeme, manifeste reac ţionare sau progresiste din
punct de vedere ideologic, capodopere şi texte mediocre, o literatur ă comercial ă, împ ăr ţit ă în
fascicole, şi alta cu ambiţii literare înalte, romane cu acţiune sau cu filozofie, c ăr ţi pentru oameni
mari şi pentru copii.”14
Tot Florin Manolescu stabileşte, pe urmele lui Darko Suvin, condi ţiile ideale ale genului S.F.:
„1. Să sugereze deosebirea faţă de direcţia principală, „empiristă” a literaturii (aşa numita
literatură main-stream); 2. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura distanţată de experienţă şi
realitate (fantasticul); 3. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura nedistan ţat ă de ştiin ţă
(lucrările de popularizare).”15
În realitate toate aceste condiţii sunt atacabile.
În primul rând, literatura S.F. face parte din literatura beletristică, ca ramur ă (e drept, mai tân ăr ă)
a ei. În al doilea rând, operând cu teme, obiecte, unelte care au primit adjectivarea fantastică (în
primul rând „abstractele”: spaţiu, timp, cuvânt), povestirile S.F. se confund ă (pân ă la anulare) cu
povestirile fantastice. Scriitori precum J. L. Borges, Ray Bradbury, Edgar Allan Poe, Cezar
Petrescu, Mircea Eliade – ca să luăm câteva nume absolut la întâmplare, apar ţin întâi literaturii
beletristice, apoi literaturii fantastice şi, doar în ultimul rând, literaturii S.F..
Dacă ne gândim la creaţiile space-opera (care au inundat librăriile, micul şi marele ecran) şi la
definiţia acestei specii, ar trebui să considerăm Luceafărul lui Eminescu, Demonul lui Lermontov şi
întreaga literatura lui Jean Paul ca fiind literatură space-opera, ceea ce este de-a dreptul ridicol.
Chiar dacă au datele primare ale unei literaturi S.F., nu fac parte din această secţiune a
literaturii scrieri precum: Biblia, epopeea Ghilgameş, Odiseea, povestea lui Satni-
Khamois, Ikaromenip şi Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, chiar dacă critici şi istorici ai
genului, precum Winfried Bruckner, Pierre Brochon, Pierre Versins încearc ă s ă acrediteze acest
lucru.
Mai mult chiar, un belgian, Jacques van Herp încludea pe lista scrierilor S.F. opere sau
fragmente, autori antici, precum „grecii Teopomp (Meropis), Hecate din Abdera (Despre hiperboreeni),
Iambul (Insula fericită) şi Euhemerus (Insula Panchaia, din Istoria sacră) sau latinii Dion (Discurs boristenic) şi
Antonius Diogenes (Minunile de dincolo de Thule).” 16
Desigur, asemenea scrieri ne pot mira prin forţa imaginarului pe care îl con ţin, prin anticipa ţiile
pe care le propun, dar nu trebuie neglijată niciodată forţa gândirii umane, capacitatea omului de
a-şi imagina viitorul, de a-şi proiecta dorinţele, pentru a şi le face, întâi mental şi apoi fizic,
material, posibile.
După cum, tot atât de adevărat e şi faptul că, în literatură, ca şi în ştiinţă de altfel, marile
descoperiri sunt anticipatele de altele mai mici.
Secolul XX al S.F.-ului american este anticipat de secolul XIX, unde, al ături de Edgar Allan Poe, îi
vom găsi pe Nathaniel Hawthorne, Herman Melville, Thomas Wentworth Higginson, Fritz-James
O’Brien, Ambrose Bierce, Edward Bellamy, Mark Twain, după cum Europa, Anglia şi Fran ţa în
special, pot include, pe acestă listă onorabilă, nume precum J.-H. Rosny Aîné, Jules Verne,
Erasmus Darwin, Mary Wollstonecraft Shelley, H.G.Wells. 17
Evident, la rândul lor, aceste nume sunt anticipate de altele, nu mai pu ţin celebre, precum
Francis Godwin, Johannes Kepler, Cyrano de Bergerac, Thomas Morus, Francis Bacon, J. Swift,
Sébastien Mercier, Robert Louis Stevenson şi mulţi, mulţi alţii.
Revenind la definiţiile literaturii S.F., să extragem câteva din documentata monografie a lui Florin
Manolescu, pentru a le putea comenta ulterior:
„Literatura S.F. este o literatură care explorează câmpul posibilului, aşa cum ne permite s ă-l
întrezărim ştiinţa. Ea este un fantastic încadrat într-un realism.” (Michel Butor)
„O scurtă definiţie uşor de mânuit pentru aproape întreg domeniul poate suna astfel: specula ţie
realistică despre posibile întâmplări viitoare, solid bazată pe o temeinic ă cunoaştere a lumii
reale, trecută şi prezentă, şi pe o deplină înţelegere a naturii şi semnifica ţiei metodei ştiin ţifice”.
(Robert A. Heinlein)
„S.F.-ul este o manieră anumită a prozei narative, care prezintă o situa ţie într-un mod în care
aceasta nu s-ar fi putut petrece în realitate. Mai mult, sunt presupuse ipotetic situa ţii care se
întemeiază pe o invenţie în ştiinţă sau în tehnică sau în pseudoştiin ţă sau pseudotehnic ă şi care
pot fi de provenienţă umană sau extraterestră.” (Kingsley Amis)
„S.F.-ul este o ramificaţie a literaturii fantastice, care poate fi identificată prin faptul că
uşurează „suspendarea voită a neîncrederii”, de partea cititorilor săi, utilizând o atmosfer ă de
credibilitate ştiinţifică prin speculaţiile ei imaginative din domeniul ştiin ţelor naturii, spa ţiului,
timpului, al ştiinţelor sociale şi al filozofiei.” (Sam Maskowitz)
„S.F.-ul este (…) cazul ideal de literatură trivială, care ţine cont de conştiin ţa consumatorilor s ăi.”
(Michael Pehlke şi Norbert Lingfeld)
„Literatura S.F. este o formă speculativă a prozei, în care, cu mijloace ştiin ţifice sau
pseudoştiinţifice, se conferă aparenţa posibilului la ceea ce în momentul de fa ţă pare imposibil,
într-o imagine care exprimă frica (Angstbild) sau dorinţa (Wunschbild).” (Vera Graaf)
„S.F.-ul este literatura de masă a unei „biruinţe” mic-burgheze a societ ăţii imperialiste”. (Frank
Rainer Scheck)
„S.F.-ul este încercarea unei definiţii a omului şi a statutului său în univers, care vrea s ă se
bazeze pe nivelul nostru avansat dar confuz de cunoaştere (ştiin ţa) şi care a fost turnat ă în
tiparul goric sau post-gotic.” (Brian W.Aldiss)
„S. F.-ul poate fi definit (…) ca o povestire de ficţiune, determinată de un procedeu literar esen ţial:
prezenţa unui timp, a unui loc şi /sau a unui personaj care sunt 1) în mod radical sau cel puţin în
mod surprinzător diferite de timpurile, locurile sau personajele empirice ale ficţiunii „mimetice” sau
realiste; 2) care totuşi – în măsura în care diferă de alte genuri „fantastice”, adic ă f ăr ă validitate
empirică – sunt percepute în acelaşi timp ca non-imposibile în cadrul normelor cognitive
(cosmologice şi antropologice) din epoca autorului. Cee ce vrea s ă spun ă c ă S.F.-ul este – în mod
potenţial – locul unei puternice distanţări, care se găseşte validată de prestigiul şi patosul
particulare sistemelor normative ale momentului nostru istoric.” (Darko Suvin).
„S.F.-ul poate fi definit ca un domeniu al prozei scurte, în care ceea ce este aparent imposibil
este prezentat ca posibil, prin citarea unor ipoteze pretins ştiinţifice şi a descoperirii unor trucuri
mecanice necunoscute până acum. De cele mai multe ori, S.F-ul este un vis despre viitor; uneori
el se îndeplineşte.” (The Reader’s Encyclopedia of American Literature, 1962, New York, p.1005)18
Să reţinem şi definiţia lui Florin Manolescu:
„Ca structură ideală, literatura S.F. este o literatură ştiinţifică în chip fantastic şi fantastic ă în
mod realist.” 19
Nici una dintre definiţiile avansate nu este integral satisfăcătoare, din mai multe motive: sunt
prea generale, despart fantasticul de real (Michel Butor), sunt sectoriale (Frank Rainer Scheck,
Michael Pehlke şi Norbert Lingfeld), exclusiviste (Vera Graaf, Brian W.Aldiss), greoaie, confuze şi
cu pretenţii de sinteză (Darko Suvin). Rămâîn valabile (şi pentru c ă este destul de prudent ă)
definiţia de dicţionar şi cea a lui Florin Manolescu, care cultivând paradoxul, d ă totuşi notele
fundamentale ale genului.
Relaţia dintre fantastic şi literatura S.F. este una special ă: din punct de vedere istoric, povestirea
S.F. derivă din povestirea fantastică, ca fiică a ei; din punct de vedere structural, asem ăn ările şi
deosebirile sunt atât de numeroase, încât nu e de mirare că adesea povestirea fantastic ă şi cea
S.F. se confundă, mai ales când e vorba de homunculi, golemi, androizi (obiecte ce au primit
adjectivarea fantastică, adjectivare ce are în vedere naşterea (apari ţia) monştrilor, calităţile lor
supra umane, atmosfera de teroare pe care o imprimă mediului. Robotul e un produs al
inteligenţei umane şi iese din discuţie, nu şi din literatura S.F.
Principala diferenţă dintre cele două tipuri de literaturi e dată de tratamentul diferen ţial
acordat timpului (în fantastic avem mereu timpul prezent, în S.F. viitorul, mai rar trecutul,
niciodată prezentul), spaţiului (în fantastic e vorba cel mai adesea de un spaţiu-limită, în S.F.
spaţiul este infinit, cosmic, incomensurabil). A doua diferen ţă notabil ă se face printr-un proces de
epură, respectiv prin raportarea celor două tipuri de literatură la real. Fantasticul produce o
ruptură în real, este o realitate a realului, funcţionează numai în real, îl înt ăreşte (îl sudeaz ă), în
timp ce S.F. apelează la un real artificial, la o butaforie (adesea sup ăr ătoare), mimeaz ă realul, f ăr ă
să fie un real, mai exact fiind vorba de un real potenţial.
Din aceste considerente, opinia noastră se disociază net de cea a lui Florin Manolescu, atunci
când acesta afirmă că:
„Dar în timp ce fantasticul reprezintă o breşă şi, implicit, o agresiune a ira ţionalului în real,
fantasticul ştiinţific păstrează mereu legătura raţională cu acesta, ceea ce face ca, în cele din
urmă, el să se poată transforma, printr-o interpretare adecvată, într-un real. S.F.-ul este un real
plauzibil, posibil sau virtual, fantasticul este un ne-real.” 20
Cred că criticul are în vedere cazul lui Jules Verne, respectiv anticiparea submarinulului din 20000
de leghe sub mări, a televiziunii din Castelul din Carpaţi,a altor invenţii pe care scriitorul francez, epuizând
limitele posibilului, le-a propus posterităţii. Numai că literatura lui Jules Verne nu este una S.F., ci
una de anticipaţie.
Criticul român persistă în greşeală, deşi se amendează singur (virtualul este opusul realului,
deci un ne-real); în plus el neagă literaturii fantastice calitatăţi esen ţiale, ambiguitatea şi
alegoria, atribuind false calităţi literaturii S.F., încît ai impresia c ă, la un moment dat, Florin
Manolescu a inversat termenii în discuţie:
„Spre deosebire de spaţiul S.F. care prezintă o prelungire virtual ă şi adesea alegoric ă aspa ţiului
real (insula utopică, planeta, universul paralel), spaţiul fantastic este fundamental nealegoric,
închis (castelul gotic, casa Usher, castelul din Carpaţi), profund (subterana, pivni ţa), izolat
(trecerea real-fantastic presupune regie, iniţiere, trucaj), instabil.
Timpul fantastic este, în principiu, un trecut de esenţă magică. Timpul S.F. prefer ă viitorul şi
implică o atitudine, angajamentul (Huxley, Orwell, Pohl), profeţia (Jules Verne, Hugo Gernsback),
evaziunea (opera spaţială, fantezia eroică).
La nivelul lecturii, în timp ce fantasticul refuză citirea în sens dublu, ceea ce presupune din nou
etanşeizarea perfectă şi ruptura faţă de realitate, literatura S.F. admite o interpretare alegoric ă
şi, pe această cale, o legătură mai profundă cu contextul real.
Pe scurt, fantasticul este o atmosferă, un decor cu precădere psihic, o tensiune între ţinut ă printr-
o tehnică şi, poate, o estetizare a fricii. Prin mentalitatea ei, literatura S.F. reprezint ă o estetizare
a curiozităţii. Ambele sunt ficţiune, dar în timp ce fantasticul este o revela ţie cu accentul pus pe
iraţional, S.F.-ul este o deducţie, un produs al raţiunii, care nu renun ţă la aceast ă esen ţă nici în
momentelede sofisticare sau de joc.” 21
Asemănarea dintre literatura S.F. şi basm, deja amintită, permite unele observa ţii interesante şi
anume posibilitatea reducţiei literaturii S.F. la un singur arhetip, ca în cazul basmului (lucru
reuşit de V.I.Propp în Morfologia basmului), lucru remarcat de Franco Ferrini, exact în anul în care se
reedita în România celebra carte a profesorului rus:
„…pornindu-se de la examinarea tuturor povestirilor S.F., s-ar putea întrez ări f ăr ă ezitare un tip
structural unic, o singură istorie „reală”, spre care converg toate celelalte şi, dup ă modelul lui
Propp, s-ar putea chiar reconstitui o singură fabulă-arhetip a literaturii S.F..” 22
Există, de asemenea o asemănare dintre basm şi S.F. şi în ceea ce priveşte n ăzuin ţele, aspira ţiile,
nevoile, dorinţele omului de a se autodepăşi în limitele sale biologice, de a-şi asigura un confort
superior. Roger Caillois avansează chiar o listă a acestor dorin ţe-aspira ţii:
„…să se deplaseze într-o clipită, să se facă nevăzut, să acţioneze de la distan ţă, s ă se

