1

2
 Carol și spiridușul din oglindă
de Gabriela Preda Dincă

Carol era un copil ca toți copiii. De fapt, el voia să pară un

copil obișnuit, însă era un copil ce-și dorea să devină... spiriduș.

Și acum veți spune: “Ei bine, acest lucru este chiar ieșit din
comun!, atunci OK, Carol nu era un copil obișnuit.”

Când toți îl întrebau: “Ce vrei tu să te faci când vei fi mare,

Carol?” el răspundea, sigur pe sine: “SPIRIDUȘ”.

Oamenii zâmbeau, îl mângâiau pe creștet și plecau mai

departe. Vremea trecu repede și Carol merse la grădiniță. Acolo,
aceeași întrebare: “Ce vrei să te faci când vei fi mare, băiețelule?”
îl întrebă educatoarea.

“SPIRIDUȘ”, spuse Carol.

Educatoarea a tras imediat concluzia: “Fanteziile copilăriei”.

Însă…

Nimeni nu bănuia că nu peste mult timp, Carol va cunoaște un

spiriduș adevărat.

“Un spiriduș adevărat?” m-au întrebat copiii din clasa mea. “Da,
chiar un spiriduș adevărat.”

În sfârșit, Carol a ajuns școlar, a învățat să scrie și să citească și

într-o după-amiază, după ce a făcut prima sa vizită la biblioteca
școlii, a venit acasă fericit… “Am găsit patria spiridușilor!” spuse
el mamei sale. Părinții lui au zâmbit.

3
 “Ce carte ți-ai luat de la școală, Carol?” l-a întrebat bunicul,
uitându-se pe sub ochelari.

“O carte cu poze colorate despre zâne!” strigă Carol. Apoi, s-a

închis în camera lui, dornic să descifreze singur tainele textului
tipărit cu litere mari și meșteșugite.

A deschis cartea cu grijă, pentru că doamna bibliotecară îl

avertizase să aibă grijă de cărțile împrumutate, deoarece vor fi
citite cu plăcere și de alți școlari.

Despre ce credeți că era cartea?

Supriză! Despre zâne, viețuitoare primare ale spiridușilor!

Carol era fascinat! Se uita cu atenție la prima poză colorată: o

zână cu părul bălai și lung, cu ochi albaștri, strălucitori, cu o
rochie roz, bătută cu diamante și de o frumusețe răpitoare: “Ah!
Cât de frumoasă este!” gândi Carol. Apoi citi:

“Odată, în vremurile de demult în îndepărtatul ținut Griinwald,

trăia familia spiridușului Dagobert și a soției sale Isobel. Ei aveau
trei copii micuți, drăguți. Alături de casa lor de lemn de stejar,
locuia o zână de o frumusețe uimitoare, pe nume Floryneige, al
cărui nume s-ar fi putut traduce în limba noastră, a oamenilor
<<Floare de nea>>. Pielea ei era albă și pufoasă ca fulgii de nea
din prima zăpadă a anului, părul bland și moale ca mătasea, ochii
albaștri ca floarea de cicoare. Trupul îi era mlădios și zvelt, pasul
sprinten, de căprioară. Floryneige era cea mai frumoasă zână a
ținutului Griinwald și verișoară spiridușului Dagobert.”

Carol se gândi, imaginându-și familia lui Dagobert, ce mult s-ar

bucura dacă ar putea intra în poveste, măcar să se cunoască
amândoi – el și spiridușul. Dădu pagina și văzu o altă poză ce
reprezenta familia lui Dagobert, stând la o măsuță de lemn: Tatăl
4
avea o figură șugubeață, ochi strălucitori de culoarea alunei, un
zâmbet jucăuș, o scufie verde cu o steluță aurie în vârf și hăinuțe
verzi. Piciorușele lui erau încălțate în botinci înalte, iar în mână
ținea un toiegel, probabil fermecat. Isobel era îmbrăcată tot în
verde, cu o rochiță înfoiată, cu părul blond și buclat, cu piciorușele
în botinci roșii și costumașe colorate.

O minunăție de familie! Și unde nu pui că toți erau înaripați și

chiar pluteau ușor deasupra pământului!

- Dar e foarte potrivit acest nume, spuse băiatul, pentru că toate

căsuțele elfilor ale zânelor și ale spiridușilor sunt făcute din lemn
de stejar și acoperite cu frunze.

Carol dădu din cap, semn că înțelesese, însă în mintea sa răsuna

un singur cuvânt: “OGLINDA…”

Se duse și-și făcu problemele și exercițiile la matematică cu o

viteză uimitoare. Abia aștepta ca bunicul să vină la el și să
vorbească împreună despre lumea spiridușilor, despre Griinwald.
5
 În seara aceea fu foarte cuminte. Se uită des în oglindă,
întrebându-se cum oare poate trece prin oglindă în lumea
spiridușilor.

Tot oglindindu-se băgă de seamă că era cam ciufulit și se

piaptănă. Își zâmbi în oglindă, spunându-și în sinea lui că trebuie
să fie frumos aranjat când se va întâlni cu Floryneige.

Pe seară, bunicul veni în cameră. S-au uitat împreună la cartea

cu poze minunate. Apoi bătrânul spuse:

- Carol, ca să putem trece prin oglindă trebuie să îi convingem

pe spiriduși să ne deschidă poarta spre lumea lor, pentru că toate
oglinzile din lumea noastră sunt porți spre lumea fantastică a
spridușilor.

De obicei nu este suficientă numai dorința noastră de a ajunge

acolo, pentru că sunt acceptați numai cei mai buni dintre noi.

Când eram copil, eu am primit acordul mamei lui Floryneige, o

zână bună și extraordinar de frumoasă, exact în ziua în care am
câștigat un premiu de literatură la școală, spuse bunicul nepotului
său preferat.

Carol îl asculta fascinat. Deci, și bunicul vorbise cu spiridușii!

- Și cum se numea lumea lor?

- Exact cum vezi în cartea ta! Este minunată! Odată ajuns acolo,
nu o vei uita niciodată!

- Dar eu sunt prea mic, bunicule! Cum mă vor accepta pe mine?

- Nu știu, însă cred că ar trebui mai întâi să te informezi despre

acest univers fantastic.

6
 Hai să citim povestea mai departe:

“Liniștea acestui tărâm minunat era tulburată din când în când

de dragonul Tarbo Saurus, o ființă înspăimântătoare, cu colți
ascuțiți și sângeroși, cu trupul acoperit de solzi cenușii și tari ca o
platoșă de oțel. Dragonul aflase de existența unei zâne minunate și
voia cu tot dinadinsul ca Floryneige să-i devină soție când îi va
veni timpul de măritat. Însă, înnebunit de frumusețea ei răpitoare,
dragonul era plin de nebunie și în loc să încerce a-i face pe plac
zânei, chiar dacă înfățișarea sa nu era tocmai plăcută, el dădea
târcoale căsuțe lui Dagobert speriindu-i pe cei mici. Tarbo Saurus
era de neoprit. Când se înfuria, scotea foc și fum pe nări și
pârjolea totul în jurul său.

- Da nepoate, spuse bunicul și apoi adăugă în șoaptă, ferindu-se

de bunica: “Putem vorbi, dacă vrem, cu spiridușii, însă trebuie să
trecem prin oglindă în lumea lor.”

Carol tresări: “Deci există o cale de comunicare cu lumea

spiridușilor? Deci gândurile mele aveau un sens?”

Bunicul adăugă:

- O să vin în camera ta, o să citim împreună povestea, dar acum

trebuie să-ți faci lecțiile, nepoate.

7
 Din cauza ei se întâmplaseră toate acestea și ea se simțea
vinovată.

Într-o zi, pe când Isobel ieșise în grădină cu cei mici, Floryneige

îi spuse:

- Din cauza dragonului Tarbo Saurus, liniștea familiei voastre a

dispărut! Am să ies eu cu însărcinarea și am să vorbesc cu el! Nu
se poate să nu înțeleagă, dacă spune că mă iubește!

- Oh, Floryneige, aceasta este cea mai mare greșeală pe care o

poți face! Dragonul este un necioplit! Nu ai văzut cum pufnește
flăcări pe nări? De fapt, pot înțelege de ce face asta. El a fost mai
întâi om, fiul unui brutar. Tatăl său îl învăța să facă pâine, dar el,
fiind neîndemânatic, se ardea mereu la cuptorul de pâine. De
aceea, când se înfurie, flăcări îi ies pe nări și apoi scuipă foc.

8
 - Bine, dar cum a ajuns el dragon? Și mai ales, cum a trecut un
om în lumea noastră?

- Ei, asta e povestea familiei sale: Mama lui a murit și tatăl său,
brutarul, se recăsătorit cu o femeie foarte frumoasă, dar foarte rea.
O adevărată vrăjitoare! Elfii mi-au povestit că mama vitregă a lui
Tarbo era de fapt o vrăjitoare adevărată, vestită prin puterile ei
nimicitoare! Aceasta își ura fiul vitreg, considerând că brutarul își
iubește mai mult băiatul decât pe ea. Și ca scape de fecior, l-a
blestemat să devină un dragon urât și respingător. Fiind respins în
lumea oamenilor, Tarbo a decis să se retragă în Griinwald. Numai
că este singurul dragon din Griinwald, fiind sortit să rămână pe
vecie singur. Cu chipul său pocit, nici nu mă suise! Cine l-ar putea
iubi?

9
 Floryneige spuse, cu tristețe:

- Acum m-ai întristat și pe mine, oh, Isobel! oftă ea din adâncul

inimii.

- Deci Tarbo-Saurus are în el esență umană, de aceea l-am simțit

așa de aproape în unele momente! șopti zâna, mai mult pentru
sine.

Pe când vorbeau cele două, un zgomot așa de început de furtună

se auzi din depărtare. Cerul se întunecă și vrăbiuțele zburară
speriate în laslă: rușurile pădurii Griinwald. Isobel strigă:

- Să fugim, Floryneige! Hai în casă! Iar ne dă târcoale Tarbo-

Saurus!

- Am să vorbesc cu el!

- Nu, hai cu noi în casă! Este foarte periculos! striga Isobel de pe

geamul firavei lor căsuțe.

Floryneige era de neclintit. Pleteleci Cloude, zburau în vânt,

ochii-i străluceau reflectând în privirea ei hotărârea de-al înfrunta
pe dragon. Tarbo-Saurus se opri lângă casă, rămânând o climă
uimit de frumusețea zânei.

- Oprește-te, Tarbo! șopti zâna. Nu vezi că îi sperii pe bieții

copii ai lui Dagobert? Dacă mă vrei pe mine, iată-mă!

Dragonul se gândi o clipă și o înfășcă aproape dintr-o mișcare pe

Floryneige, disperând cu ea într-un nor cenușiu, tocmai în cea mai
întunecată zonă a Griinwaldului, numită Plaiul Linii Negre.

Plaiul Linii Negre era un loc al Griinwaldului, izolat de satul

spiridușilor și de mini-castelele elfilor, toate își aveau, numai
spiritele malefice (rele) și soarele nu-și trimitea niciodată razele

10
sale calde. Numai Luna lumina slab sunetele păsărilor de noapte.
Isobel își făcuse o colibă și dragonul nostru și-o capturase cu
blănurile animalelor variate de el cu timpul “pentru a se hrăni.”

Casa lui era călduroasă, dar tristă pentru că Tarbo Saurus era o
ființă de temut, printre locuitorii din Plaiul Linii Negre. Nimeni nu
venea la el în vizită, de teamă că ar fi putut fi mâncat!”

Carol se opri din citit, exclamând cu durere în glas:

- Săraca Floryneige!

- Uite cum facem, spuse bunicul, deja este foarte târziu și trebuie
să mergem la culcare. Mai citim și mâine seară, Carol!

- Bine, bunicule, spuse băiatul, căci ochii se închideau de somn.

În noaptea aceea visă numai spiriduși și zâne, făcând primul pas

în Griinwald, dar el nu-și dădea însă seama de asta.

La școală, timpul trecu repede. Orele i s-au părut simple și

exercițiile de la matematică nu mai erau atât de grele, cum i se
păreau de obicei. Bunicul îi aminti în drumul spre școală:

- Ai grijă, Carol, nu uita: numai cei mai buni reușesc să ajungă în

Griinwald! Ceilalți nu sunt acceptați!

Băiatul înțelese că trebuie să se străduiască și mai mult la școală,

căci altfel spiridușii nu îl vor accepta.

O colegă scoase o oglinjoară din penar și se uita în ea: “Oare și

Maria vrea să treacă în Griinwald”, se gândi Carol. Fata privea
oglinda și zâmbea.

“Cu siguranță își face și ea planul ei de trecere în tărâmul

fermecat.”

11
 Când orele de curs s-au terminat, bunicul îl aștepta în fața porții.
Carol îi spuse:

- Bunicule, o colegă, Maria, vrea și ea să treacă în Griinwald!

- Dar de unde știi tu, Carol? întrebă bunicul.

- Se privește încontinuu într-o oglinjoară pe care o ține ascunsă

în penar!

Bunicul zâmbi pe sub mustață, spunând:

- Fetele vor mereu să fie cele mai bune, așa-i?

- Da, bunicule, ele iau mereu numai “Foarte bine”.

Bunicul râse amuzat și spuse:

- Hai, să ne grăbim acasă! Bunica ne așteaptă cu masa și apoi ai

antrenament la handbal.

Seara, după ce Carol își termină temele și după cele două ore de
antrenament, Carol murea de nerăbdare să continue povestea. Îi
făcu un semn bunicului, spunând:

- Noapte bună, mami! Noapte bună, tati! Bunicule, vii să

continuăm povestea?

- Imediat, nepoate!

„ Isobel și copiii ei au rămas înmărmuriți văzând cum dragonul o

răpise pe Floryneige.

Când a sosit și Dagobert acasă, el rămase înmărmurit de

povestea soției sale și hotărâră să meargă împreună cu prietenii lor
elfii, în căutarea lui Floryneige.

12
 Elfii aveau puteri mai mari decât spiridușii, dar nimeni nu voia
să-l înfrunte direct pe dragon, pentru că esența acestuia era umană.

Dagobert spuse:

- Tarbo Saurus nu poate fi învins decât de un om. Numai un om

poate să se lupte cu un dragon și să-l învingă.”

Carol se opri din citit:

- Ce zici bunicule, mă ajuți să trec în Griinwald, să mă lupt cu

dragonul!

- Dar, bine, Carol, tu nu ești decât un copil! Cum îl vei putea

învinge!?

- Mergem amândoi în Griinwald! Ne unim puterile și o vom

putea salva pe zâna Floryneige!

Bunicul său îi spuse simplu:

- Hai mai bine să citim mai departe, Carol!

- Bine, bunicule!

“Spiridușii și elfii au hotărât să-l aleagă pe unul dintre ei ca să

treacă în Reabia, adică în lumea oamenilor. Nu căzu de acord să
meargă Dagobert și elful Chaoan – un tânăr de vreo 800 de ani –
meșter în mânuirea sabiei și foarte priceput în citirea gândurilor.

Dragonul și Chaoan trebuiau să treacă prin locul material din

lumea oamenilor. Era singurul loc prin care Griinwald comunica
cu Reabia.

La al treilea răsărit de soare, micul popor al spiridușilor și elfilor

i-a condus pe malul lacului Wasserial, iar când aceștia s-au

13
scufundat în apele cristaline, toți se rugau în genunchi Mărețului
Spirit al Griinwaldului pentru reușita expediției lor.

Cei doi au înotat două răsărituri de soare, până ce au dat de o

oglindă mare. Nimeriseră într-o sală de balet dintr-un mare oraș.
Noroc că era noapte, căci cu greu ne-am fi putut imagina reacția
balerinelor ce se antrenau de obicei acolo.

Au pornit pe străzi, fiind cam dezorientați și întrebându-se cum

vor face ei să întâlnească un voinic curajos care să accepte să se
lupte cu Tarbo Saurus.

Cum mergeau ei așa, fără țintă pe străzi, dădură de niște

vagabonzi care erau gata-gata să-i rănească. Speriați s-au ascuns
într-un depozit ce părea părăsit.

- Ce ne facem, Dagobert? spuse Chaoan.

- Habar n-am, prietene!!

- Trebuie să stăm și să cugetăm, altfel, în sălbăticia asta din

Realia avem toate șansele să ne rătăcim sau să fim răniți! spuse
din nou elful.

Cum discutau ei, ce și cum să facă, auziră că se apropie un grup

de copii. S-au ascuns repede într-un cufăr vechi.

- Să ne ascundem repede, Peter! se auzi un glas de fetiță.

- Hai, bagă-te în cufărul ăsta vechi, repede, că ne vede!!!

Era clar! Copiii se jucau v-ați ascunselea. Întâi a intrat băiețelul.

Upss! Acolo erau și cei doi: spiridușul Dagobert și elful Chaoan –
însă copilul nu-l putea vedea.

14
 Apoi intră și fetița. Cei doi se ascundeau de prietenii lor. Era o
adevărată aglomerație în vechiul cufăr.

Dagobert șopti:

- Hai să ne agățăm de hainele copiilor și să mergem fiecare dintre

voi, în căsuțele lor!

- Bine, prietene, ține inelul meu cu smarald; când îl vei răsuci, eu

voi fi lângă tine, spuse elful.

Apoi, fiecare a plecat cu “stăpânul lui”: Dagobert cu fetița,

Chaoan cu băiețelul.

Dagobert a nimerit într-o familie sărmană, cu mulți copii, în

care toți munceau într-un fel sau altul pentru binele familiei.
Copiii se îmbrăcau cu hainele fraților mai mari, dar nici
pomeneală de bani pentru povești sau mofturi copilărești.
Spiridușul a încercat să-l atragă pe Peter, dându-i niște vise în care
îi dezvăluia minunata lume Griinwald. Copilul își dorea, în sinea
lui, să meargă în tărâmul fermecat din visele sale, însă nu avea
curajul să dezvăluie acest lucru fraților săi.