metamorfozeze după plac, să-şi vadă treaba îndeplinită de animale-slugi sau de sclavi
supranaturali, să poruncească duhurilor şi elementelor naturii, s ă posede arme invincibile, alifii
eficace, saci fără fund, filtre irezistibile, să scape, în sfârşit, de b ătrâne ţe şi de moarte.” 23
Şi tot asemeni basmului, literatura S.F. aglomerează până la sufocare adjectiv ările fantastice,
anulând realul. Timpului real şi spaţiului real din opera fantastic ă îi corespunde un Alt timp
şi Celălalt spaţiu (în basm aveam Celălalt tărâm). Semnificativ mi se pare în acest context finalul
uneia dinte cele mai cunoscute opere S.F. şi anume 2001-o odisee spaţială, capodopera lui Arthur C.
Clarke:
„Stelele se răreau; strălucirea Căii Lactee pălea într-o umbră a gloriei pe care el o cunoscuse – şi
pe care, atunci când se va simţi pregătit, o va cunoaşte iarăşi. Ajunsese înapoi exact unde dorea
să ajungă, în spaţiul pe care oamenii îl numesc real.( s.n.)”24
Dacă povestirea fantastică e greu de clasificat din exterior, nu acelaşi lucru se întâmpl ă cu opera
S.F. Cercetătorii împart operele S.F. în:
■ opera (epopeea) spaţială (space opera), având câteva caracteristici:

„amestec delirant de civilizaţii, concomitenţa tehnologiilor avansate şi a barbariei, luptele cu
gladiatori, vestimentaţia incoerentă, toaletele superficiale ale femeilor, zalele, pantalonii scur ţi şi
sandalele romane ale bărbaţilor. În luptă, eroii (călare pe insecte uriaşe şi pe cai hexapozi)
manevrează fie dezintegratoarele atomice, fie suliţa, sabia sau arcul cu s ăge ţi – armele cele mai
răspândite ale operei spaţiale.”25
sau, când intriga e strămutată în cadru galactic, confruntarea dintre binele, reprezentat de homo
americanus şi răul, rasele extraterestre.
Oricât ar părea de ciudat, autorii acestor space opera sunt şi Edgar Rice Burroughs, autorul
lui Tarzan şi Isaac Asimov, autorul Fundaţiei;
■ contra-utopia, (anti-utopie, distopie, utopie in reverse, utopie minus, utopie manetekel) o formă de S.F. angajat social
şi / sau politic. Contra-utopiile au dat câteva opere interesante şi chiar capodopere: Când se va trezi
cel adormit de H.G.Wells, Metropolis de Thea von Harbou, 1984 de George Orwell, Fahrenheit 451 de
Ray Bradbury. Aceste scrieri, alegorii şi parabole sociale şi politice, devin pamflete virulente
împotriva universurilor concentraţionale, a birocraţiei expreme şi al tiraniei f ăr ă frontiere.
■ fantezia eroică (heroic fantasy, science fantasy, swords and sorcery (spadă şi magie), variantă a operei sapţiale.
(„Aflată la graniţa dintre fantastic şi S.F., ea recuperează motivaţia magic ă, elementele de ac ţiune
şi de decor din literatura de tip Apuleius (Măgarul de aur) sau din ciclul celor O mie şi una de nopţi,
manifestând în acelaşi timp o pronunţată afinitate de spirit cu basmele din literatura oral ă.” 26)
Fantezia eroică cultivă adesea un umor de bună calitate şi este cea mai „stilistic ă” oper ă S.F..
■ ucronia (ficţiunea politică). Ucronia oferă o alternativă imaginară, virtuală a istoriei, introducând în
mecanismele determinismului istoric factorul subiectiv, umoral. Prima ucronie se pare c ă a
fost Istoria secretă a lui Procopius din Cesareea, operă interesantă pentru că oferă reversul vie ţii şi
imaginii oficiale ale Imperiului bizantin din timpul lui Iustinian şi al Teodorei. O interesant ă
ucropie textualistă este şi Relatare despre Regele David a germanului Stefan Heym. Ucropia este
istoria care începe cu „dacă”.
Literatura S.F. are câteva merite incondestabile:
 a popularizat câteva din cuceririle ştiintifice, familiarizând cititorul de rând cu acestea. Orice copil îţi va vorbi dezinvolt despre
teleportare, de spaţiile şi timpurile paralele, de găurile negre, de tunelul timpului (sau al spaţiului), de laser, de cipuri, de
quasari, de galaxii, de supernove etc.;
 a lărgit aria fantasticului, prin includerea unor mecanisme, trucuri, procedee sau posibilităţi noi;
 a „îmblânzit” spaţiul extraterestru;
 a întors un public devenit inert, indiferent spre lectură (chiar dacă nu întotdeauna de cea mai bună calitate);
 indirect a democratizat lumea (e drept că a şi „globalizat”-o!).
Având fani, fanzine, fandomuri, convenţii, iubitorii de S.F. reabiliteaz ă ideea de solidaritate
culturală şi intelectuală, manifestîndu-se ca un grup simpatic, de o lilial ă agresivitate.
In opinia mea, in aceasta poezie scrisa de Magda Isanos, ''Macii''
este prezentata tema frumusetii unui peisaj din natura, in momentul
infloririi macilor, flori ce starnesc admiratia si entuziasmul eului liric.
In primul rand, poetul utilizeaza imaginile vizuale realizate prin
intermediul figurilor de stil variate, precum comparatiile :''macii
ardeau ca niste facle'', ''(macii) s-au scuturat ca niste lacrimi'',
epitetele: ''vii , firave, zglobii, rosu, invapaiate si plapande, singur si
pustiu, unele simple, caracterizatoare, altele situate in inversiune,
altele multiple, metafora ''obrazul'', carora li se alatura personificarile:''
isi inaltau obrazul '',''razand zglobii'', cu care se sugereaza
sensibilitatea unui suflet frumos, atras de gingasia florilor purpurii de
mac. Incantarea produsa de delicatatea si fragilitatea proaspetelor flori
de mac genereaza dorinta spontana precum si rapacitatea eului liric de
a se incarca cu podoaba rosie a campului si de a le impleti intr-un
buchet, insa tristetea se intensifica, datorita faptului de orice lucru
frumos este trecator, deci efemer, ceea ce s-a intamplat si cu florile de
culoarea purpurei: acestea s-au scuturat , asemenea unor lacrimi pe
parchet.
In al doilea rand, din discursul liric, reies cateva idei poetice, ce
impresioneaza prin profunzimea si sensibilitatea unui suflet candid:
entuziasmul generat de frumusetea peisajului conturat de purpuriul
florilor de mac, dorinta tinerei de a colinda nestingherita, pana la
caderea noptii, fascinata de frumusetea florilor ce decorau campul,
lacomia de a aduna toate florile si de a le impleti intr-un buchet ,
tocmai pentru a se putea bucura de candoarea acestora mai multa
vreme, dar si faptul ca nimic din ceea ce este frumos nu dureaza o
eternitate, ci este supus perisabilitatii vremelnice, situatie sugerata de
faptul ca macii ''s-au scuturat ca niste lacrimi pe parchet'', la putin timp
dupa ce fusesera culese.
In concluzie, din aceasta poezie putem desprinde faptul ca nu
trebuie sa pierdem din atentie frumusetea naturii, pentru ca aceasta ne
ofera la tot pasul motive sa ne bucuram de gingasia ei, de candoarea
pe care florile o ofera sufletului uman, tocmai pentru a-l inveseli, iar
un suflet sensibil nu este altceva decat un suflet cu adevarat frumos.
textul dramatic--,,Victor Ioan Popa ,, Răzbunarea sufleurului”(fragment)

Scena goală, pustie. E mult înainte de spectacol. Cortina e ridicată. Un singur bec arde pe
undeva, în față.
SCENA 1
NENEA COSTICĂ [...] ȘI FETIȚA