Elful nimeri într-o familie mult mai redusă, o mamă ce-și

creștea singură unica fiică, pe Marilu. Femeia făcea toate
eforturile ca fetița să nu simtă lipsa tatălui și îi oferea acesteia
aproape tot ce dorea. Astfel, fetița avea o frumoasă bibliotecă în
camera ei: cărți de basme, cu zâne și zmei, avea păpuși ce-i
aminteau elfului de zâna Floryneige.

La un moment dat, Dagobert răsuci inelul și cei doi se întâlniră la

sfat.

- Eu zic să-i luăm pe amândoi în Griinwald! Uite cum facem, le

spunem că ținutul nostru este un fel de Orășel al Copiilor și îi

15
atragem acolo. Odată ajunși, le putem explica despre ce este
vorba.”

Carol se gândea:

“Ah! Ce n-aș fi dat să fiu și eu în locul lor!”

Și deodată, o adiere ușoară, îi zburli părul lui Carol. Simți că se

întâmplă ceva ciudat și că o voce suavă îi spunea: “Vino, Carol!
Vino prin oglindă!”

Băiatul se apropie de oglindă și, la un moment dat, se simți atras

într-un fel de tunel spiralat, cu o viteză uimitoare! Apoi, brusc,
simțea că nu are aer, însă nu se opuse… Simțea că dorința sa îl va
face să treacă în Griinwald.

…S-a trezit pe marginea lacului Wasserial, îngrijorat de niște

ființe mici, drăguțe – erau spiridușii! Fiecare dintre ei dorea să
pună mâna pe un fiu al omului.

- Salutare, prieteni! spuse Carol.

- Salutare, răspunse un spiriduș mai în vârstă, pe care Carol îl

recunoscu imediat: era Dagobert. Acesta spuse:

- Ne-am dat seama că ești cel mai potrivit pentru a te lupta cu

dragonul Tarbo Saurus, și noi te-am ajutat să treci în Griinwald,
dar ai contribut și tu prin puterea gândurilor tale și a dorinței de a
fi spiriduș.

Acum știi totul despre noi! Trebuie să ne ajuți să o salvăm pe

Floryneige! Ai aflat deja că dragonul are esență umană. El a fost
fiul de 14 ani al unui brutar. Tu ai 11 ani, deci ar trebui să vă
puteți înțelege, nu-i așa?

16
 - Da, și eu sper! Deși nu prea știu ce trebuie să fac, voi încerca să
vă ajut.

- Vom merge împreună la sălașul dragonului. Ți-e teamă?

- Da, îmi este teamă! Sper că mă puteți ajuta și voi, deși eu nu

sunt un luptător! Singurele lupte pe care le-am dus au fost pe
jocurile pe calculator.

- Pe ce?

- Un aparat care generează niște imagini care seamănă cu o luptă

adevărată.

Pe când vorbeau ei așa, vuietul binecunoscut al sosirii

dragonului și zgomotul zborului său le-a tulburat conversația. Elfii
și spiridușii s-au adunat în jurul băiatului, formând un scut. Însă
dragonul nu mai scotea fum de flăcări pe nări, semn că nu era
furios.

- Simt mirosul de om pe aici! Dagobert, spune-mi, cine este omul

pe care îl ascunzi!

- Sunt eu, Carol! Un băiat ca tine! strigă Carol.

Dragonul rămase un moment uimit. Îl privi pe Carol, parcă

amintindu-și de timpurile când era copil!

S-a lăsat în zbor ușor lângă băiat și l-a ocrotit, adulmecându-l

precum un cățel.

Deși îi era teamă, Carol s-a lăsat examinat:

- Dacă vrei, putem fi prieteni, Tarbo! strigă Carol.

- Tu, prietenul meu? răspunse dragonul.

17
 - Da, prietenul meu, al spiridușilor, al elfilor!

O singură condiție trebuie să îndeplinești!

- Ah! Îmi pui condiții? urlă Tarbo Saurus.

- Eu nu ți-aș pune nicio condiție, dar, pentru ca să poți avea

prieteni trebuie să fii un băiat bun, generos cu toată lumea!

- Și care ar putea fi această condiție?

- Să o eliberezi pe zâna Floryneige! spuse Carol.

- Dar Floryneige este singura mea prietenă, măi flăcăule!

- Tarbo, tu ai răpit-o! Este o zână răpită de tine! Ai forțat-o să

locuiască cu tine! Trebuie să înțelegi că nu se poate să-ți faci
prieteni cu forța! Asta nu este o prietenie adevărată!

- Am răpit-o și va fi prietena mea! Astfel voi dezlega blestemul

mamei mele vitrege: să rămân dragon până în momentul în care
cineva mă va iubi cu adevărat sau îmi va fi prieten adevărat! Dar
până acum, nu s-a întâmplat nimic!

- Dar ți-am explicat de ce!

- Acum înțeleg! se lumină Tarbo Saurus.

- Eliberează zâna și-ți vom deveni toți prieteni! zise Carol.

- Ai dreptate, prietene! Am să-i dau drumul să revină la familia

lui Dagobert!

- Bravo, Tarbo, spuse Carol bătându-l pe umăr. Atunci, ca prin

minune, solzii cenușii se scuturară de pe spatele dragonului și
începu să se transforme, încetul cu încetul, în fiul brutarului,
băiatul pe nume Tarbo.

18
 Zâna simțise că este liberă și deja venise încă o dată plutind,
către prietenii săi.

Era dimineață. Ceasul sună de ora 7.

Carol se frecă la ochi. Soarele pătrundea timid în camera lui.

Bunicul deschise ușa și spuse:

- Hai, Carol! Este momentul să te trezești!

- Da, bunicule! Am visat că am ajutat și eu la eliberarea zânei

Floryneige, zână din Griinwald!

- Bine, nepoate, poate doar ai visat! râse bunicul.

- Nu, nu am visat! strigă băiatul, nefiind prea sigur că nu este așa.

- De fapt, acest lucru mi l-au spus și mie alți copii, când le

spuneam și eu că am fost în Griinwald... dar totul a fost numai un
vis! Dar asta este mai puțin important: ceea ce contează este că ai
obținut ceea ce ți-ai dorit: ai devenit și tu un spiriduș!

Morala: Spiridușul din oglindă este sentimentul tău, copile!

Când chipul tău se reflectă în oglindă, încearcă să zâmbești ca să
fii mai vesel! Astfel, viața ta va deveni asemenea făpturilor
minunate ce trăiesc pe ținutul Griinwald, frumoase și generoase!

19
 Crina și globul de cristal – Poveste de Crăciun
de Gabriela Preda Dincă

În fiecare an, Crinuța îl aștepta pe Moș Crăciun.

De când se făcea 1 Decembrie, Crinuța se gândea deja ziua să

împodobească bradul de Crăciun, ce culoare vor avea globulețele
și beteala. Mergea la supermarket și primea ornamentele colorate
și atrăgătoare și îi spunea mamei:

- Anul acesta se poartă brazi împodobiți în nuanțe de albastru!

Trebuie să verificăm dacă mai avem globulețe albastre. Dacă nu,
trebuie neapărat să cumpărăm!

- Vom pune beteală de culoare albastră și putem pune și

globulete de altă culoare, Crinuța!

- Lasă, dragă, fata să decidă! Ea este copilașul nostru și trebuie să

se bucure de sărbătorile de iarnă!

În zilele următoare urma o cursă nebună prin magazine pentru

vizionarea celor mai frumoase păpuși și plușuri. Banii nu contau,
atâta vreme cât Crinuța era fericită! Părinții ei o vedeau cum se
bucura de fiecare cadou, de care, din păcate se plictisea câteva zile
mai târziu.

De Moș Nicolae, fetița a primit un glob de cristal ce avea în el un

castel în miniatură peste care cădeau fulgi de nea, de câte ori îl
scuturai.

Când mama i l-a dăruit, i-a spus:

20
 De Moș Nicolae, fetița a primit un glob de cristal ce avea în el un
castel în miniatură peste care cădeau fulgi de nea, de câte ori îl
scuturai.

Când mama i l-a dăruit, i-a spus:

- Uite, Crinuța, ce ți-a adus anul acesta moșul Nicolae. El mi-a

transmis următorul mesaj, mi-a spus așa: “Uite acest glob de
cristal pentru fetița ta! De câte ori va scutura globulețul, gândindu-
se la un cadou pe care-l va dori, de atâtea ori trebuie să dăruiască
și ea două cadouri unor copii sărmani.”

Fetița a acceptat bucuroasă, negândindu-se prea mult la vorbele

mamei.

În seara aceea, înainte de a se culca și-a primit cu drag globulețul

de cristal, scuturându-l ușor. Mama a deschis ușor ușa, spunându-
i:

- Crinuța, nu uita de regula globului de cristal! Mâine trebuie să

alegi două dintre jucăriile tale mai vechi și să le ducem unor copii
amărâți.

21
 - Dar mami, eu nu vreau să-mi dau jucăriile mele altor copii.
Sunt jucăriile mele! se smiorcăi fetița

- Bine, acum culcă-te, spuse mama.Vom decide mâine ce cadouri

oferim.

Nemulțumită de hotărârea luată, Crinuța adormi cu lacrimi în

ochi.

A doua zi, de cum s-a trezit s-a dus repede și a ales două dintre
jucăriile cele mai urâte: un vechi ursuleț de pluș căruia îi smulsese
ochii când era mică și o mașinuță electrică cu mecanismul stricat.

- Iată jucăriile pe care le voi face cadou! spuse învingătoare

Crinuța!

- Vai, fetițo, dar uite, ursulețul nu are ochi! spuse mama

indignată. Ție ți-ar plăcea să primești cadou un ursuleț vechi cu
ochii scoși?

- Dar nu mă interesează! Sunt singurele jucării pe care le pot da!

- Crinuța, cadourile trebuie să fie făcute cu plăcere și trebuie să

te gândești mereu dacă darul respectiv ți-ar plăcea să îl primești
tu! Ori dai altceva, ori trebuie să coși ochi ursulețului și să-l speli,
apoi să repari mecanismul mașinuței electrice și să o cureți de
praf. Poate ne va ajuta și tati la reparat!

Au căutat doi nasturi negri și Crinuța i-a cusut ursulețului de

pluș, care primi mai apoi o baie bună în șampon, recăpătându-și
culoarea. Mașinuța fu reparată de tata și ștearsă de fetiță cu multă
atenție.

- Eu propun să le dăruim unui copil al străzii! spuse mama.

- Atâta muncă pentru un copil fără adăpost, se bosumflă fetița.

22
 - Nu contează că este un copil al străzii sau unul dintr-o familie
cu o casă! Important este să-i facă plăcere cadoul tău, iar tu să-l
oferi cu plăcere! Hai să încercăm!

Au coborât din bloc și au mers în parc, unde erau adunați mai

mulți oameni fără adăpost.

Sub un pom se jucau doi copii, îmbrăcați în zdrențe și murdari:

un băiat și o fetiță.

Crinuța spuse scurt:

- Salut! Pe mine mă cheamă Crina!

- Salut! spuseră ei.

- Am venit să vă dau câte un cadou de Moș Nicolae!

Copiii au privit-o foarte mirați, deoarece asemenea miracole nu li

se întâmplau prea des.

Fetița le-a întins punga cu cadouri. Ei au luat pungulețele

uitându-se în conținutul lor.
23
 Fetița cea sărmană scoase ursulețul de pluș și-l strânse la piept
spunând:

- Este prima mea păpușă! Și ce frumos miroase!

Băiatul cerceta mașinuța pe toate părțile.

Crina îi explică cum funcționează și îi arătă că avea un mecanism

care o făcea să meargă singură și să i se aprindă beculețele.

Copilul era foarte fericit!

Crina și mama ei se întoarseră acasă, discutând despre bucuria pe

care o văzuseră în ochii celor doi copii:

- Mami, eu sunt o fată fericită! Am prea multe haine și foarte

multe jucării. Alți copii nu au cu ce să se îmbrace și nici jucării!
Alții nu au gustat niciodată prăjituri și ciocolată!

- Și cum ți-ai dat tu seama, Crinuța? Azi dimineața nici măcar

jucăriile nu le dădeai.

- Adevărul mi-a fost arătat de globul de cristal al lui Moș

Nicolae!

Acum am aflat ce înseamnă bucuria de a dărui celui ce nu are.

24
 De unde vin îngerii?
de Gabriela Preda Dincă

Bella își făcu rugăciunea în fiecare seară... Se ruga pentru

mămica și tăticul, pentru bunici, pentru Piky, cățelul ei pufos,
pentru Mițu, pisica ei tărcată.

Se ruga îngerașului pe care bunica i-l arătase într-o carte veche

de povești. Îngerașul era dolofan și avea bucle aurii. Era și
înnaripat! Bunica spunea că fiecare om are un înger păzitor, care-l
ferește de rău... Bella știa că bunica nu minte niciodată și se mai
ducea și duminica la slujbă, ascultând vorbele preotului pe care le
înțelegea întotdeauna, dar preotul avea barbă și un glas frumos și
îi plăcea să cânte. În plus, așa și-l imaginea ea pe Iisus Hristos,
frumos ca preotul din biserica la care mergea familia ei și cu un
glas minunat. Seara când se culca, fetița visa îngerașul ei cel
bucălat din cartea Mentrată. Privirea suavă a acestuia o făcea să
adoarmă liniștită.

Într-o zi, bunica a căzut bolnavă. Era bătrână și suferindă. A

chemat-o pe Bella la căpătâiul patului ei și i-a spus:

- Draga mea nepoată, poate că eu voi pleca în curând în țara

îngerilor! Tu să nu fi tristă, căci eu am să mă transform într-un
îngeraș și am să veghez asupra ta!

- Bine, bunico! spuse Bella, neînțelegând prea bine despre ce este

vorba. Ea reținuse numai ideea că bunica se va transforma într-un
îngeraș frumos, lucru care o făcu fericită.

25
 Peste câteva săptămâni bunica dispăru din casă. Bella nu
înțelegea ce s-a întâmplat, de ce toți sunt triști și de ce s-au
îmbrăcat în negru. Și, mai ales, nu înțelegea de ce plângea mami
în fiecare seară.

- Unde este bunica? întrebă fetița.

- Bunica a plecat într-o lume mai bună, zise mama ferindu-și fața
tristă și lacrimile de ochii copilului.

- În lumea îngerilor?

- Da, exact. Bunica a murit, draga mea.

- De unde vin îngerii, mami?

- Dintr-un ținut minunat, unde călătoresc toate sufletele bune și

curate, după ce dispar de pe Pământ.

- Trebuie să fie foarte frumoasă această lume a îngerilor! spuse

fetița.

- Cu siguranță!

- Mergem și noi acolo? întrebă Bella.

26
 - Toți oamenii buni și fără păcate, ajung în Rai, spuse mama.
Este un ținut minunat, dar trebuie să avem răbdare, pentru că
nimeni nu știe când va ajunge acolo.

- Dar bunica știa deja, spuse fetița.

- Da, cei care urmează să plece în acest univers al îngerilor, simt

că vor pleca.

- Dar de ce toți sunt triști și de ce v-ați îmbrăcat în negru?

- Pentru că bunica a plecat dintre noi și nu o vom mai vedea

niciodată, iar negrul este culoarea ce reprezintă părerea noastră de
rău.

Fetița a înțeles.

Acum știa de unde vin îngerii.

27
 Poveste egipteană
de Gabriela Preda Dincă

În vremurile de demult, la începuturile Pământului, în țara

străbătută de fluviul Nil (Egiptul), trăia zeița Nut și soțul ei Geb.

Nut simboliza cerul și cu toții aștrii săi, soarele și luna și cu

puzderia de stele de pe boltă.

Geb era pământul cel bogat, cu munții, cu pădurile, mările și

oceanele, râurile și câmpiile.

Acești doi zei aveau o poveste foarte tragică, nefiind fericiți ca

acum la început.

Deși se vedeau mai mereu, Nut uitându-se curioasă spre Geb,

spre toate frumusețile și minunățiile sale, pe care soarele le lumina
și le încălzea în fiecare zi, cei doi nu aveau curajul să-și
vorbească.

Geb privea noapte de noapte stelele din părul lui Nut,

admirându-i frumusețea.

Tatul zeiței, temutul zeu Snu, simbolul cerului, al atmosferei, își

veghea mereu fata, considerând că orice pretendent la mâna fiicei
este nevrednic.

În zadar se arcuia Nut deasupra lui Geb, arătându-și neasumita sa

frumusețe, Snu se lega mereu între ei,

28
înșelând privirea lui Geb. Zilele cețoase deveneau din ce în ce mai
dese, iar lăcrimile bietei Nut se prefăceau în ploi torențiale sau
chiar zăpezi înghețate.

Locuitorii pământului erau din ce în ce mai îngrijorați și triști.

Era frig, ploua sau ningea, iar soarele nu apărea niciodată printre
norii grei griați de Snu.

Într-o zi, Geb îi spuse Snei:

- Dacă ții atât de mult la fiica ta încât să nu-ți pese de miliarde de

ființe nevinovate care mă populează, dacă numai asta contează
pentru tine, atunci totul va pieri datorită iubirii tale.

Razele soarelui nu vor mai încălzi niciodată pământul și

vegetația va dispărea.

Atunci Snu își dădu perdeaua de nori și ceață la o parte și Geb o

văzu pe Nut îndrăgostindu-se pe loc de ea.

Atunci ei au hotărât să se căsătorească și toată lumea să fie

fericită.

29
 Poate de aceea soarele strălucește așa de puternic deasupra
Saliorei, pentru că Nut permite soarelui atotputernic să-l
încălzească pe Geb.

30
 Mama Carie și tărâmul ei din spatele vântului de
nord
de Gabriela Preda Dincă

Mama Carie era stăpâna absolută a ghețarilor, cea care

răspândea promoroaca pe ramurile copacilor și sufla vânturi
înghețate pe tărâmurile nemărginite din spatele vântului de nord.

Cu brizele ei vinete și roci săruta oglinda lacului și acesta

îngheța pe loc. Îngheța apa din fântâni și alunga lupii prin păduri.