(După bătăile reglementare de gong, nenea Costică [...] zice:)
NENEA COSTICĂ: Ei? Ce-i facem, fetițo? (Pauză.) Ȋi mai zicem o dată? (Ca și cȃnd i-ar fi
răspuns cineva și l-ar fi contrazis, argumentează.) Ei, nu se poate să ne dăm bătuți! Ori, ori!
Acum ori niciodată! [...] Am făcut eu și actori mai mari decȃt tine. Numai cușca aceea și cu
mine știm de unde le-a pornit succesul. Așa, fetițo! Ascultă ce-ți spun eu. (Pauză). Ei, hai! Ia-
ți inima-n dinți și mai dă-i drumul odată.
FETIȚA (Apare din dosul unui arlechin, tȃrȃndu-și picioarele de oboseală și năduf.): Oooof!
Nea Costică, zău că n-are niciun rost.
NENEA COSTICĂ: De ce, fetițo?
FETIȚA: Cum crezi că am să ajung eu să joc rolul coanei Mica, și încă la premieră ...
NENEA COSTICĂ: Cred, de ce să nu cred! Nu da din cap, că știe bătrȃnul ce spune. (Supărat
deodată.) Mă rog, sunt eu ori nu sunt sufleur ȋn teatrul ăsta de treizeci de ani?
FETIȚA: Ce are a face una cu alta?
NENEA COSTICĂ: Iar nu răspunzi la ȋntrebare? Sunt ori nu sunt?
FETIȚA: Ești, nea Costică, ești! [...]
NENEA COSTICĂ: Sunt eu om bătrȃn ori nu sunt?
FETIȚA: Ești, nea Costică.
NENEA COSTICĂ: Spusu-ți-am eu, vreodată, o vorbă care nu s-a ȋmplinit ȋntocmai?
FETIȚA: Nu țiu minte ...
NENEA COSTICĂ: Păi cum să ții, dacă nu ți-am spus? Spuneam eu de un actor că o să aibă
succese și n-a avut, ori c-o să cadă și n-a căzut?
FETIȚA: Nu știu, nea Costică.
NENEA COSTICĂ: Păi cum să știi, dacă n-am spus? Și ți-am făgăduit eu ție vreodată ceva și
nu m-am ținut de vorbă? Hai?
FETIȚA: Dar bine, nea Costică, d-ta uiți că diseară nu e un spectacol obișnuit, e premieră și
ȋncă o premieră originală, iar autorul e sclifositul cela ...
NENEA COSTICĂ: Păi tocmai de aceea, fetițo. Lasă-l pe nen-tu Costică să ȋnvȃrtească el
șuruburile cum știe [...]. Vasăzică hai, ȋncă o dată.
FETIȚA: Mai stai o clipă, nea Costică, nu pot – zău nu pot. A ieșit toată apa din mine.
NENEA COSTICĂ: Bine, foarte bine! Multă sudoare, mult succes; puțină sudoare, puțin
succes, și ioc sudoare, ioc succes. Dar nu-i oboseala de vină. Tu, fetițo, n-ai ȋncredere ȋn vorba
mea.
(Victor Ioan Popa, Răzbunarea sufleurului)
Vrăjitorul din OZ
de Lyman Frank Baum
(rezumat)
Toto, cățelul lui Dorothy,vrea să se joace cu fetița,dar aceasta se simte îngrijorată.La fel și unchiul Henry, vede cerul întunecat,aude vântul
șuierând și înțelege că se apropie o tornadă.Mătușa Em coboară în pivniță,o strigă și pe Dorothy,dar aceasta se adăpostește sub pat împreună
cu cățelul.Nu mai au timp,pentru că vântul puternic ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.De frică,fetița adoarme,dar
când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în fruntea lor o mică
femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.O crede pe Dorothy vrăjitoare
atotputernică,care a omorât-o pe,,vrăjitoarea cea rea de la răsărit”,dar căsuța fetiței a făcut acestea.Fetița primește în dar condurii argintii cu
puteri magice ai vrăjitoarei care a dispărut.I se spune că poate ajunge acasă, numai dacă va porni într-o călătorie periculoasă până la Cetatea
de Smarald,unde va cere o audiență la Vrăjitorul din Oz.În drumul ei, întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” care dorește să
primească un,,creier”;într-o pădure întâlnește un,,Om de tinichea„căruia Dorothy îi unge încheieturile cu ulei și acesta îi spune că-și dorește o
inimă.Întâlnește apoi un,,Leu”care recunoaște că este,, laș”și-i urmează,dorind să i se dea,,curaj”.În drumul lor ajung la o prăpastie,aproape
de vizuina Kalidahilor,fiare cu trup de urs și cap de tigru,îi salvează Omul de Tinichea care taie un copac pe care aceștia se cățăraseră,cad
astfel în prăpastie.Nu sunt salvați,pentru că ajung lângă un câmp cu maci,din cauza mirosului Dorothy șiToto adorm și chiar Leul.Sunt ajutați
de Sperietoare și Omul de Tinichea.Acesta salvează un șoarece fugărit de o pisică—era chiar Regina șoarecilor de câmp și împreună cu o
mulțime de șoareci îl scot pe Leul adormit din câmpul de maci.Când toți se trezesc,văd un cer strălucitor.Mergând,ajung la un zid bătut cu
smaralde păzit de un om îmbrăcat în verde,care le dă fiecăruia niște ochelari enormi,ce-i va proteja de luminile Cetății de Smarald.Toți sunt
impresionați de strălucirea splendidului oraș, împodobit cu smaralde .În sala tronului,Dorothy a văzut un cap uriaș,era Oz cel Mare și
Înfricoșător,care-i cere s-o distrugă pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus.Pornesc toți spre regatul acesteia, sunt văzuți de ochiul vrăjitoarei și
trimite înaintea lor un roi de albine.Sunt salvați de Sperietoare,care-i acoperă cu paiele ei ,iar Omul de Tinichea le întâmpină.Vrăjitoarea
trimite o haită de lupi uriași și tot Omul de Tinichea îi salvează,nimicind cu toporul său toți lupii.În cele din urmă,Vrăjitoarea recurge la
Pălăria Fermecată,chemând Maimuțele Înaripate,cerându-le să fie cruțat doar Leul.Pe rând sunt distruși:Speritoarea,azvârlită într-un copac;
Omul de Tinchea este bătut,iar Leul este legat.Dorothy este salvată datorită condurilor argintii,iar Vrăjitoarea gândește că și fata este
vrăjitoare.Dorothy îi apare ca o fetiță inocentă,dar condurii ei sunt doriți de Vrăjitoarea cea Rea.Este trimisă la bucătărie,unde muncește,iar
seara lângă Leu este nefericită.Într-o zi,Dorothy se împiedică de firul întins de Vrăjitoare și-și pierde un condur.Supărată,fetița aruncă cu apă
pe aceasta,fără să știe că apa o omoară.Vrăjitoarea se topește,Dorothy își recuperează condurul,îl eliberează pe Leu și împreună cu micuții
winkiezi îl găsește pe Omul de Tinichea,care va fi reparat,apoi pe Sperietoare coborâtă din copacul unde fusese azvârlită.Pleacă cu daruri și
cu Pălăria Fermecată,gândind că le va fi de folos.Maimuțele Înaripate îi duc în Cetatea de Smarald,unde Marele Oz îi primește.Dar câinele
descoperă în spatele unui paravan un omuleț ,care bâlbâindu-se spune că el este Marele Oz și mărturisește că este un mincinos: capul pe care
l-a văzut prima oară este o păpușă,apoi povestește că, zburând într-un balon,vântul l-a adus în aceste locuri,unde a fost crezut vrăjitor. Îi dă
Omului de Tinichea inima promisă,Sperietorii i-a strecurat în cap tărâțe și ace-un fel de creier,iar Leului i-a dat să bea,,elixirul
curajului”.După trei zile,bătrânul a dus-o pe Dorothy lângă un balon,dar ea a întârziat,cablurile s-au rupt,omulețul zboară,iar Dorothy pleacă
spre Glinda,Vrăjitoarea de la Miazăzi.Trec printr-o pădure fermecată,păziți de crengi de Omul de Tinichea,ajung în Țara Porțelanului cu
câmpii și oameni, animale din porțelan,invită pe o păstoriță să vină cu ea,care o refuză.Ajung apoi la Vrăjitoarea cea Bună de la
Miazăzi,care îi promite ajutor în schimbul Pălăriei Fermecate.Sperietoarea dorește să se întoarcă în Cetatea de Smarald,pe care o va
guverna,Omul de Tinichea dorește să se ducă la Winkiezi,iar Leul vrea să devină rege în pădurea lui.Dorothy împreună cu Toto,ajutață de
conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.
Dumbrava minunată
de Mihail Sadoveanu
(rezumat)
LIZUCA-o fetiță,a cărei mamă a murit,este mărunțică,însă voinică și plinuță,ochii căprui par o mică floare de lumină,gene negre,nas
mititel,gura cam mare,tunsă băiețește,se stăpânește îndurând jignirile și durerile,deși este bătută în fiecare zi.Este hotărâtă să plece și
prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.Își ia cenușă,pentru a însemna drumul pe care merge.Pe drum văd săbiile de
păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.Patrocle este mușcat de furnici.Trec pe lângă sălcii ,văd
gângănii mărunte și roșii și ajung în dumbravă,ce-i apare ca o lume de basm.Apare o bătrână,iar Lizuca crede că este sfânta Miercuri.Ajung
în fundul văii la o punte de lemn și la un pârâu cu broaște,întâmpinați de o ciocănitoare și de păsărele mărunte,de un mierloi mirat.Luna apare
și cei doi nu mai văd drumul,un licurici le arată locul de culcuș-o scorbură de răchită bătrână,iar Lizuca mărturisește că se teme de bursuc.Un
iepure apărut este gonit de cățel,se aud un greiere și o privighetoare.Dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor
mergeau un bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar
Lizuca și-a amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea cândva mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței și i-au spus că Țâncul
Pământului și iepurele au vestit venirea ei.La semnalul domniței apare un podișor de argint,iar pe cărări vin toate jivinele pădurii.Erau vietăți
care apăreau numai noaptea,bătrâneii i-au spus povestea tristă a lui Statu-Palmă,un morar care a fugit de răutatea oamenilor și trăiește alături
de alți uriași pe alt tărâm.Bătrânul îi amintește fetiței de dorința tatălui său de a vinde dumbrava,locul de poveste.Domnița povestește despre
timpurile de demult când în dumbravă trăiau zimbri,păsări mari,oameni buni,iar urșii și mistreții se închinau în fața unei zâne cu păr de
aur.Despre ea povesteau oamenii. Făt-Frumos a chemat-o cântând din fluier,iar zâna a venit zile la rând,fără a fi văzută de ceilalți oameni ce-
l însoțeau.Sfătuit de un vraci,el îi cere zânei inelul,ea îi spune că nu podoabele,ci dragostea este de preț.Îi taie o șuviță din păr,pe care nu o
poate vedea nimeni și-atunci Făt-Frumos a renunțat a o mai vedea și a plecat singur și tot așa a murit, fără a cunoaște adevărul despre
zână.Lizuca află că bărboșii cei cărunți nu știu povești,pentru că ei sunt meșteri fauri,care scot din peșteri comori.Lăcrimând,bătrâna
povestește despre o căsuță de răzeși,unde sub icoane o femeie tânără îi spune unei fetițe aceleași vorbe pe care mama Lizucăi i le spusese
înainte de a muri.Ca prin minune ființele de lângă Lizuca dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.Aude glasul
mamei virege ce-i certa pe bunici,dar aceștia îi spun că au găsit-o pe fetiță rătăcită în pădure și refuză să o dea,amenințând-o că se pot și
judeca.Bunica intră în cameră și-i povestște fetiței că mama vitregă și slujnica s-au apropiat de stupi,iar albinele le-au gonit,înțepându-
le.Bunica o mângâie și o liniștește.
Două fetițe: Dorothy și Lizuca
Dorothy împreună cu Toto,cățelul, sunt luați de vântul puternic care ridică totul în aer: casa,staulul care se rotesc toată noaptea.
Lizuca este hotărâtă să plece din casa în care este nefericită cu prietenul ei,Patrocle,un cățel ce-i înțelege suferințele,o susține.
Dorothy adoarme,dar când se trezește vede un peisaj minunat cu flori,un pârâu,păsărele,oameni fericiți cu pălării albastre cu clopoței,iar în
fruntea lor o mică femeie în rochie albă,este ,,vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte”,trei pitici sunt prietenii ei.
Lizuca,plecată de acasă,ajunsă în dumbravă, vede cum dintr-un perete de stâncă apar șapte omușori veseli,în fruntea lor mergeau un
bătrânel și o bătrânică,erau urmați de patru prichindei cu bărbi cărunte.Ei duceau un pat pe care se odihnea o domniță bălaie,iar Lizuca și-a
amintit că-i știa dintr-o carte pe care i-o citea mama sa.Toți s-au așezat pe iarbă în fața fetiței.
În drumul ei,Dorothy întâlnește într-un lan de porumb o,,Sperietoare” .
În drumul ei, Lizuca vede săbiile de păpușoi,pe împărăteasa lor, Sora-Soarelui,căreia îi povestește despre necazurile ei.
Dorothy împreună cu Toto,ajutață de conduri vor zbura spre casă.Aterizează amândoi acasă.
Ca prin minune ființele de lângă Lizuca din dumbravă dispar, lângă ea apar bunicii,iar dimineața se trezește în căsuța lor.
Ambele fetițe: Dorothy și Lizuca,fetițe orfane,visează să trăiască într-un loc mai bun, sunt însoțite de câte un cățel: Toto și Patrocle.Pleacă
de acasă,pentru a căuta o ieșire din viața lor obișnuită: luată de un vânt puternic sau nesuportând o viață cu certuri.Fiecare ajunge pe un tărâm
de vis : într-o cetate de smarald sau într-o dumbravă minunată.În lumea lor de vis apar personaje de basm:pitici,omușori,ființe ciudate,peisaje
fantastice.Finalul fiecărei întâmplări este fericit:ambele fetițe ajung în locurile numite,,acasă”.
În această piesă de teatru,Sufleurul (persoana care,,suflă”șoptind replicile actorilor ce interpretează pesonajele din piesa de
teatru)este cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea acţiunii. Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar
el este, în acelaşi timp, cel mai nobil („şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a fost”). Acest sufleur, deţinător al tuturor
secretelor teatrului, doreşte să-şi îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de talent, pe de o
parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său perechea.Răzbunarea sa este dorința de a-i face pe ceilalți să vadă
adevărata față a talentului unui anonim,de a-i îndrepta pașii acestuia spre reușită.
Intrigia e simplă, servind doar ca pretext unei imeinse desfăşurări de realități şi de probleme: Nenea Costică, sufleur bătrân
într-un teatru de provincie, şi-a petrecut o viaţă întreagă în,, cuşca-i” căscată,este om supus, sortit uitării,ca toţi cei ce lucrează
din umbră. O singu:ră ambiţie mare a avut : să descopere u:n talent veritabil și să-i ușureze ascensiunea, spre a-şi
asigura, ,măcar în chipul acesta recunoștința posterității.Într-o,, Fetiță”,absolventă de conservator,Sufleorul își pune toată
încrederea,studiază cu ea rolul pe care urma să-l joace altcineva,răstoarnă toate piedicile ce se ivesc,încrezător în izbânda ei,îi
dă o lecție de viață,când este atrasă de un tip insensibil și este fericit când ,,Fetiței”,o necunoscută, i se oferă un angajament
strălucit. Și astfel autorul a dezvăluit un colț de lume mai puțin cunoscut-lumea culiselor unui teatru cu pitorescul ei,cu
omenescul,cu tragicul ei.
Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor
personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice.
Fragmentul citat aparține unei opere dramatice. Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind
mai multe scene,aici este scena I. Fiind o operă dramatică, conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii privind jocul
actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul
(naratorul) neintervenind deloc în text.(în fragmentul de față,la început, există o prezentare a personajului,nenea
Costică).Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații
scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru
a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică.
Titlul arată felul în care omul,sufleurul,cel care asigură confortul emoțional al actorilor,dă satisfacție unei debutante care nu e
în măsură să-și facă singură dreptate;este un fel de răsplată pe care și-o dă pentru meseria lui ascunsă de o viață. Sufleurul, în
timpul unui spectacol, este cel ce asigură confortul emoţional al actorilor. Este de-a dreptul reconfortant să se ştie că orice s-ar
întâmpla, este cineva în culise care va veni invariabil în ajutor
Dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje:nenea Costică și Fetița schimbă replici într-un ritm
foarte viu.
Pe scenă,,nenea Costică se adresează insistent Fetiței,nemulțumit de absența acesteia,de neputința ei de a repeta un text.Se