Puterile ei erau nimicitoare, mai ales iarna. De cum venea

primăvara, forța îi scădea pentru că pe tărâmul vântului de nord
venea Regele Soare care stăpânea cam 5 luni pe an. Atunci Mama
Carie se retrăgea în bârlogul ei aflat în inima munților, iar grota
îngheța formând miliarde de stalactite și stalagmite ce atârnau din
tavan sau creșteau din podea.

Mama Carie avea o fiică cu chip de gheață și de cristal. Era

frumoasă ca o statuie grecească, dar ce păcat care era cu totul și cu
totul de ghețar, inima ei fiind de piatră. Deși era atât de frumoasă,
Cristele-fată-de-gheață nu avea suflet, era rece, lipsită de
sentimente.

Regele Soare rămânea mereu după recea frumusețe a Cristelei,

însă acesta nu simțea nimic, ferindu-și fața din calea Regelui.

Cristele iubea casa sa din grotă și își oglindea chipul translucid

în oglindă în gheață a lacului subteran.

Într-o zi, regele trimise o rază zglobie pe gheața grotei și aceasta

primise a străluci în toate culorile curcubeului! Era un mesaj de la
31
 Soare pentru Contele. Astfel, el voia să-i transmită fetei dragostea
și admirația sa. Ce păcat că fata nu simțea nimic și fata era
neschimbată!

Soarele nu o impresiona cu nimic și în plus îi dădea un sentiment

de teamă, deoarece ar fi putut să se topească sub căldura razelor
lui!

Vântul de nord îi aducea vești despre iubirea regelui însă fata se

ferea din calea ei.

Veni iarna din nou... Soarele începu să pălească, puterile sale

amorțeau. Mama Carie prindea puteri. Pe câmpii ieșea Cristele să
semene burnița și promoroaca. Soarele o admira și îi trimitea din
când în când o rază.

- Razele tale mă ard, Rege Soare! spunea Cristele. Chiar nu

înțelegi că iubirea ta este dureroasă pentru mine?

- Dar cum se poate să te ardă o rază de soare dătătoare de lumină

și căldură?

- Eu sunt din gheață, deci căldura ta îmi face rău, mă topește!

32
 Mama Carie, auzind dialogul dintre cei doi, i-a spus fetei sale:

- Cristele, blestemul făcut asupra mea de Renu, zeul acestor

pământuri, a căzut pe tine și imediat ai apărut pe lume, corpul tău
a fost acoperit de o peliculă de gheață care, treptat, ți-a cuprins și
inima. Acest blestem nu poate fi rupt decât dacă vei înceta să mai
bântui aceste tărâmuri. Voi încerca să-mi arăt puterile sus, pe
vârful munților și nu aici jos, la câmpie.

În timp ce vorbea, din părul de gheață al lui Cristele se

prelungeau șuvite de apă și minunatul său păr ieșea încetul cu
încetul la suprafață.

Din ochii săi înghețați curgeau lacrimi sărate și pentru prima

oară Mama Carie văzu frumoșii ochi verzi ai fiicei sale.

Bujorii i-au revenit în obraji și aceștia s-au coborât într-un roz

aprins. Inima fetei începe să bată de putere și privi cerul cel
albastru.

Abia acum vedea pentru prima dată frumusețea locurilor pe care

le semăna iarna cu înghețul. Abia acum vedea animalele zgribulite
care se ascundeau prin bârloguri la vederea ei, înfricoșate și
înghețate!

Cristele semăna cu o zână de catifea și Regele Soare păli pentru

o clipă în locul lui, în cer, la vederea unei asemenea frumuseți.

Atunci începu o ploaie rapidă de primăvară, o ploaie cu soare,

căci regele plângea.

Plângea pentru că el fusese blestemat să se plimbe în calcașca sa

pe văzduhul limpede, fără a avea vreodată ocazia să coboare pe
pământ.

33
 Și, neputând aluneca lin spre Cristele, cum să-i demonstreze
dragostea sa? Nu avea nicio șansă.

Cum va coborî soarele pe pământ? Acest lucru nu este posibil!!!

Pe vremea aceea îndepărtată nimeni nu aflase încă de faptul că
pământul era o planetă printre miliarde de alte planete ce plutesc
în Univers? Nimeni nu știa că această planetă este asemenea unei
mingi turtite la poli. De asemenea, în vremea aceea a poveștilor,
nimeni nu bănuia că însuși Soarele nu era un prinț ci doar o
planetă îndepărtată și incandescentă, care încălzește Pământul cu
razele sale, reglând mersul zilelor și al nopților și transformând
fața acestuia în funcție de anotimp.

Și nimeni nu știa că Mama Carie era iarna friguroasă, iar fiica

sa, Cristele, era burnița și gerul iernii.

De aceea, nimeni nu credea că Regele Soare ar fi putut să nu fie

un prinț bântuit de blesteme.

Dar, cum vremea poveștilor a trecut, trebuie să vă spun cum a

reușit Soarele să o îmbrățișeze pe adorata sa Cristele.

34
 El s-a transformat într-o minge de foc care a alunecat în grota în
care locuia Cristele. Fata vedea cum în camera din grota sa
răsărise muscliul verde și ciupercuțele vesele pe pereți. Gheața se
topise demult și era o atmosferă plăcută înăuntru. Mingea de foc
se transformă mai întâi într-un porumbel alb și mai apoi într-un
flăcău cu păr de aur și ochii ca cerul.

Cristele îi zâmbi și îl recunoscu pe dată pe Regele Soare. El îi

spuse emoționat:

- Frumoasa mea Cristele, primești să-mi fii soție?

Fata îi spuse cu lacrimi în ochi:

- Nu pot fi soția ta, căci eu aduc bruma și frigul pe aceste

meleaguri! Noi suntem prea deosebiți ca să putem fi căsătoriți!
Este imposibil acest lucru!

Soarele înțelese că oricât de mult ar fi iubit-o pe Cristele, o

căsătorie cu ea ar fi imposibilă. Atunci i-a spus:

- Te voi considera ca și sora mea și în zilele geroase am să

strălucesc pe cer pentru a îmblânzi gerul. Apoi am să răsar după
ploile reci și repezi de vară sub forma unui curcubeu! Va fi
minunat să am o soră atât de frumoasă!

Nici bine nu sfârși vorbele acestea că se ridică ușor pe cerul

senin sub forma unui porumbel alb care se transformă într-o
minge de foc și apoi în Soarele strălucitor.

Așa a apărut pe lume minunatul curcubeu, împodobit cu

superbele sale culori – ca semn al dragostei dintre prințul Soare și
frumoasa Cristele

35
 Crinul din Scoică
de Gabriela Preda Dincă
În adâncimea Oceanului Planetar, trăia Eya, o superbă sirenă
argintie, o femeie-pește ce fusese sortită să trăiască lângă reciful
de corali roz într-o peșteră subacvatică. Ea locuia împreună cu
regele delfinilor, pe care îl considera ca pe un frate, căci se
cunoșteau de când Eya apăruse pe lume, din fantastica legătură de
dragoste a unui delfin cu o pământeană.

Eya avea frumusețea mamei sale și pielea măslinie a tatălui său,

delfinul Afir, care, din păcate fusese vânat de oameni după ce
frumoasa Isabela o născuse pe Eya, fetița cu coadă de delfin.

Când era mică, regele delfin o învățase pe Eya să se ferească de

oameni, spunându-i că, deși mama ei este un om, tot oamenii l-au
ucis pe Afir, pe tatăl ei și că, indiferent ce s-ar întâmpla, să nu iasă
pe valul oceanului cu niciun preț.

Însă Eya, care nu-și cunoștea deloc mama, își dorea din tot
sufletul să o strângă măcar o dată în brațe, să simtă și ea dragostea
unei mame. Ea plănuia în taină să înoate spre coral și să o vadă pe
mama ei, însă nu știa cum poate face acest lucru.

Ea nu avea picioare, deci nu se putea deplasa pe uscat. Când o

vedea pe mama-delfin mângâindu-și puii, lacrimi mari îi umpleau
ochii, tânjind și ea după mama ei.

Într-o zi, văzând-o cum suferă astfel, mama-delfin spuse:

- Uite ce e, draga mea, singurul care te poate ajuta este înțeleptul

din Fundul Oceanului Planetar. Du-te la el și te va ajuta.

36
 Sirena Eya porni spre Fundul Oceanului Planetar, însă drumul
era lung și periculos, căci în abisurile oceanice era din ce în ce mai
puțin oxigen și Eya nu era obișnuită.

Însă, cu chiu, cu vai, ajunse la înțelept care era de fapt un

calamar imens. Aceasta o pofti în castelul lui de corali și, după ce
îi auzi dorința, îi spuse:

- Draga mea, îți înțeleg perfect dorința, însă, ca să te poți

transforma în pământeancă, trebuie ca de tine să se îndrăgostească
un om. Numai iubirea lui va fi în stare să te transforme într-o
femeie adevărată, așa cum dragostea lui Afir te-a preschimbat pe
tine în sirenă.

Tu trebuie să găsești modaliatea de-a face cunoștință cu

oamenii, însă acest lucru este foarte greu, dacă nu imposibil.