adresează părintește folosind pluralul,sunt împreună.Mândru de rolul lui în teatru,îi vorbește despre cum a îndrumat spre reușită
mulți actori.Fetița este descurajată,trebuie să interpreteze un rol în care fusese distribuită o actriță cunoscută,,coana Mica”,este
speriată că interpretarea va fi la,,premieră”.Încrezător în darul lui de a descoperi actori valoroși,nenea Costică îi amintește
Fetiței despre seriozitatea rolului lui în teatru:de-acolo din cușca de sub scenă a văzut adevărata viață a teatrului.Interesantă
este ultima replică:munca grea și istovitoare,dăruirea pe scenă înseamnă succes,adică primirea favorabilă făcută de
public pentru jocul ei.
În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două personaje reprezintă tipologii umane.Nenea
Costică este un om matur,cunoscător al talentului fetei,dornic de a da teatrului o actriță talentată;este insistent în fața
refuzului,argumentând că munca înseamnă dăruire,că succesul va fi obținut prin osteneală,chin; este autoritar,cu vocea
hotărâtă a omului ce și-a petrecut o viață în teatru știe să vadă o persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile.
Nu se lasă convins de vorbele timide ale Fetiței pe care o vede o adevărată stea a teatrului,de accea o supune unui adevărat
interogatoriu,pentru a-i spulbera neîncrederea.Este un om adevărat, al cărui farmec stă în generozitatea sa demnă şi exigentă.
Celălalt personaj,Fetița(diminutiv)este o anonimă,nu i s-a dat un nume,pentru a arăta neîncrederea în puterea de a se face
remarcată,inocența gesturilor,este lipsită de curaj-crede că nu poate interpreta rolul în care fusese distribuită o actriță
consacrată,dar omul care,,sufla”cuvinte,atunci când actorul trece prin niște momente mai speciale,mai tensionate,îi dă
curaj,povețe despre încredere,despre depășirea obstacolelor sufletești.Fetița primește,astfel,o lecție de viață: Succesul în
carieră este un proces de durată, se obţine treptat, prin muncă și perseverență.
Dialogul celor două personaje are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor: mișcarea
ezitantă a fetei; hotărârea din glasul sufleorului.
La începutul scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul personaj.Limbajul celor două personaje este
unul normal între doi oameni diferiți:unul cu o experiență de viață,care a văzut multe aspecte din încăperea mică sub scena
teatrului și o tânără debutantă,începătoare în teatru,neîncrezătoare în talentul său,în viața teatrului.
În concluzie, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice,pentru că dialogul este modul principal de
expunere, iar prezența indicațiilor scenice au un rol diferit pentru cititor,ajutându-l să-şi reprezinte imaginativ situaţia existentă,
pentru spectator, sunt redate vizual prin reprezentarea scenică, pentru regizor ,sunt un suport al punerii în scenă.
,,Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească.”
( Volumul,, Cel mai mare Gulliver” li se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 10
ani, a căror dorinţă arzătoare este de a creşte cât mai repede.
Misterios,autorul se inspiră din basme și nu-și situează personajul,pe Matei, într-un loc și un
timp,dar îi face un portret asemenea unui Făt frumos.Matei are șapte ani,este arătos,frumos ca
o floare,cu păr negru,nas mic și mai are patru dinți de lapte,știe să-și scrie
numele.Băiatul,înclinat spre visare, îşi doreşte să crească foarte repede şi să fie atât de mare,
încât nimeni să nu mai poată râde de el, pentru că este cel mai pitic. Referirea la ,,Călătoriile
lui Guliver” ale lui Jonathan Swift ne indică încă din titlu faptul că dorinţa lui Matei este
îndeplinită, chiar la superlativ, căci, într-o zi, plimbându-se prin curte, Matei dă peste un
cangur magician minuscul(un fel de peștișorul auriu) care îl face pe băiat să crească până
ajunge la nişte dimensiuni cu adevărat impresionante. În dialogul cu cangurul-magician,Matei
este nerăbdător,insistent,amenințător să-i fie îndeplinită dorința: vrea să ajungă
uriaș,asemenea lui Guliver –un gigant,deosebit de ceilalți din jurul lui.
Matei este atât de înalt,se simte fericit: cântă,râde,dansează, fiindcă totul a devenit
miniatural,iar el poate parcurge fără dificultate drumul cel lung prin lume.
(!!!!!!Prima reacţie a lui Matei cel foarte înalt este aceea de a-i dispreţui pe toţi cei pitici, dând
dovadă astfel că nu a învăţat încă lecţia pe care cangurul scamator voia să i-o dea. Purtându-se
cu cei care îi ies în cale în acelaşi mod în care prietenii lui se purtau cu el pe vremea când era
încă mic, Matei îi jigneşte la rândul său pe ceilalţi. Nu este însă nevoie de mult timp pentru ca
băiatul să se găsească din nou în necaz şi să aibă nevoie de ajutor.Matei trăiește satisfacția
independenței față de ei: atunci când e rugat să ajute la construcția unui pod, refuză, deoarece
își dă seama că, mare cum e, el poate trece apa dintr-o săritură: cui îi pasă de ceilalți?
Băiețelul stoarce un nor atunci când arșița e mare și are nevoie de răcoare, dar refuză să facă
același lucru spre folosul unor țărani ce sufereau din cauza secetei. Călătoria lui Matei ajunge
până la mare. Acolo eroul face o baie, dar refuză să salveze un echipaj naufragiat. De aici
încolo urmează drumul de întoarcere, presărat cu lacrimi: Matei descoperă că are și el nevoi, îi
este frig, foame, dar nimeni nu vrea sau nu poate a-l ajuta, în afară de, evident… mama
sa. Copilul și-a învățat lecția: ar prefera să fie din nou mic și realizează că slăbiciunile își au
rostul lor atunci când declanșează iubiria celorlalți oameni. Spre norocul lui totul s-a petrecut
doar în vis. Matei se trezește fericit,că nu a trăit acel coșmar în realitate.
Cartea lui Gellu Naum propune o reflecție asupra noțiunii de vis, jucându-se cu înțelesurile a
două feluri de vise: cele pe care le avem cu ochii deschiși și visele din somn. Aici, în povestea
lui Matei, ficțiunea trăită în somn vindecă iluzia acelui ce bine ar fi dacă aș fi …
,,Cel mai mare Gulliver ”este o poveste pentru copii, cu un copil erou pricipal, dar ea poate fi
citită și ca o alegorie cu copii, despre slăbiciunile adulților, adevărații mari fabricanți de
iluzii.)
,Cel mai fain uriaș din oraș”
autor:Julia Donaldson; ilustrator: Axel Scheffler )
,, George era cel mai modest îmbrăcat uriaș, din oraș.....Purta întotdeauna un halat vechi și peticit și o pereche de sandale
vechi și uzate.
- Aș vrea să nu mai fiu cel ma modest uriaș din oraș.... spuse el trist.
Într-o zi, în orașul lui s-a deschis un magazin de haine de uriași care era plin de haine elegante. Și-a cumpărat de acolo o
cămașă elegantă, o pereche de pantaloni eleganți cu o curea, o cravată dungată, o pereche de șosete elegante și o pereche de
pantofi strălucitori. Acum era cel mai elegant uriaș din oraș. George și-a lăsat hainele vechi într-o plasă, în spatele magazinului.
Era gata să plece spre casă când a auzit un zgomot.
O girafă care era foarte supărată pentru că o durea gâtul și nu găsea nicio eșarfă suficient de mare pentru gâtul ei, cerea ajutor.
- Nu te întrista, ia cravata mea și înfășoară-o în jurul gâtului și o să te simți mai bine. Oricum nu se potrivește cu șosetele
mele....
- Mulțumesc, spuse girafa.
George plecă mai departe și spuse: „Cravata mea e eșarfă pentru o girafă răcită, dar sunt totuși cel mai elegant uriaș din
oraș....” Ajuns lângă râu, George auzi un oftat:
- Ce s-a întâmplat?
- Barca mea, spuse țapul, furtuna mi-a rupt pânzele...Sunt foarte supărat! Mi-aș dori o pânză puternică pentru barca mea.....
- Nu te întrista, îți dau cămașa mea, oricum nu pot să o port încheiată. O să fie pânza potrivită pentru barca ta.
Țapul i-a mulțumit și a plecat. George și-a continuat drumul spunând:
- Cravata mea este eșarfă pentru o girafă, cămașa pânză pentru barca țapului, dar eu sunt cel mai elegant uriaș din oraș”. În
drumul lui George a întâlnit ruina unei case. Lângă ea, o mamă șoricioaică cu șoriceii ei plângeau pentru că au rămas fără
casă. George le-a oferit unul din papucii lui, spunând că oricum îl strângeau. Sărind într-un picior, George cânta voios același
cântec:
- Cravata mea.......”
Ajungând într-un camping George se întâlni cu o vulpe care era tristă pentru că și-a scăpat sacul de dormit în noroi. Acesta i-a
oferit șoseta lui. George își continuă drumul voios, cântând cântecul lui.... Apoi s-a întâlnit un câine căruia i-a dăruit cureaua lui
să o folosească ca și pod pentru a trece peste o mlaștină. Vântul a început să bată iar George și-a continuat drumul cântând
fericit: „Cravata mea este eșarfă pentru girafă, cămașa pânză pentru barcă......, iar eu sunt cel ma elegant uriaș din oraș.....”
Pentru că nu mai avea cureaua care să îi țină pantalonii, aceștia i-au căzut, iar el nu mai era cel mai elegant uriaș. S-a grăbit să
își cumpere alte haine dar magazinul era deja închis. În spatele magazinului a văzut un pachet care i se părea cunoscut. Acolo
erau vechile lui haine. Era foarte fericit...,se simțea confortabil în ele. Le-a îmbrăcat și a pornit spre casă.
În fața casei îl așteptau toate animalele pe care le-a ajutat. Acestea duceau o cutie mare, de cadou, cu fundiță. L-au încurajat
să o deschidă. Înăuntru era o felicitare aurie și o coroană. George și-a pus coroana și a deschis felicitarea. Pe felicitare era
scris: „Cravata ta este eșarfă pentru o girafă răcită, cămașa o pânză pentru barca țapului, pantoful căsuță pentru șoricei, șoseta
pătuț pentru vulpe, cureaua pod pentru un cățel, iar coroana este pentru cel mai BUN uriaș din oraș”.
,,Cel mai fain uriaș din oraș" este o poveste despre generozitate.
Dacă Matei și-a dorit să ajungă uriaș,George,personajul din cartea,,Cel mai fain uriaș din oraș” este chiar un uriaș care poartă
mereu aceleași haine vechi și ponosite,contrastează înfățișarea lui cu a lui Matei cel frumos. Nu se știe de ce, poate pentru că
în orășelul liniștit în care locuiește George nu sunt magazine cu haine pentru uriași. Dar într-o zi, în oraș se deschide o prăvălie
nouă unde se găsesc haine foarte-foarte mari. Numai bune pentru George, care nu stă mult pe gânduri și își cumpără de toate.
Ce cravată elegantă, ce cămașă fină, ce pantofi strălucitori are acum George... E complet schimbat. Acum, se plimbă vesel pe
străzi la fel ca Matei ,depășind în înălțime casele din jur. Dar, chiar dacă privește totul, vrând-nevrând, de sus, George are timp
să fie atent și să-i ajute pe cei pe care îi întâlnește,în timp ce Matei,fericit de noua lui înfățișare ,dansează de fericire, fără a-l
interesa ce se-ntâmplă în jurul lui,doar se minunează de lumea miniaturală.Hainele noi ale lui George sunt doar... haine... poate
că e cel mai fain uriaș din oraș sau poate că nu. Dar e cu siguranță cel mai prietenos uriaș.Și Matei i s-a adresat calm
cangurului-scamator,dar dorind să se transforme într-un uriaș a schimbat tonul,poruncind sădevină uriaș.George se oferă să
salveze toate animalele care sunt puse la încercări grele. Deși îi plăceau hainele, pentru ca nu mai era un uriaș zdrențăros,
renunță cu usurință la ele și se bucură,dialogând cu prietenie cu micile viețuitoare de fiecare dată când găsește soluții pentru a
ajuta. Și așa renunță la cravată, pentru a încălzi gâtul unei girafe răcite, renunță la pantof ,pentru că familia de șoricei rămâne
fără casă. Matei este mândru de înălțimea lui și pleacă să cunoască lumea,dar George impresionează prin
dărnicia,compasiunea pentru cei mici și neajutorați.
(gândește-te și la alte asocieri : hiperbola din ,,Pașa Hasan”-portretul lui Mihai
uriașii din,,Harap Alb
10 mai 2021
Nu te-am uitat,dragă jurnalule,nu te-am mai deschis,recunosc...a fost vacanța de primăvară,sărbătorile pascale,am mers cu
bunicii la biserică,apoi masa de Paște...ei!ocupații fericite!
Astăzi m-am hotărât,vom fi împreună,pentru că vreau să scriu despre ceva interesant.Dimineață în soarele cald,în parfumul
florilor de iasomie,l-am așteptat pe sticletele colorat și cântător, să apară pe una din crengi.Și-a făcut obiceiul să vină,să-și
cânte ariile melodioase,să mă privească,să ciugulească boabele dintr-o farfurioară și-apoi să plece numai el știe unde.A venit!
și așa se repetă ritualul știut numai de noi doi.Apoi m-a vizitat noul meu prieten venit de curând în clasa noastră...în primele zile
nu l-am băgat în seamă,dar într-o zi l-am auzit vorbind cu tatăl său despre un zbor cu paranta,râdeau și i-am invidiat pentru
apropierea dintre ei.Și așa din curiozitate l-am întrebat de ce este atras de acest zbor,iar el mi-a spus că poți trăi o senzatie
unică pe care ar trebui să o încerci măcar odată,că zborul cu parapanta este un sport aerian.Încă de la decolare, când te
desprinzi cu picioarele de pe pământ, în zbor… când primești comenzile și faci ușor virajele în aer.. până când aterizezi.. te
simți ca un înger. Ești exact ca un om care se transformă în înger și prinde aripi....
Simțeam o dorință deosebită,dorința zborului,dorința aceea de a mă avânta spre înalt, spre necunoscut,de a încerca să fiu
puțin ca sticletele meu.
Am mers cu el pe muntele apropiat de casa noastră și i-am văzut pe îndrăzneții aerului,am vorbit cu unii dintre ei,i-am urmărit
și-am înțeles că te poți bucura de senzații diferite, pentru că fiecare zbor este unic,acolo sus trăiești senzația de zbor
absolută,iar peisajul văzut de la înălțime este altfel.Bineînțeles m-am lăsat ademenit și am zburat,,în tandem”,adică am decolat
ținut de un pilot și am privit pământul,l-am văzut,,altfel”,parcă era un desen colorat...dar ce m-a uimit a fost un vultur care ni s-a
alăturat,crezând că îi suntem prieteni.Am înțeles că primul meu zbor cu parapanta tandem a implicat o doză de curaj și
încredere în pilotul care făcea toate manevrele necesare pentru ca decolarea, zborul și aterizarea să fie în siguranță
deplină. Încă de la decolare, când ne-am desprins cu picioarele de pe pământ, în zbor, când am făcut ușor virajele în aer.. până
când am aterizat.. m-am simțit așa...ca un înger.. La aterizare, l-am îmbrățișat pe pilot de bucurie,deși eram puțin amețit-asta n-
am spus-o nimănui.Dar colegul meu zbura alături de tatăl său departe,ei erau obișnuiți,erau asemenea păsărilor-simțeau
libertatea absolută,i-am asemănat cu doi Icari...superbi!!!!
Totuși,ce voi spune acasă?Adevărul,a râs colegul meu,strângând mătasea parapantei.Chiar așa:le voi spune cum a fost:
parcă am zburat cu aripile mele, am plutit printre nori, iar de sus totul mi s-a părut în miniatură,am uitat de tot și am simțit doar
aerul care mă mângâia că mâna mamei.
Zborul, dorința,visul celor îndrăzneți, merge mai departe! Puterea zborului nu se poate exprima prin sentimente, pentru că
atunci când simți și trăiești ca mine magia zborului, nimic nu mai prezintă importanță... în acele momente trăiești clipele
veșniciei...te simți stăpânul lumii. Acolo sus tu,omul cerului, rămâi fără cuvinte: ce ai văzut acolo, sus.? Tăcere, libertate...
Toate aceste trăiri ți le împărtășesc ție,dragul meu jurnal,știu că mi le păstrezi și le înțelegi...pe curând!!!!!
,Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră și-n zare norii ard.

Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă

Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,

Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.”
Priveghiuri lungi de toamnă.

În sfeșnicul lumânării Se luptă-n întuneric, tot scăpând-și zarea,
Pentru că se luptă cu somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă ...
Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,

Bat fâlfâiri greoaie deasupra casei tale ...
Se confruntă cu tăcere ... ?? și te străbate fiorii:
Ne lasă și cocorii!
"Fugiți, fugiți departe, întârziate în stâlpi,

nu v-apuce-n câmpurile înghețul de la poluri! "
Suspina trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă ...
,,Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și
marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de
acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor —
un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l
privea....
El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. Ridicându-și căciula cea
mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin
cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe
până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața
fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma
îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură iar în acea
intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că
seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. Între acești muri afumați,
plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie
a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă
lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa
veche de lemn lustruit și adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am
putea numi, și totuși de o profundă melancolie. Era tânăr — poate nici optsprezece
ani — cu atât mai rău... ce viață-l așteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe
apucate, singur... și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să
citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de
visătoare.”
( Mihai Eminescu.Sărmanul Dionis)
,, Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, şi de câte ori podeaua scârţâia
mai puternic, se opreau brusc, ţinându-şi răsuflarea. Şi în acea clipă, aproape fără
să-şi dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar şi rămâneau pe întuneric.
— Să nu-ţi fie teamă, îi şopti când, puţin timp în urmă, se împiedică de o frânghie pe
care nu o putuse vedea şi, rezemându-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uşi se
deschise încet, scârţâind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ţi fie teamă. Nu e
nimeni în toată casa...
— Atunci de ce vorbeşti atât de încet? îl întrebă celalt.
Ieronim reaprinse lanterna şi roti de câteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără
să-l înalţe totuşi până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine:
faţa ofilită de licean, cu ochii adânciţi nefiresc în orbite, buzele subţiri şi părul tuns
scurt, cu un început de breton pe frunte. — Spuneai că te cheamă Vlad, nu e aşa?
— Vlad. Vladimir Iconaru.
— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-şi puţin capul, că niciodată,
nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a
cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case
străine şi se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care
văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de
gală ale soţului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două
uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.
— Dar spuneai că sunteţi rude...
— Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir.
Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopţii, ca
să căutăm un anumit obiect şi să-l furăm. E adevărat, un obiect având poate de un
anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.
— Şi o colecţie de coleoptere, adăugă Vladimir.
Ieronim îşi înălţă din nou lanterna, şi de data aceasta îşi concentră lumina deasupra
capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după câţiva paşi se opri.”
(Mircea Eliade, Uniforme de
general)
SCENA a IV-a--actul I
( Maiorul,Madame Vintilă,Bogoiu, Corina)
(Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și
cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce
coboară scara. A prins ultima replică a Madamei Vintilă și îi răspunde. [...]
CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta?
Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să
vă dau o veste bună, dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.
MAIORUL: O veste?
MADAME VINTLĂ: Bună?
BOGOIU: O veste bună?
(Au venit toți trei spre ea, viu interesați) [...]
CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră - azi
dimineață în orice caz – telefonul nostru va funcționa.
MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar auzindu-se replica
fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!
BOGOIU: Serios?
CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un
om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.
MADAME VINTILĂ: De unde știi?
CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați
dus cu maiorul la pescuit... Ai prins ceva, domnule maior?
MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate). [...]
CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce
dumneavoastră erați la pescuit...
BOGOIU: Vorba vine la pescuit.
MAIORUL: Nu mai taci, domnule?
BOGOIU: Ba tac, da' mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conștiință, câți pești
ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat) Buuun. Va să zică ai prins... câți ai
zis? Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru.
Nu cer un rechin. Prinde colo un obleț, ca să fie. Un cap de obleț, o coadă de obleț.
Un solz, domnule, un solz. Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea
mea! Când te-oi vedea cu oblețul în undiță, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată
spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva, pe-o etajeră) Pe
dumneatale te așteaptă.
MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindca altfel nu
știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…...”
(Mihail Sebastian,Jocul
de-a vacanța)
Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi
de Camil Petrescu
-tema si viziunea despre lume-
Autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor si indrumator, Camil Petrescu este considerat de
critica literara drept ”un om de teatru complet”, dramaturgia reprezentand, se pare, ”vocatia
prima si cea mai acuta” a scriitorului. Acesta pune capat romanului traditional si ramane in
literatura romana, in special, ca initiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria ca
”Intreaga poetica a romanului camilpetrescian exprima renuntarea curajoasa la iluzia
cunoasterii absolute a omului”.
La Camil Petrescu, ca si la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul inseamna experienta
interioara, in consecinta, si constructia romaneasca devine mai libera, determinata fiind de
conditia memoriei si a introspectiei : ”sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce
inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu,… din mine insumi nu pot iesi (…) eu nu pot
vorbi onesc decat la persoana intai…”. Deci, noului roman i se cer timpul prezent si subiectiv,
precum si folosirea persoanei intai, care actualizeaza ganduri, indoieli, fapte trecute,
inglobandu-le in cele prezente, totul fiind subordonat memoriei, singura care poate da
sentimentul concretului.
Opera literara “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman subiectiv,
psihologic, al experientei, modern. Romanul este o secie epica in proza, de cea mai mare
dimensiune, cu o actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase, amplu caracterizate si prin intermediul carora se construieste o imagine
cuprinzatoare asupra existentei omenesti. Publicat in anul 1930, romanul este jurnalul unei
vieti, viata lui Stefan Ghiorghidiu, care are o viziune aparte despre iubire si despre lumea din
jurul sau.Titlul
traseaza despartirea lui Gheorghidiu de abstractul
ideilor si intrarea lui in concretul amenintator, dar si stimulativ
pentru intelectualul silit sa conceapa intaia data alteritatea si
sa-si reorganizeze conceptia de viata. De altfel, titlul
sugereaza ideea ca romanul nu are o singura tema si traseaza
liniile compozitiei. Cele doua parti, strict delimitate, se refera
tocmai la cele doua teme, iubirea si razboiul. Cartea intai
corespunde planului interior si memoriei afective, subiective.
Evenimentele sunt restranse si analizate din perspectiva
trairilor pe care le genereaza in sufletul lui Gheorghidiu,
macinat de gelozie, tehnicile specifice romanului de analiza
psihologica fiind monologul si introspectia. In ceea ce priveste
structura interioara a romanului, se poate vorbi despre
descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de
geneza, de stabilizare si de acord al efectului cu spiritul, la
cote superioare, si de declin. Cartea a doua reprezinta planul
exterior, imaginea frontului romanesc din timpul Primului
Razboi Mondial. Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care
se desfasoara o lume,un intreg univers in care se consuma
experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel, iar uneori
interfereaza. Naratiunea este realizata la persoana I, ca o
confesiune a eroului, dar il recunoastem pe autor si in vorbirea
altor personaje.
Romanul incepe si se sfarseste, de fapt, cu aceeasi stare de
incertitudine : “Eram insurat de doi ani cu o colega de la
Universitate si banuiam ca ma insala”. La sfarsit, in ciuda asa-
ziselor certitudini intarite de scrisoarea anonima, eroul se
indoieste :“ Si totusi imi trece prin minte, ca un nour de
intrebare… Dar daca nu e adevarat ca ma insala? Daca din nou
am acceptat o serie gresita de asociatii?” Ceea ce intervine in
plus este indiferenta, oboseala. Eroul a trecut prin experienta
razboiului, viata nu trebuie irosita in framantari marunte :“Dar
nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”
In “ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, eroii
se cunosc din anii studentiei, sentimentul se naste din
admiratie, duiosie si, nu mai putin, cum marturiseste insusi
Ghiorghidiu, din orgoliu: “ Incepusem totusi sa fiu magulit de
admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine,
fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre
cele mai frumoase studente si cred ca acest orgoliu
a construit baza viitoarei mele iubiri”. Casatoria
este linistita o vreme, mai ales ca cei doi duc o
existenta cuminte, modesta, fara posibilitati
materiale. Mostenirea le schimba insa cursul
existentei, lansandu-i pe cei doi tineri in lumea
mondena si ii da lui Gheorghidiu posibilitatea de a
trai launtric, de a reflecta asupra existentei sale
individuale, asupra conflictului cu el insusi, pentru
ca afectul si intelectul vor fi intr-o permanenta
lupta.
Primul plan se desfasoara dupa formula
monologului interior, in care Gheorghidiu isi
rememoreaza experienta conjugala, trairile sunt
puternice si intamplarile deosebite. Gheorghidiu
este un inadaptat si, pana la urma, un invins, asa
cum remarca G. Calinescu “el e un filosof intr-o
lume de nestiutori de carte cinici, si acesti
nestiutori de carte il pacalesc si ii fura o buna parte
din mostenire”. Discutia de la popota ofiterilor
pune in evidenta pozitia inadaptatului Gheorghidiu
care incerca sa nu-si divulge sentimentele si sa se
adapteze situatiei, dar luciditatea lui invinge
framantarea interioara ; taios, el explica si
explicand se situeaza, riscand, deasupra celorlalti
“Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti,
cu notiunile dumneavoastra cumparate si vandute
cu toptanul : << asa am auzit…asa vand>> sa
dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si,
privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce
va pricepeti.”Confruntarea il izoleaza pe
Gheorghidiu care, iritat de spiritele inguste si
cutremurat de suferinta, emite o astfel de judecata
“Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”. Ne aflam in fata unui erou
care isi expune clar conceptiile despre iubire si despre moarte. “O
iubire mare e mai curand un proces de autosugestie…Trebuie timp si trebuie complicitate
pentru formarea ei”. Riposta lui Gheorghidiu concentreaza sensul pasiunii lui si ”conjunctia ei
cu inteligenta” ; un personaj din teatrul lui Camil Petrescu, Pietro Gralla (din ”Act Venetian”)
spunea : “Mintea trebuie sa ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevarate ale dragostei
sunt bucurii ale mintii” . Dragostea devine un produs al spiritului si aici nu a reusit sa se ridice
Ela, cum nu a facut-o niciuna dintre eroinele pieselor sale de teatru.
Asa cum se observa, eroul lui Camil Petrescu este nascut din framantari, scepticism, tensiune
intelectuala, etica umana, el cauta, ca toti eroii lui Camil Petrescu, certitudini, pentru care ei
traiesc, o singura data, un mare sentiment: “Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar
unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate
devenirile, amandoi, si vrem sa pierim la fel amandoi…”
In partea a doua a romanului, framantarea si nesiguranta continua. Inconjurat de flacarile
razboiului, Gheorghidiu traieste interior aceeasi indoiala chinuitoare: “Dar m-a iubit? Surad
pentru mine singur…O partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut si altele inaintea ei?... I
se cuvine sa rescunosc ca nu m-a inselat decat atunci cand am devenit bogat.” Eroul incearca
la un moment dat un sentiment de zadarnica framantare in fata grozaviei mortii. Sentimentul
iubirii este confruntat astfel cu cel al mortii : “Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de
oamenii acestia, dintre care unii vor murii, peste zece, cinsprezece minute, altii maine,
poimaine, saptamana viitoare”. Romanul de dragoste se incheie cu aceeasi incertitudine si cu
portretul spiritual al sotiei, care nu mai are nimic din farmecul fascinant al femeii care a fost :
“Vorbeste mult, platitudini incalecate, asociate la intamplare si zambetul meu o incurajeaza.-
Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti.”
Astfel, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este
asa, cum crede autorul despre toate operele sale, o ilustrare a disolutiei unei personalitati, in
conflict cu societatea si cu ea insasi. Caracterizat de autenticitate, romanul prezinta o drama
de cunoastere a unui individ de exceptie, Stefan Gheorghidiu - omul absolutului.
de Camil Petrescu
-personaj-
jurul sau.
Eroul corespunde intelectualului ce traieşte o drama de
cunoaştere, aceasta determinându-l la o verificare totala
a conceptiei de viata. Toate observatiile din roman
asupra sa intră in sfera autoportretului, deoarece intregul
text este scris la persoana I, dintr-o singura perspectiva.
Totuşi, imaginea sa este relativizată, ca a oricarui
personaj modern.
Ca un "judecător maniac şi bolnav", işi analizeaza
nefericirea şi gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu
are curajul sa le recunoască: ,,Niciodata n-am avut
prilejul să fiu până la capat nefericit", ”Nu, n-am fost
nicio secunda gelos, deşi am suferit atâta din cauza
iubirii." Gheorghidiu recunoaşte că este predispus spre
introspectie, spre construirea unor ipoteze despre
lucrurile care il preocupă, aşa încât starea sa specifică
este "macinarea sufleteasca", "foiala de şerpi": ”Noptile
mi le petreceam in lungi insomnii, uscate şi
mistuitoare". Se victimizează, transformând orice
întâmplare minoră in dezastru sufletesc, findcă nu
suportă să fie contrariat: "pot transforma însă mici
incidente în adevarate catastrofe, din cauza unui singur
moment contradictoriu." Este constient de perceptia
eronată a celorlalti asupra caracterului său, intransigența
fiind cea care-l face insuportabil în ochii cunoscutilor:
"aveam o reputatie de imensă răutate, dedusă din
îndârjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din
intoleranta mea intelectuală", "... mă decretau lacom,
egoist, lipsit de caracter".
Discutia de la popota ofiterilor pune in evidenta pozitia
inadaptatului Gheorghidiu care incerca sa nu-si divulge
sentimentele si sa se adapteze situatiei, dar luciditatea
lui invinge framantarea interioara ; taios, el explica si
explicand se situeaza, riscand, deasupra celorlalti “Dar
iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu
notiunile dumneavoastra cumparate si vandute cu
toptanul : << asa am auzit…asa vand>> sa dezbateti
toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si, privindu-i
dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va
pricepeti.”Confruntarea il izoleaza pe Gheorghidiu care,
iritat de spiritele inguste si cutremurat de suferinta,
emite o astfel de judecata “Cei care se iubesc au drept
de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Ne aflam in
fata unui erou care isi expune clar conceptiile despre
iubire si despre moarte. “O iubire mare e mai curand un
proces de autosugestie…Trebuie timp si trebuie
complicitate pentru formarea ei”.
In partea a doua a romanului, framantarea si nesiguranta
continua. Inconjurat de flacarile razboiului, Gheorghidiu
traieste interior aceeasi indoiala chinuitoare: “Dar m-a
iubit? Surad pentru mine singur…O partida, un viitor
sot? Atunci de ce n-au facut si altele inaintea ei?... I se
cuvine sa rescunosc ca nu m-a inselat decat atunci cand
am devenit bogat.” Eroul incearca la un moment dat un
sentiment de zadarnica framantare in fata grozaviei
mortii. Sentimentul iubirii este confruntat astfel cu cel al
mortii : “Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de
oamenii acestia, dintre care unii vor murii, peste zece,
cinsprezece minute, altii maine, poimaine, saptamana
viitoare”.
Scriitorul prezinta starea de spirit a eroului inainte de a
participa la lupta: o neobosita cautare de certitudini;
cand se va da lupta, se va intreba asupra sensului
acesteia, asupra imprejurarilor in care va muri: “Stiu ca
voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana
care-mi va sfasia trupul. Si-un gand staruie, plutind
peste toate ca o intrebare: <<pentru mine, oare cum va fi
?>> “Si iata-l nelinistit, demoralizat “, intr-o stare
jalnica.
Voind sa-l determine să accepte moştenirea, Ela il
incurajează să se lupte pana la capat cu rudele sale,
indiferent ce anume presupune lupta, si sa nu se lase
inşelat de cei care vor să profite de bunatatea lui: "Dar
nu vezi ca toti vor så te inşele... Pentru că eşti prea
bun..." Cand el ii reproşeaza flirtul cu G., ea ii
reproşeaza hipersensibilitatea: "Eşti de o sensibilitate
imposibila!" De asemenea, de fată cu el, il
caracterizează evidentiind faptul că este intransigent si
nu accepta compromisul in nicio situatie "Asa e
totdeauna… pune in toate o patimă." In altă scenă, deşi
anonimă, o doamnă in varstă are rolul unei cutii de
rezonantă. Nu de putine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu:
,,Atâta luciditate e insuportabila, dezgustatoare". Il
scoate din randul celorlalti oameni prin tendinta de a
despica firul in patru, care se traduce nu numai prin
hipersensibilitate, dar şi prin predispozitia de a exagera,
chiar şi in privinta celui mai banal lucru: ,,Dumneata
eşti dintre cei care fac mofturi interminabile si la masă.
Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de par în
mâncare."
Astfel, Stefan Gheorghidiu face parte din “familia
sufletelor tari”, revolta lui izvoraste din credinta ca nu
exista salvare fara curajul adevarului. Acesta este un
inadaptat superior, un om al absolutului, plecand la
razboi din motive de pura onoare si din sete de
cunoastere.
de Camil Petrescu
-relatia dintre doua personaje-
jurul sau.
Romanul de dragoste încadrat de romanul