Întorcându-se acasă, sirena Eya îi povesti mamei delfin ce îi

spusese calamarul cel înțelept. Aceasta oftă și spuse:

- Este foarte greu acest lucru! Oamenii pot fi ademeniți, pot fi

păcăliți sau ne putem lăsa prinși în plasele lor. Sirenele au ieșit în
calea corăbiilor și i-au ademenit pe pescari, căutându-le cu glasul
lor îngeresc. Mateloții s-au îndrăgostit de ele și au sărit în valurile

37
oceanului, găsindu-și de multe ori moartea. În cazuri foarte rare
totuși, sirenele s-au transformat în oameni, alegând să trăiască pe
uscat.

Ele s-au sacrificat, însă nu s-au mai întors niciodată în ocean,

pentru că transformarea lor este ireversibilă.

Auzind cele spuse de mama delfin, Eya a spus:

- Nu mai există nicio altă cale de a deveni un om... Dar ce ar fi

dacă aș lăsa în calea vapoarelor și a corăbiilor mai multe bile de
cristal cu un mesaj în care să spună că îmi doresc să cunosc un
pământean, pentru a forma o familie cu el?

Mama-delfin scoase un sunet ascuțit, ceea ce era sinonim cu

râsul. Însă, în sinea ei, admira dorința ei de a-și cunoaște mama
micii sirene. Ea îi spuse:

- Fie, o să mă sfătuiesc cu soțul meu și te vom ajuta să faci bile

de cristal.

În câteva zile bilele au fost lustruite de peștii-sabie, mesajele

puse înăuntru și ușura lansarea acestora în calea corăbiilor.
Grupuri de delfini săltăreți au aruncat bilele și apoi a început
așteptarea. În cea de-a 17-a zi o bărcuță plutea pe valurile
oceanului, iar cu ea era un pescar sărac și surdo-mut, care își căuta
în apele înnegrunate soția, pe frumoasa sirenă Eya.

Bancuri de pești o anunțară pe Eya că mirele ei a venit să o ia.

Sirena Eya a înotat într-un suflet spre suprafața apei și văzând

bărcuța sărmană a pescarului, s-a ridicat ușor ca să-l vadă. Acesta
a privit-o și i-a făcut un semn să se ridice în barcă. Atunci Eya și-
a dat seama că tânărul nu putea vorbi, dar a acceptat să se urce în
simpla lui bărcuță.

38
 El o cercetă cu atenție și îi spusese, prin gesturi simple că este
frumoasă, însă fata se îndoia că-l va putea iubi pe bietul pescar
surdo-mut.

După vreo 10 minute, sirena se scufundă în nou în apele

oceanului, făcându-i semn pescarului să o aștepte.

Sirena se duse la mama-delfin și îi spuse cu lacrimi în ochi:

- Eu sunt sirenă, el este om simplu, un biet pescar surdo-mut...

Cum vom putea să formăm noi o familie?

- Ce te deranjează cel mai mult? Faptul că este pescar, faptul că

este sărac sau handicapul lui?

- Sincer, mă deranjează chiar toate! Eu visam la un prinț bogat,

care să îmi spună vorbe delicioase! Mi-e mai degrabă milă, decât
să spun că-l iubesc pe sărmanul om!

- De ce judeci așa? Faptul că este un biet pescar nu trebuie să te

împiedice să îți realizezi visul. Poate că este o încercare pentru
tine, ia gândește-te!

39
 Sirena era deja bulversată, deoarece nu știa ce să facă, însă
dorința ei imensă de a-și întâlni mama, fu mai puternică decât
orice opreliște.

Ridicându-se la suprafață, ea îi dădu de înțeles pescarului că va

veni cu el în lumea oamenilor. Acesta era foarte bucuros și vâsli
repede spre mal.

Acolo, în satul pescăresc, pescarul Teru avea o căsuță modestă,

dar foarte drăguță, cu nestemate la ferestre și perdeluțe azurii.

Mica Eya, transformată într-o fată superbă, își petrece primul an

din viața ei umană, considerându-l pe soțul ei, Toru, ca și un frate.

Au căutat-o împreună pe mama sirenei, dar nu au găsit-o.

Într-o dimineață, la poarta lor a bătut o negustoreasă de flori.

Fermecată de frumusețea și parfumul florilor, Eya și-a ales un
buchet de crini imperiali superbi și parfumați. Femeia i-a spus:

40
 - Ce frumoasă ești, fata mea! Semeni ca mine când eram tânără!
Dacă nu aș fi știut că fetița mea este în adâncurile oceanului
Planetar, aș crede că ești micuța Eya, micuța mea sirenă!

- Dar eu sunt Eya! Și tu ești mama mea!!! strigă fata.

- Nu se poate, Eya este o sirenă! Tu ești o fată!

- Da! Așa este, dar am fost o sirenă, până acum un an! spuse fata
și îi povesti mamei toate pățaniile prin care trecuse până a ajunge
aici!

Atunci Izabella îi spuse:

- Destinul nostru a fost să ne întâlnim astfel! Numai că, pentru ca

ordinea firească a lucrurilor să fie restabilită, trebuie să mai
îndeplinim o probă: tu trebuie să cauți scoica fermecată ce are în
ea o perlă, să aduci perla pe pământ și în Poeul acesta să pui un
crin. Astfel, vraja se va rupe și noi vom trăi fericite ca mamă și
fiică.

Sirena, ascultând cu atenție spusele mamei sale, zise cu lacrimi

în ochi:

- Bine, mamă, dar acum sunt pământeancă, nu mai sunt sirenă!

Cum oare voi putea înota eu în ocean fără să mă înec? Nu mai am
coadă de delfin!

- Vom găsi o modalitate prin care să ajungă un crin în scoica

magică! spuse Izabela! Ea îi făcu un semn pescarului Toru, iar
acesta adusese bărcuța la tărm pentru a le duce pe cele două femei
în largul oceanului.

La opusul soarelui, delfinii începură să sară în apropierea bărcii,

iar Eya le mângâia trupurile lucioase spunând:

41
 - Frații mei, vă rog ajutați-mă!

Din valuri răsări mama-delfin, cea care ținuse locul mamei sale
și îi spuse:

- Oh, Eya! Fata mea! Ce dor mi-a fost de tine! Dar ne-am
împăcat cu gândul că n-o să te mai văd vreodată și am încercat să
uit anii petrecuți împreună! Este foarte greu!!

- Mamă-delfin! Mai am un singur pas și voi distruge blestemul

căzut asupra mamei mele și asupra mea! Trebuie să caut scoica cu
perlă, să iau perla și să pun în locul acesteia un crin!

- Ce vorbești tu, fata mea! Scoica este bine păzită și nu știu cum
vom face acest lucru! Meduzele o păzesc cu prețul vieții și nu te
vor lăsa să o iei. Mai cu seamă, medusa Kio este foarte rea și
veninoasă! Atingerea ei este mortală, mai ales pentru oameni. Noi,
delfinii suntem imuni. Auzind acest lucru, Eya începu să plângă
cu lacrimi amare… Nu vedea nicio soluție.

Însă, cum în basme, binele învinge răul, cei trei ghiduși ai

mamei-delfin o înconjurară pe Eya, măngâind-o cu aripioarele lor
lucioase. Mikos, Nikos și Kalachis o considerau sora lor. Mikos
spuse:

- Dar dacă te putem ajuta noi?

- Cum să mă ajutați voi, sunteți numai niște pui?

- Am mai crescut și noi între timp, adăugară Nikos și Kalachis cu

un zâmbet poznaș pe chip. Și săreau deasupra valurilor, executând
în aer răsuciri iscusite.

- Ne vom strecura pe furiș în habitatul meduzelor și vom fura

scoica cu perlă!

42
 Zis și făcut, poznașii pui-delfin înotară la culcușul meduzelor,
îndemnându-le să se joace cu ele leapșa și baba-oarba.

Un moment de neatenție și delfinița Kalachis a furat scoica

aducând-o la suprafață. Eya luă perla și puse în locul acestuia o
floare de crin. De îndată, vraja malefică se rupse și atât mama cât
și fiica s-au salvat. Tom și-a redobândit și darul vorbirii, iar casa
lui modestă s-a transformat într-un palat cu totul și cu totul de aur
și sidef. Vraja fusese ruptă și totul a revenit la normal!

Eya s-a căsătorit cu Tom și au trăit fericiți până la adânci

bătrâneți.

43
 Flocorey, cel mai rapid dintre motani
de Chifan Aida Claudia

Era odată un motan de casă cu blană verde, pe nume Flocorey.

Acesta era foarte bătrân, iar stăpânul îl trimitea deseori afară
pentru că nu mai era bun de nimic. Ieșind frecvent afară, Flocorey
decise să-și găsească un rost pe această lume.

Într-o zi, Flocorey găsi un șoarece care se plimba pe străzile

orașului și care fugea foarte repede. Șoarecele acela era cel mai
rapid rozător din lume și nici cel mai rapid motan nu reușea să-l
prindă.

Pe șoarece îl chema Rozostin și era un adevărat pericol pentru

oraș. În fiecare zi, minim trei motani porniseră în căutarea lui
Rozostin pentru a-l putea prinde, dar nu reușiseră. “Avem nevoie
de un lider foarte puternic”, gândiseră ei.