de razboi, inregistrează evolutia unui
cuplu, jalonată de gelozii şi trădări, multe
dintre acestea find rodul unei imaginatii
prea bogate sau al unui orgoliu nesfarşit,
ambele recunoscute de personajul-narator,
Stefan Gheorghidiu. In acelaşi timp, Ela
este şi ea o imagine înşelatoare, superfluă,
ca un tablou de multe ori refăcut şi refuzat
la sfârşit, ca neconform.
Ela şi Ştefan Gheorghidu, "suflete de carne
şi matase", träiesc o poveste de dragoste
intensă, dar sfårşită într-un timp foarte
scurt. Intrati intr-un triunghi amoros,
alături de G. (Gregoriade), demonstrează
superficialitatea sentimentelor care erau
altădată profunde. Statutul lor social pare a
fi piatra de incercare a relatiei. Ştefan este
un tânăr intelectual, student la filosofie,
fiul unui publicist şi profesor universitar
apreciat, Corneliu Gheorghidiu. De
asemenea, este sărac, dar are rude foarte
bogate şi influente in societatea
bucureşteană.
Eroii se cunosc din anii studentiei,
sentimentul se naste din admiratie, duiosie
si , nu mai putin , cum marturiseste insusi
Gheorghidiu, din orgoliu: “Incepusem
totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o
avea mai toata lumea pentru mine, fiindca
eram atat de patimas iubit de una dintre
cele mai frumoase student si cred ca acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri”. Ela reprezinta un continuu prilej de
uimire, urmeaza ”cu pasiune” franceza si
romana, in cadrul aceleiasi universitati,
participand cu entuziasm la cursuri de
filosofie si matematici superioare. “Cu
ochii mari albastrui, vii ca niste intrebari de
clestar”, ”cu trupul balai” si cu ”gura
necontenit umeda si frageda”, dar mai ales
cu generozitatea care i se citeste pe chip,
Ela trece triumfatoare inaintea altor fete si
starneste orgoliul celui care avea sa-i
devina sot.
Personajul rememorează povestea
căsatoriei sale, insistând pe momentele
care i-au declanşat şi apoi i-au întretinut
drama. El se cåsatoreşte cu Ela dintr-un
sentiment cavaleresc, impresionat de gestul
ei de daruire totala, convertindu-si
pretuirea lucidă in sentimente, pana la
dependentă. De aceea, pentru el ”o iubire
mare e mai curând un proces de
autosugestie… Trebuie timp şi trebuie
complicitate pentru formarea ei. De cele
mai multe ori te obişnuieşti, greu la
început, să-fi placă femeia fara care mai
tarziu nu mai poti trăi.” Gheorghidiu este
convins că iubirea evoluează de la
idolatrizarea voluntară la boala.
In momentul in care o cunoaşte pe Ela, el
studiaza filozofia, dar, o dată nascuta
suspiciunea, personajul işi abandonează
treptat preocupárile intelectuale:” Din
cauza asta, nici nu puteam să-mi dau
examenele la vreme. Imi petreceam timpul
spionându-i prieteniile, urmărind-o, facánd
probleme indisolubile din interprearea unui
gest, din nuanta unei rochii şi din
informarea laturalnică despre cine știe ce
vizită la vreuna dintre matuşile ei.” Mai
mult, Gheorghidiu nu are nici o altã
preocupare, nici o altă pasiune, ci trăieşte
cu atentie încordată fiecare detaliu al
existentei Elei, iar această tensiune îi
atenuează forta vitală. Eroul urmăreşte
atitudinea sotiei sale cu o precisă intentie
de a ajunge la un rezultat cert, de a avea o
certitudine, adică face din ea un obiect de
studiu, alimentându-şi astfel gelozia,
alertându-şi orgoliul, potolindu-si nevoia
de investigatie intelectuală.
De aceea, când Ela se lasă fotografiatä de
Gregoriade, cu bratele incarcate de flori,
gestul ei capätà poroportiile unei trădări,
iar vulgarizarea ei treptată (cochetăriile,
superficialitatea, preocuparea pentru
valorile materiale) reprezintă o imagine
care se naşte in mintea lui Gheorghidiu din
încercarea disperată de a-si distruge
închisoarea pe care sigur şi-o clădise.
Hipersensibil şi incapabil de comunicare,
personajul nu se poate elibera de obsesia
intretinutà cu asiduitate, adâncită prin
inclinatia lui naturală de a analiza
exhaustiv realitatea. El traieşte exclusiv cu
mintea: senzatiile, trăirile sale sunt
fabricate cu minutiozitate in laboratoarele
gândului.
Schimbarea statutului social, după ce
moşteneşte banii unchiului inseamna
pentru el distrugerea intimității cuplului.
Obligatiile care decurg din noua viata
(distractiile mondene, relatiile de
conjunctură, chiar modificarea garderobei)
il împovărează şi îl jignesc. El se simte
umilit deoarece nu mai are exclusivitate
asupra Elei. Gelozia sa vine dintr-un
orgoliu rănit, mai precis din faptul cã
viziunea sa ideală despre iubire este
contrazisă, este atacată violent de noua
realitate pentru care el nu este pregätit. lar
convingerea lui se clädeşte treptat, prin
analiză şi rememorare:”Printr-o ironie
dureroasă, eu descopeream acum treptat,
sub o madonă crezuta autentică, originalul:
un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”
Totuşi, detaşarea devine imposibilă pentru
că Gheorghidiu a facut deja din acest caz
de studiu centrul vietii lui: ”Cautam din
nou in toate localurile, ca s-o văd ,dar, dacă
o gaseam, plecam numaidecát, cu un cutit
infipt şi rámas in piept.”Pe lângă aspectele
ei strict omenești specifice unui suflet
sensibil, drama se ilustrează si
perspectivele pe care le are orice
intelectual complex in relatie cu
mentalitätile lumii. Insingurat, deziluzionat
moral şi sentimental, Gheorghidiu trăiește
dramatic impactul cu realitatea.
O scenă relevantă este cea care incheie
romanul. Gheorghidiu intrà in Bucureştiul
camuflat în intuneric, de teama
bombardamentelor. Noaptea din sufletul
său rezonează cu noaptea de pe Calea
Victoriei, amplificând impresia
copleşitoare de ,,cavou imens". In contrast,
casa lor este scäldată in lumina, lumina
adevărului: Ela îi apare aşa cum, probabil,
era de fapt, dizgratioasà şi plictisitoare: "tot
armamentul ei cuceritor e parcă demodat şi
nefolositor." Descoperind scrisoarea
anonimă care îi era adresată, el ii cere
explicatii, zâmbindu-i binevoitor, apoi o
intrerupe deodatä: ,,Ascultă, fată dragă, ce-
ai spune tu dacă ne-am despärti?” Detaşat
şi lămurit asupra vietii sale interioare, se
imaginează intr-un viitor posibil, ironizat
de ceilalti, iar sotia sa – ”aia blondă de
colo", ”la fel cu altele” - este motivul
ironiei. Enumeratia din final aruncă în
derizoriu povestea sa de dragoste: i-a daruit
”inca o sumă, ca aceea primită de ea la
Câmpulung", "casele de la Constanta",
”obiecte de pret, cărti, lucruri personale".
Subtil, Gheorghidiu pune punct inainte de
ultima sintagmă, Adica tot trecutul. Este
discursul unui invingätor.
Astfel, cuplul de personaje Ela-Stefan
Ghiorghidiu se destrama din cauza
nefericirii determinate de gelozie. “Se zbat
intr-o panza de paianjen, din care nu mai
pot sa scape pentru a se regasi in fata
adevaratelor lor sentimente.” (Liviu Calin)
O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea
lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si
a fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui
curent: autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca
piesa este inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul
1883 si revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar
faptele au un caracter verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii
umane, iar tema operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea satirizeaza
aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind
rasul moralizator. Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod
fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru
functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satirizate, insa, prin
triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si
mai multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se impleteste cu
monologul dramatic. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre
decor, dar mai ales despre mimica, gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice
devin astfel un mijloc de caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza
contrastul dintre aparenta si esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui
judet de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si
oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de
pierderea scrisorii de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-
centreaza asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei
satirizeaza aspecte sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti,
demagogi din piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura
din avutul statului si slujea interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos
si discuta politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele corespondentei)
si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa de scandal, folosita in
interese politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care
Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae
Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a
lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei
scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul
sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii,
acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita
Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-
are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza
coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul
cenzitar care dadea drept electoral doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista
persoane care nu au aceasta calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut
vota candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui
Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de
puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar
Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a
facut si ii face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte
tulburat”, iar cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de
tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul
autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.
“O scrisoare pierduta”
-caracterizare personaj-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid
al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Teme
secundare sunt iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de
pierderea scrisorii de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te
personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii
locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de
respect si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui
Catavencu: “am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”. Trahanache este casatorit cu
Zoe si are dintr-o casatorie anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan
Tipatescu, amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le
dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul
personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales
de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea
comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat
Trahanache pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care ii
asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre
care spune ca i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena
semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui
Tipatescu modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea
altceva decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand atent reactiile
lui Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau,
insa adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului.
Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea
5000 lei de la societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la
“centru” si sustine candidatul pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache
este demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in
acest sens este cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul
Trahanache reactioneaza brutal atunci cand este acuzat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi
si Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahanache
repeta mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate
fara printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabdare!”, sugereaza, pe
de o parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica
de care el se foloseste pentru a castiga timp de gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale
operei, prin ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul
este fie foarte naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia
din dorinta de a-si pastra situatia conjugala si cea sociala.
“O scrisoare pierduta”
-relatia dintre personaje-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid
al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media
satirizeaza si aspecte din viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin
caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin
caracterizare indirecta ce reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand
un statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar
Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu student. Este bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza
triunghiul conjugal, un mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar
Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod
indirect, prin comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si
sugereaza dulcegaria, ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca
moale, relevand maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu
are o rezonanta istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de
la tip, sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un
politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul
dintre aparenta si esenta deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-
si apere interesul. Pe de alta parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza
chiar agresiv atunci cand se simte amenintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul
piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat
de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de
moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si
inseland astfel increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in
posesia unei scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va
publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt
surprinse in didascalii, prin caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”,
“in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre
deosebire de Tipa-tescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta
este o ca-litate esentiala pentru un om politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie
sa ai si putintica diplomatie”. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru
functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna
cu Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand
averea necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului
Ghita Pristanda, pe care-l foloseste in serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa
lui Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-
i multe functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena
semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu
avea drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe
Tipatescu sa-i cedeze santajului, sustinand candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei,
de la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru
prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii,
autorul precizeaza ca “Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile
accentueaza imaginea triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o pastreaza
din interes. Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a Zoei.
Trahanache pare ca accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul social pe care-l are,
amandoi incercand sa salveze aparentele.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al
XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica,
realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea
problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea
unor surse de inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal,
povestea de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si
personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la
tehnica detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea
traiesc. Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este,
de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar pe
parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul
pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc Pripas,
la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia simbolica
a destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea
vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile
specifice, personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat
de cei mai saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa bucatariei”,
neindraznind sa intre in vorba cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o
invita la dans pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe
Ana la joc, desi o iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era
“mai saraca decat dansul”, pe cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o
invita pe Ana la dans, dar si intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu,
care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion
resimte dureros umilinta, “schimba fete-fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare.
Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului exterior dintre cei doi,
conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care oscileaza intre dragostea
fata de Florica, fata cu care fusese pana atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant,
care se putea implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea
de sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru a
prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile,
starostele vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o
data, conflictul interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica,
ii tine locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat
ii revin in minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o
muiere?”. Ion danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se
poate abtine si ii marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care
“tresari ca muscata de vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si
incepe sa planga, insa Ion este nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi
strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui
Ion. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea
Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul,
dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la
Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii
comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a
societatii transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului,
institutiile (scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul
bisericii, tocmeala zestrii, inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor
despre care George Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei
si ai generatiei”.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-caracterizare personaj-
Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier obiectiv
al vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune
veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta si
cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului,
resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si
discuta “treburile obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un
caine la usa bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza
saraciei si incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe
la bogati abia strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza
averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin
care dobandea respect si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia
tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza
in mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si
Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a
facut dansul stalpul casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-
si schimba statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele
moralei pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se
apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din monologul
sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta de a
avea pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul
romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana
cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai
frumoasa ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare
directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci
pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion incalca
regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si
vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-
l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste
in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci cand
acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de
luni, Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca
pamantul se inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate
pamanturile. Se ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii
zambea de o fericire nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a
biruit […] o ceata de balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca
tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta
a pamantului, sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat prin
individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte
este apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar
pe de alta parte este condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului
propus. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul
sau destin.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-relatia dintre personaje-
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este
considerat primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului principal si
eponim, un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”,
ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre narator si celelalte
personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este fiul lui Alexandru
Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp ce Ana e fiica lui Vasile
Baciu, un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul bucata cu bucata, in timp ce Vasile
Baciu muncise si isi sporise averea. Ion sufera cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa
obtina pamant prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti.
De aceea, ii incolteste in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in
care obtinea respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia morala a arivistului.
Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare directa: “era harnic si iute”, “unde
punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai
instrainase de cand devenise el stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese
elevul preferat al profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt
suficiente pentru a fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si
schimba statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o fire tacuta si
oropsita, menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru ca mama ii murise de
mica, iar tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca
mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de narator,
care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau interior:
dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si dorinta de a avea pamant, care
se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca
legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana “cu ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si
case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se
trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci
cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul
mortii incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George la
care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca tot
pe ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine crancena
ii ardea sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe
Ion: “am sa ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-
o recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de
George, care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional, in
care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua
personaje se degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana
doar posibilitatea de a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza,
facandu-se vinovat moral de moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau,
aspru sanctionat.
Relația dintre două personaje- Ion-Ana
Opera literară ,,Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse
aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă
este una obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Un element esential al
structurii acestui roman îl constituie personajele care participă la acțiune și se încadrează unor
anumite tipologii, stabilind între ele diferite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Personajele, ca element esential al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și
se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații. Aceasta nu înseamnă
însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu
defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe și verosimile. În privința
relațiilor dintre personajele romanului, acestea sunt numeroase, dar una dintre cele mai
interesante este cea dintre Ion, personajul principal al romanului și Ana, deoarece este o
relație aparte, complexă prin numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje. Evoluția
relației dintre aceste două personaje este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictelor și evidențierea relațiilor lor cu
celelalte personaje ale romanului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare sau de
tehnică narativă.
Statutul social, psihologic și moral
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de propria
condiţie socială, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. În societatea rurală a satului Pripas, unde
condiţia socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deţinute, Ion se
simte marginalizat social. Şi asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o
familie în care tatăl a risipit zestrea soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins
încă de la scena horei, printr-o secvență de perspectivă finalistă, când naratorul îl surpinde pe
Alexandru Glanetașul „abandonat ca un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în
vorbă printre bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica
„bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o ţintă pentru Ion care profită de nevoia ei de
tandreţe şi de afecţiune pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Cele două
personaje par să reitereze destinul părinţilor lor a căror căsătoriei are la bază acelaşi motiv al
flăcăului sărac şi al fetei bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zestre, pe care
ulterior a risipit-o. Tatăl Anei, Vasile Baciu, şi-a luat o soţie bogată, a păstrat averea, dar şi-a
pierdut nevasta. Aşadar, în acest roman care propune o viziune tradiţională, datele biografice
ale celor două personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion, cât şi
Ana vor încerca să forţeze limitele destinului, astfel, sfârşind tragic. Din punct de vedere
psihologic, atât Ion, cât şi Ana reprezintă caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion acţionează
obsesiv în dorinta lui de a avea cât mai mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv
afecţiunea lui Ion. Relaţia dintre cele două personaje este una specifică între manipulator şi
manipulat. Ion conştientizează nevoia fetei de afecţiune şi recurge la manipulare pentru a-şi
atinge scopul, acela de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Orbită de dorinţa de
afecţiune şi de protecţie, Ana se lasă antrenată în jocul malefic a lui Ion. Din punct de vedere
moral, existenţa celor două personaje este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că
recurge la gesturi necinstite pentru a-și atinge scopul: o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de
rușinea satului, împingând-o în cele din urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi
imorală având în vedere faptul că a acceptat să fie părtașă la actul erotic înainte de căsătorie.
Cu toate acestea, cele două personaje pot fi absolvite parţial de vină, dar avem în vedere că au
acţionat influenţaţi din exterior. Ion, la început, pune în aplicare planul de seducere pentru fata
„bocotanului” la vorbele aruncate de Titu Herdelea „Vasile Baciu nu vrea s-o dea de voie,
trebuie să-l obligi să o facă”.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația
dintre cele două personaje.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă din
expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi
cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stilul indirect
liber, naratorul omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-
şi îndreaptă privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent,
dezvelindu-i gingiile trandafirii, cu nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la mijloc. Faptul
că privirea Anei nu este înregistrată de protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun
interes să cunoască sufletul femeii. În schimb îi apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii
albăstrii ca cerul de primăvară”. Această secvenţă narativă reliefează relaţia dintre cele două
personaje, faptul că Ion nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de acasă.
Ajunsă la locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care continuă
să mănânce, tăindu-şi tacticos bucăţile de mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de pantaloni,
ridicându-şi privirea spre pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de satisfacţie.
Este conştient că-n pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile Baciu. O
trimite apoi pe Ana după tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.
Elemente de structură pentru relația celor două personaje
Discursul narativ al romanului dezvoltă o tematică rurală, aducând în prim plan problematica
pământului în satul transilvănean, Pripas, de la începutul sec al XX-lea. În societatea rurală,
surprinsă de Rebreanu în roman poziţia socială este dată de numărul de loturi de pământ
deţinute. De asemenea, întemeierea familiilor se realizează pe criterii economice. Astfel, Ion
renuntă la iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu.
Într-un război al orgoliilor masculine, Ana nu este decât o victimă a desinului.
Conflictul principal al romanului este unul exterior şi constă în lupta pentru pământ în satul
Pripas. Protagonistul este răspunzător pentru toate conflictele majore prezente în text: între
Ion şi Simion Lungu, între Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc etc. Modernitatea
romanului constă însă în surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind
scindat între cele două porniri contradictorii: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii”.
Perspectiva narativă obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient,
omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine în
existenţa lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni.
Omniscienta naratorială se evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu,
imaginea drumului din incipit prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum
imaginea mâinilor sale „pline cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra
sfârşitului său tragic. De asemenea, imaginea cârciumarului spânzurat averizează sfârşitul
tragic al Anei.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proza realistă:
directe şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice semnificative
pentru evoluţia ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al învăţătorului
Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era mai drag
ca ochii din cap”. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să
trăiască lângă un tată sever şi alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a
înţelege comportamentul obsesiv al celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana,
afecţiune. Gesturile, faptele, gândurile sau relaţia dintre personaje se constitue în adevărate
mijloace indirecte de carcaterizare. Pe lângă mijloacele consacrate de caracterizare autorul
foloseşte şi modalităţi moderne: monologul interior şi stilul indirect liber.
Concluzie
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea tradiţională
privind relaţia omului în raport cu destinul.Omul tradiţional crede într-un destin prestabilit.
Încercarea de a forţa limitele destinului, de a-i depăşi, are consecinţe tragice. Cele două
personaje au încercat să atingă fericirea, să se opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic.
Prin Ion şi Ana, personajele purtătoare de semnificaţie al mesajului transmis prin discursul
narativ, scriitorul transilvănean şi-a exprimat viziunea asupra unei existenţe tragice,
resimțindu-se influențe ale naturalismului.
Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion
Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse
aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă
este una obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element
esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei
anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt
prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si
verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion
se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și,
de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat,
dar această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dață de Florica, o fată tot săracă, față de
care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic
tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion apare în
postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în mod
realist sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput
simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează
succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este
,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o
râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu
pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai
puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de
a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil", de alte
personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul monologului
interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare
să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului
pentru niște vorbe...’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice
a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi
datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat
prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală
latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade
într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-
o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi
cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un
întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu
apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale
relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului
de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi
şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel,
dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa esenţială a
acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la baza
temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele
acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea”), între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind
ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic,
între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria
nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină
căderea personajului în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade;
e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om
de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc
ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj,
personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei
favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate
precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu
alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în
contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi
profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi
forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această
căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească
forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi
mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor
este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate
strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al
tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi
furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este
însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o
altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit
căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion
este atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin
zbuciumul interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se
prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm că
imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De
remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre,
întrupând atât calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-
obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu
structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase
și structuri sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a
faptelor prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar
sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de
plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient,
omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează
tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două
femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De
asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care
duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin
verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile,
în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin
personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii
rurale transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea,
moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale,
relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică
semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale
clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform
normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana,
viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă
mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele,
admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi
de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat;
ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la
uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar
sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia
după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria
Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă,
Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani,
pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult
deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată
că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile
Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui
Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni
dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.”
Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat,
însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu
o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în
acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi
vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale
romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole
(număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi
un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar capitolele: ,,
Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu,
care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În
plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă
întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub
Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și
cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie,
conform regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața
tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile
Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului
vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile
se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul
Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când
e vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci
când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care
plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie,
vitală, poate fi ,,viziunea în abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de
statutul social. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este
hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui
Vasile Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la
cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind
construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-
l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl
acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină
ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din
casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi,
însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În
cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide,
cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar
fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii,
însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o
nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt
de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar
personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente
în lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează
o imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului
omniscient și omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’
tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman,
Liviu Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă,
amplă și profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele
proprii naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.
Genul Dramatic
O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din
textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale
este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Cuplul Ştefan Tipătescu-
Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de
adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor. Prietenul
cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o
jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia.
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui
Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi
deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale
ambilor şi jucând comedia sensibilităţii. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu
Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de
şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe
trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la
energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat
psihologic de la început până la sfârşit.
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi
Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă
alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se
dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru
îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic
studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune,
conflict, intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor
etc.);
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului
puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului
“Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează
o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul
Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ;
„mosia mosie, foncția foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de
Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui
Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru
natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul
de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul
mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si
falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica.
Ironic, Cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede,
cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d.
Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a
protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte.
Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a
şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă
imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie
provincială.
Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută
– Caracterizare Ştefan Tipătescu-
Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de dramaturg, o
capodoperă a genului dramatic. Personajul, ca element esențial al structurii unei comedii,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind
purtătorul mesajului dramaturgului.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii
centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la
câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o
iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica
Zaharia.
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare care
îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind
posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…
Ce lume!…”
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe
comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când
Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa
de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu.
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după ce
Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea
pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi
o moşie din marginea oraşului.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu.
Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„mosia mosie, fonctia foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din
propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in care traieste; prin
relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta
inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l
modifica.
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se mișcă, dar
rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care îl
conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra cărora are însă avantajul
poziției şi al unui plus de luciditate.
,,O scrisoare pierdută’’, I.L.Caragiale