Pe zi ce trece, Flocorey devenea din ce în ce mai puternic și își

încerca norocul în privința lui Rozostin. Tot fugind așa după el,
Flocorey se autodepăși de mai multe ori la viteză, dar tot nu reuși
să-l prindă pe Rozostin.

- Cred că ar trebui să-mi fac o armată, zise Flocorey în sinea lui.

Flocorey se plimba în fiecare seară pe străzi, în speranța că va

găsi un motan care să facă echipă cu el pentru a-l prinde pe
Rozostin. Și mergând el așa, găsi trei motani mari și sălbatici:
Miorlian – un motan gri cu pete albe, Zrimian – un motan
portocaliu cu dungi albastre și Huliroz – cel mai mare motan alb,
cu dungi gri.

44
 - Salutare! Eu sunt Flocorey și vreau să-l prind pe șoarecele
Rozostin. Vreți să mă ajutați în această misiune?

- Desigur, zise Huliroz, și noi încercăm să-l prindem de câteva

săptămâni. Te putem ajuta să-l prindem, cu o singură condiție.

- Ce condiție?

- Să ne arăți cât de rapid poți să fi: Flocorey, dacă ești cel mai
rapid și cel mai bătrân motan, poți deveni liderul echipei.

Și așa vorbind, Flocorey, Miorlian, Zrimian și Huliroz s-au pus

pe treabă. Au căutat un teren foarte lung pentru alergare, știut
numai de ei. Apoi s-au aliniat frumos toți patru, pregătiți să arate
fiecare ce poate.

- Atenție! Avertiză Huliroz. Unu, doi, trei, start!

Și toți motanii au pornit. Flocorey alerga cel mai repede, chiar

mai repede decat de obicei, fiind urmat de Huliroz și Zrimian, cu

45
tendința de-al întrece pe Flocorey, iar ultimul, dar nu cel din urmă,
iar chiar Miorlian – cel mai dur dintre motani.

Cursa era de vreo o sută de km, pentru ca învingătorul să arate

că într-adevăr își merită locul în armată. Eroul nostru, Flocorey,
ezită de câteva ori în timpul cursei, dar până la urmă, la finalul
cursei, el deveni învingător. Pe locul doi era Zrimian, pe locul trei
Huliroz și pe ultimul loc era Miorlian.

Zrimian îl felicită:

- Bravo, Flocorey! Chiar ești un motan foarte rapid! Dacă ești și

cel mai bătrân, vei putea deveni liderul echipei.

- Chiar sunt un motan foarte bătrân, am 23 de ani. Voi câți ani

aveți?

- Eu am 18 ani, Huliroz are 22 de ani și Miorlian are 17 ani.

- Am înțeles, deci eu voi deveni liderul echipei deoarece respect

condițiile: sunt cel mai bătrân și cel mai rapid.
46
 - De acum, tu ne vei coordona pe noi, zise și Huliroz.

Și vorbind ei așa, în sfârșit se înserase, iar echipa pisicească

avea sarcină să-l prindă pe șoarecele Rozostin. Flocorey,
cunoscând deja locul în care stă de obicei Rozostin, își conducea
armata spre acel locușor.

- Trebuie să facem cea mai mare liniște, replică Flocorey.

Rozostin oricând s-ar putea trezi și am reuși cu greu a-l prinde.

Huliroz, Zrimian și Miorlian făceau întocmai după indicațiile lui

Flocorey. Însă, oricât de silențios ar fi pășit acești motani,
Rozostin imediat i-ar fi auzit.

Huliroz oftă supărat:

- Am fost cei mai silențioși motani, iar Rozostin tot a început să

fugă de noi.

- Nu dispera, șoarecii aud ultrasunete, ce îi face să fugă, dacă

simt vreun eventual pericol.

- Ce sunt ultrasunetele, Flocorey? Întrebă Zrimian.

- Sunt niște sunete pe care noi nu le auzim, niște sunete mult mai
intense și mult mai înalte decât capacitatea noastră de auz. Acum
hai să nu mai stăm de vorbă și să fugim după el.

47
 Motanii au început să alerge după Rozostin. Cine era cel mai
aproape de el? Ați ghicit, Flocorey, de vreo trei ori era cât pe ce
să-l atingă și să-l savureze, dar Rozostin își luă elan cu o viteză de
cinci ori mai mare decât avea înainte. Însă cei patru motani, mai
ales Flocorey, nu se dădeau și încă încercau să-l prindă pe
Rozostin.

După două zile și două nopți de încercări a-l captura pe

Rozostin, Flocorey luă o decizie salvatoare.

- Hai să mergem la bibliotecă! Am auzit acum câteva zile de o

carte numită “Cum să prinzi un șoarece hiper-rapid” scrisă de
bunicul meu, Shemiorlin, care era și el un motan tot la fel de rapid
ca și mine.

- Și cum vom găsi biblioteca? Întrebă Zrimian.

- Mergem pe o potecă din apropiere! Haideți cu mine că vă arăt

eu!

48
 Miorlian, Zrimian și Huliroz îl urmară în drumul spre biblioteca
misterioasă pe cel mai nou și cel mai bun membru al echipei lor:
maestrul Flocorey.

După un drum de trei ore, patruzeci și cinci de minute și șase

secunde, cei patru motani ajunseseră la cea mai mare bibliotecă
din orașul lor. Intraseră acolo și o întâmpinară cu cea mai mare
politețe pe doamna Cristomiolina, o pisică bibliotecară.

- Ce vânt vă aduce pe aici, dragii mei?

- În orașul nostru, există un șoarece foarte rapid și foarte

periculos, pe nume Rozostin, iar noi dorim din tot sufletul să-l
prindem, ca să scăpăm o dată pentru totdeauna de el. Avem nevoie
de o carte care să ne învețe cum să-l învingem, zise Flocorey.

- Vă recomand cartea “Cum să prinzi un șoarece hiper-rapid”

scrisă de maestrul Shemiorlin. Este o carte de lux, cea mai bună de
acest gem, replică Cristomiolina.

- Vă mulțumim mult, doamnă bibliotecară, ne-ați fost de mare

ajutor!

După ce au împrumutat cartea, cei patru motani au mers în sala

de lectură pentru a citi și a răsfoi cu multă delicatețe cartea.
Flocorey citi pentru toată lumea un fragment din acea carte:

“Dacă vrei să prinzi un șoarece hiper-rapid, încearcă să-ți aduni

toate puterile în tine, pentru a fi rapid. Dacă ești deja un motan
rapid, poți face echipă cu alți trei motani rapizi, e posibil să
reușești.”

Flocorey se opri din citit, pentru că Zrimian dorea să-și spună

concluzia:

49
 - Am încercat acest lucru, nu am reușit, ne-am unit în echipă și
am făcut ce scrie aici.

- Acesta e doar un fragment, Zrimiane, sigur bunicul meu avea

soluții și mai bune, se convinse Flocorey.

Din fericire, însă, sub acel fragment, era un fel de rubrică: “Nu ai
reușit? Încearcă asta!” ce era o mare alinare pentru cei patru
motănași.

Flocorey citi în continuare:

“Alergați cât de repede puteți după șoarecele extrem de rapid pe

care doriți să-l prindeți și folosiți o plasă hipero-rapidă care poate
să prindă orice obiect în mai puțin de un minut.”

- Și cum vom găsi așa o plasă? întrebă Huliroz.

- Hai să citim mai departe!

50
 “Dacă aveți nelămuriri asupra locației unde găsiți o plasă hipero-
rapidă, găsiți chiar lângă biblioteca unde se află măcar un
exemplar din această carte. În stânga bibliotecii, găsiți un magazin
cu diferite instrumente pentru a putea prinde șoarecele. Plata este
în sărituri.”

- Deci asta trebuie să facem, dragii mei, zise Flocorey, să ieșim

din această bibliotecă și apoi să căutăm magazinul cu
instrumentele necesare pentru a-l prinde pe Rozostin.

- Bună idee, confirm Huliroz.

Cei patru motani războinici ieșiseră din bibliotecă și porniră în

drumul spre magazinul cu instruminte. Merseră timp de câteva
minute până dădură de el. Era un magazin pe nume “Șoricimix –
Cel mai bun magazin pentru pisici!”

Flocorey, Huliroz, Zrimian și Miorlian intraseră în magazine și

văzuseră diferite obiecte care i-ar putea ajuta în prinderea
șoricelului Rozostin: plase hipero-rapide, mingi de captură, GPS
care prinde lucruri și multe altele. O plasă hipero-rapidă valora
doar cinci sărituri.

- Hai să cumpărăm patru plase hipero-rapide, deoarece unde sunt

mai mulți, puterea crește, propuse Flocorey.

- Asta zic și eu, afirmă Zrimian.

Pe vânzător îl chemă Miorlikan și era nespus de bucuros să-i

ajute pe cei patru pisicuți:

- Cu ce vă putem ajuta?

- Am dori și noi patru plase hipero-rapide, vă rugăm, imploră

Flocorey.

51
 - Douăzeci de sărituri, vă rog!