Comedie realistă, de moravuri
literară respectivă.Viziunea comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea
tematică și continuă cu structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și
având puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în 1884,
comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a genului
dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane
autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor moravuri,
a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și
estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor, individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a
unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul
raport cu privire la evenimentele zilei anterioare.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și contrastul
comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează, de fapt,
prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul
dramatic al comediei.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind
amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui
județ de munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și
soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu,
ambițiosul avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază
contrastul comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și
esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi se
temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează cinci
tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de Zoe, cât și
de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai
puțintică răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din
numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le ironizează și încearcă prin
intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia Trahanache;
tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae
Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp,
atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’.
O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache, 2020
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din
textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale
este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice
pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu
fix de trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi
moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu-
reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului
amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui
Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an
după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru
mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care
nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a
doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta
măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui
Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi
deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale
ambilor şi jucând comedia sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat de
Farfuridi, în replica:”Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi
şi ai noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume să-l
elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: “Dacă ţii la tine, dacă
ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând de tuşa caricaturală,
asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume
calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează
cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de
şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe
trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la
energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat
psihologic de la început până la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui
Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune
asupra “blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- “Ei!ş-apoi!mai la urmă,
Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai
sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să
accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi
Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă
alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se
dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru
îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când
Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de
şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu,
pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de
dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale
cu Caţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o
iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de
“politică”.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic
studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune,
conflict, intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor
etc.);
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale,
în care cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-,
ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu
importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului
scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a
altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea
poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi
Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte
interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj
mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice
a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării
festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui
Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare
aparenţele. Cei doi nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache,
dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare meditaţie de la distanţă.
o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul
Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care
subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte
de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica
acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a
strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„mosia mosie, foncția foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de
Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui
Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru
natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul
de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul
mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si
falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica.
Ironic, Cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede,
cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d.
Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a
protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte.
Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a
şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă
imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie
provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa
acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral,
imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia
tradiţională, conflictul se rezolvă prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine –
rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din
această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu
mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.
Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută, 2020
– Caracterizare Ştefan Tipătescu-
Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de dramaturg, o
capodoperă a genului dramatic. Dramaturgul mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată
în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma
adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea, și
viziunea despre lume este una obiectivă și stârnește râsul prin contrastul dintre aparență și
esență. Personajul, ca element esențial al structurii unei comedii, participă la acțiune și se
încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind purtătorul mesajului
dramaturgului.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii
centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la
câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o
iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica
Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe
Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi, tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi ceea ce
vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind
sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de dramaturg, Tipătescu este
ironizat totuşi pentru legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai
idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu
poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul
înţelegerii cu femeia iubită: „În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla…
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al
meu!… Poimâine eşti deputat!…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare care
îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind
posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…
Ce lume!…” El emite o judecata critica si aspra la adresa celorlalti; este deci si purtatorul
perspectivei auctoriale (personaj-reflector), dovedind anumite calităţi intelectuale şi afective.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe
comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când
Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa
de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul
„docomentului” cu exactitate. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat,
confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache
singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o
găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le arogă : “D.
Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după ce
Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea
pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi
o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la dispoziţia
sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când Caţavencu refuză,
şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine necontrolat, ameninţând că îl
ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat sentimental, capitulează.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale,
al cărei reprezentant de seamă este Ştefan Tipătescu. Scrisoarea este un suprapersonaj, în
ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa
lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în
literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi de
rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul
turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu
va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-ameninţările lui
Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache,
intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se
întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire
la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie
decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu
ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a
fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea
poziţiei. Alături de Zoe, el nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi
Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă de la distanţă.
o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu.
Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care
subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte
de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica
acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a
strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„mosia mosie, fonctia foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din
propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in care traieste; prin
relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta
inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l
modifica. De fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind
abilitate în a anticipa şi contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat,
personajul se detașează ușor de acest univers de marionete, fiind singurul capabil de ironie,
calitate a spiritului rar întâlnită la eroii comediilor lui Caragiale. Cetățeanului turmentat îi
raspunde: „la alegători ca d-ta, cuminte, cu judecată limpede, cu simț politic nu se poate mai
bun reprezentant decât d. Cațavencu (apăsând) onorabilul d. Catavencu!”
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se mișcă, dar
rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care îl
conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra cărora are însă avantajul
poziției şi al unui plus de luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul ei și simte o reală pasiune și
afecțiune pentru ea, dar nu înceară niciun fel de remuscare și nu-şi face scrupule la ideea că
aceasta este sotia celui mai bun amic al său, chiar dacă el, e drept, are o vârstă destul de
înaintată. Şi Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip” despre care vorbeşte
Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferențiat de al celorlalti, dar, în fond, el
nu face decât să completeze galeria indivizilor care fac din această capodoperă a lui Caragiale
o oglindă a modului în care se desfășurau alegerile într-un sistem politic corupt, reper al temei
realiste a textului .
O scrisoare pierdută’’, I.L.Caragiale, 2020
Comedie realistă, de moravuri

literară respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o
creaţie literară care aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în funcţie de tipul
curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea
comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei evenimentelor, iar la
acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note
individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în 1884,
comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a genului
dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane
autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor moravuri,
a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și
estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor, individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a
unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul
raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este
surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al
părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor
personale acordate. Numărarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în
afara orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea
intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde
de luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este
decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se
întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri:
adulterul. Ignorat din naivitate sau din ,,diplomaţia”vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de
Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului partid,
candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile
acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema
piesei. Tot acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului principal într-o
situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și contrastul
comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează, de fapt,
prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul
dramatic al comediei. Articolul nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea
întâmplării în alt context, dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind
amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui
județ de munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și
soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu,
ambițiosul avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază
contrastul comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și
esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi se
temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I,scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că
expozițiunea (existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri
politice) și intriga se reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele
Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul
Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor
de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se
declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de trădarea
prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda
arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și
uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină
candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta
compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru
solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților. Farfuridi și
Cațavencu, la întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de
Cațavencu, pe care intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședința
numele candidatului susținut de comitet. Agamiță Dandanache (punctul culminant). În
încăierare, Cațavencu își pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul
turmentat, pe care o va duce destinatarei în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar
Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin
prostie si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o poveste
asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se folosise de santaj. În
deznodămant, Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la Centru și cu
sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează cinci
tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de Zoe, cât și
de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai
puțintică răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din
numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le ironizează și încearcă prin
intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia Trahanache;
tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae
Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp,
atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor
lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după
principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții
politice/a unui stat social/ a unor avantaje.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-
obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu
structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase
și structuri sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a
faptelor prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar
sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţăale autorului receptate artistic. Punctul de
plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient,
omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează
tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două
femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De
asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care
duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin
verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile,
în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi
convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin
personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii
rurale transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea,
moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale,
relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică
semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale
clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform
normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana,
viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă
mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele,
admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi
de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat;
ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la
uşa bucătăriei”,trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar
sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia
după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria
Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă,
Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani,
pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult
deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată
că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile
Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui
Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni
dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.”
Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat,
însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’cu
o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în
acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi
vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale
romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole
(număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi
un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar capitolele: ,,
Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu,
care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În
plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă
întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub
Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și
cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie,
conform regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața
tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile
Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului
vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile
se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul
Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când
e vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci
când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care
plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie,
vitală, poate fi ,,viziunea în abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de
statutul social. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este
hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui
Vasile Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la
cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind
construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-
l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl
acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină
ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din
casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi,
însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În
cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide,
cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar
fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii,
însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o
nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt
de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar
personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente
în lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează
o imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului
omniscient și omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’
tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman,
Liviu Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă,
amplă și profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele
proprii naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.

O Vara Cu Isidor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

O Vara Cu Isidor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cartea este dedicată copiilor iar, protagoniștii sunt

Serena, o fetiță de 13 ani și condorul Isidor. Între

Serena, a văzut o știre la televizor despre grădina

Dornică să îl vadă în viață, pornește într-o zi cu

După ce a vizitat mai mulți locatari ai grădinii,

După câteva zile, fiind în oraș cu mama ei, fata

Eliberat din cușcă, condorul împreună cu Serena

După lungi încercări, Isidor a reînvățat să zboare,

Revenind după șapte ani, în același zone pitorești

A fost odată o fetiță de 13 ani, Serena și un condor

– Isidor, dacă ai putea să alegi, ce ai prefera: să

Este o poveste sensibilă și în același timp

Serena este o fată de vârsta mea (are 13 ani, un

Primul volum, O vară cu Isidor, a pornit de la un text

Capitolele primei cărți (scrise alternativ din

Avem impulsul de a menționa că în cele două cărți este

,,Totuși, libertatea contează. Poate că-i mai

a)ambele adverbe; b)primul adjectiv,al doilea adverb;

c)primul adverb,al doilea adjectiv; d)ambele adjective.

2.Nu sunt cuvinte compuse cele din seria:

b)lirica erotică,dor de ţară,învăţământ preuniversitar;

d)verde de Paris,izmă creaţă,pantofi de damă.

3.Sunt corecte formele adjectivelor de întărire din seria:

a)Maria însăşi,Mariei însăşi,Ion însăşi,ele însăşi,fetelor însăşi,ei însăşi,

b)Maria însăşi,Mariei înseşi,Ion însuşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înşişi,

c)Maria înseşi,Mariei înseşi,Ion înseşi,ele înseşi,fetelor înseşi,ei înseşi,

d)Maria însăşi,Mariei înşişi,ele înseşi,fetelor însăşi,copiilor înseşi.

4.Sunt formate prin derivare toate cuvintele din seria:

5.Identificaţi seria ce conţine locuţiuni substantivale:

a)dis-de-dimineaţă,astă-seară,cu noaptea-n cap,o dată cu găinile;

c)aducere-aminte,luare-aminte,ţinere de minte,părere de rău,facere de bine;

6.Verbul "a continua" are,la indicativ şi conjunctiv prezent,formele din seria:

c)(eu)continuu,(tu)continuui,(el) continuua,să continuue.

8.Antonimul cuvântului "a se bucura" este :

a)tristeţe; b)a se întrista; c)mâhnire; d)posomorât.

9.Identificaţi seria ce conţine formele corecte ale cuvintelor:

10.Conţine numai neologisme seria:

11.Verbul "a apropia" are,la singular indicativ,formele din seria:

a)publicistic; b)ştiinţific; c)administrativ; d)beletristic.

13.Identificaţi adverbul fără grad de comparaţie:

14.Cuvântul "predecesor" nu înseamnă:

a)precursor; b)premergător; c)înaintaş; d)urmaş.

15.Cuvântul "raţionament"nu este sinonim cu:

a)inteligenţa; b)judecată; c)argument; d)considerent.

16.Identificaţi seria care conţine locuţiuni verbale:

a)a-şi aduce aminte,a ţine seama;

c)băgător de seamă,trăgător de elită;

d)pe nesimţite,nedus la biserică.

17.În fraza "Primesc cu plăcere pe oricare prieten care mă vizitează",

propoziţia subordonată este introdusă prin:

a)pronume relativ; b)adjectiv pronominal nehotărât;

c)pronume nehotărât; d)adverb relativ.

18.Identificaţi seria cuprinzând numai cuvinte formate prin abreviere:

19.În exemplul "Uite ce ai făcut!",cuvântul "uite" are valoare de:

a)interjecţie; b)verb la indicativ; c)verb la imperativ; d)adverb.

20.Este corectă forma :

a)repercursiune; b)repecursiune; c)repercusiune; d)repercuziune.

21.Alegeţi varianta în care "de" este conjuncţie:

a)Haina de blană este elegantă;

b)Băiatul de l-am întâlnit este vecinul meu;

c)Striga de se auzea în stradă;

b)1)-circumstantiala de scop;2)-completiva indirectă;

d)1)-circumstantiala condiţionala;2)-completiva indirectă.