În acel moment, toți cei patru motani au început să sară în

același timp. Ei nu oboseau deloc în timpul săriturilor. După ce
aceștia au sărit de câte cinci ori, primiseră din partea lui Miorlikan
cele patru plase hipero-rapide.

- Vă mulțumesc din suflet, Miorlikan, recunoscu Flocorey.

- Cu mare plăcere. Mă bucur că v-am putut ajuta.

După ce au făcut rost de plasele hipero-rapide, Flocorey,

Zrimian, Miorlian și Huliroz ieșiră din magazin și se gândeau în
legătură cu aplicarea planului gândit pe Rozostin.

Miorlian replică:

- Sper că diseară, îl vom putea prinde pe șoricelul Rozostin.

- Dacă ne adunăm toate puterile și suntem uniți, sigur vom reuși!

se convinse Flocorey.

Între timp, Rozostin se gândi: “Când cei patru motani vor veni
să mă prindă, neînarmați cum sunt ei de obicei, voi pune un spray
secret pe toate blocurile. Vreau să distrug orașul.”

Din nefericire pentru Rozostin, Flocorey, Zrimian, Miorlian și

Huliroz se gândiseră mult și bine și își cumpăraseră niște plase
hipero-rapide pe care le-ar folosi împotriva șoarecelui.

Timpul trecuse, iar seara venise, iar cei patru motani puteau
ajunge dintr-un moment în altul acasă la Rozostin. Șoarecele era
deja pregătit cu substanțele puse pe blocuri.

Cei patru motani erau mai rapizi ca niciodată: mai ales că aceștia
aveau și plasele hipero-rapide. Ce fericire pentru ei! Alergând

52
foarte repede, Flocorey reușise să-l prindă pe Rozostin și-l încuie
în pungă, dar mai era altă problemă! Cum o problemă nu vine
niciodată singură, blocurile erau deja răsturnate! Noroc că
Zrimian, Miorlian și Huliroz mai aveau plasele disponibile.
(acestea aveau și puterea de a îndrepta blocurile)

Pentru că ceilalți motani nu știau să folosească plasele hipero-

rapide, Flocorey venise repede și citise instrucțiunile și se grăbi să
îndrepte blocurile cu ajutorul celor trei plase hipero-rapide. Era o
sarcină foarte grea, și era un timp contra-cronometru, de vreo cinci
minute, dacă Flocorey nu termina în acele cinci minute, orașul se
distrugea complet.

Din fericire, Flocorey restabili orașul doar într-un singur minut,

iar toți orășenii dormeau liniștiți, fără să simtă vreo neliniște.

A doua zi, orașul era foarte liniștit și nu mai părea amenințat de

șoarecele Rozostin. Acesta era într-o plasă hipero-rapidă, oricât
încerca să iasă de acolo, nu reușea, era încuiat de tot. Doar unul
dintre motani, Flocorey îl mai putea scoate de acolo, dar nu dorea
să facă asta.

Când orășenii l-au descoperit pe Rozostin închis și au aflat cine

e eroul, au început să facă multe fotografii cu Flocorey și să-l dea
la știri, ca fiind cel mai rapid motan din lume, el primind foarte
multe interviuri pentru cum a ajuns cel mai rapid, cine l-a ajutat,
cum l-a prins pe Rozostin și așa mai departe.

Flocorey se gândea că fără prietenii lui, Zrimian, Miorlian și

Huliroz n-ar fi reușit și le-a mulțumit din tot sufletul pentru
ajutorul oferit. Acum, Flocorey nu se mai simțea bătrân și fără
nicio noimă, simți că are și el un rost pe această lume: și anume,
cel mai rapid motan deoarece a reușit să-l prindă pe Rozostin: cel

53
mai rapid rozător din lume pe care niciun alt motan nu a reușit să-l
prindă.

54
 În drum spre Palatul Învățăturii
de Chifan Aida Claudia

Într-o zi de august, o pisică cu blană albă și finuță se porni

spre Palatul Învățăturii – un palat frumos și regal, cu multe lecții,
unde sunt ascunse toate secretele: româna, matematica, geografia,
etc. Acea pisică se numea Albuța și avea numele de familie
Albuțescu. Surorile ei Albuțeana si Albuțeanca nu prea erau ele
încântate de ideea Albuței. Ele preferau mai degrabă să toarcă și
să lenevească decât să meargă cu Albuța spre Palatul Învțăturii.
Însă Albuța le convinse pe surorile ei. Atunci Albuțeana și
Albuțeanca știau că nu aveau de ales. Așa că o urmară pe Albuța.

Era un drum minunat, dar și foarte lung. Albuța, Albuțeana și

Albuțeanca treceau pe langa Lumea Pisicilor, o câmpie în care se
aflau pisicile, foarte colorată și frumoasă unde pisicile puteau să-și
cumpere șoricei și alte mâncăruri, iar pisicuțele puteau să se dea
pe topogane si pe leagăne. Era o privelște senzationala. Lumea
Pisicilor avea lungime de 9 km. Iar până la Palatul Invățăturii erau
50 km. Vă închipuiți cât de mult aveau de mers. Asta dacă nu
alergau cu viteza lor medie de 40 km/h. Albuța se tot gândea
împreună cu Albuțeana și Albuțeanca, cum să mearga cu cel puțin
45 km/h. Atunci

familia Albuțescu se gandea la doua solutii: ori să își

confecționeze un avion din metal, puternic cu motor, ori să aștepte
o ploaie torențială, ce le făcea pe pisici să alerge cu viteza luminii.
Albuței îi veni o idee:

55
 - Hai să așteptăm o ploaie torențială. Sigur va veni peste 2-3
minute. Numai așa vom putea ajunge mai rapid decat credem. Nu
ar trebui să construim un avion. Ar fi inutil să ne irosim timpul.
De ce să ne facem un avion când avem viteză mare pe oră la
alergat?

- Da, ai dreptate, o susținea Albuțeanca . Va trebui să ne

furișăm în garajul nostru și să ne luăm umbrelele cat mai repede
posibil.

Zis si facut… Pisicile fugeau numaidecât în garaj pentru a-

și întocmi planul lor intelectual. Ele își inchipuiau că o data cu
procurarea umbrelelor va incepe și ploaia. Albuța își găsise o
umbrelă frumoasă, colorata în culorile luminii albe, Albuțeanca
avea o umbrelă albă cu dungi negre. Iar Albuțeana își luase cea
mai simplă umbrelă: aceasta era colorată în galben și avea o inimă
roșie.

Dupa ce și-au luat umbrelele, pisicile au asteptat doar trei

minute până la sosirea ploii. Picăturile curgeau atât de repede,
încât ziceai că se luau la vreo întrecere, era o adevărată ploaie
torențială. Așa ca pisicile au început sa alerge cu viteză maximă
pana la Palatul Învățaturii. Ele trecuseră pe lângă muntele
Artisticus, care era plin de zăpadă, mai trecuseră și peste un pod
înalt numit podul Repu care sub el era un lac și apoi ajungeau la
destinație. Pisicile erau fericite, dar și ude, mai ales Albuța fiindcă
de acum înainte o să știe foarte multe lucruri. Mâțele au intrat în
Palatul Invățăturii pentru că au vrut să se înscrie. Ele l-au vazut pe
domnul director. Albuța începea sa spună:

- Bună ziua, scuzați că vă deranjez. Sunt Albuțescu Albuța si aș

dori să mă înscriu aici, împreună cu surorile mele: Albuțeana si
Albuțeanca.

56
- Am înțeles. Dar mi se pare că numele unor doua surori de ale
tale sunt paronime. Si voi toate trei semanati foarte bine.

- Domnule director, cum adica paronime?

- Adică niște cuvinte care se pot diferenția de o singura literă.

Exemplele pe care le pot da sunt numele surorilor tale: Albuțeana
si Albuțeanca.

- Aha, deci am înțeles. Paronimele ori au o litera înlocuită ori au

una adaugată în plus. Să dau un exemplu: grav si grad.

- Bravo, pisicuțo. Ai înțeles foarte bine lecția. Te voi înscrie.

- Dar mă mai învățați o lecție nouă?

- Asta nu pot. Directorului nu-i este necesar să predea lecții la

elevi. Datoria asta o au profesorii si învățătorii. O să mai înveți
lecții, te asigur, peste douăzeci de zile.

- Adică pe ziua de 15 septembrie?

57
- Da, Albuța. Atunci o să mai înveti multe lecții. Dar vreau să
spun că mă bucur că ești dornică de învățătură. Succes.

Albuța si surorile ei erau mulțumite și au așteptat cele douăzeci

de zile până la începerea cursurilor din Palatul Învățăturii.

Când au reintrat acolo, au văzut pisicuțe de toate culorile:

pisicuțe portocalii, galbene, albe, verzi, etc. Toate erau de vârsta
Albuței, Albuțenei și Albuțencei. Familia Albuțescu era
repartizată la clasa a I-a C, coordonată de învățătoarea Mieunescu
Lina.

Era ca un vis îndeplinit pentru Albuța, Albuțeana și Albuțeanca.

Urmau să învețe multe lucruri acolo.

58
 Oaia și mieluțul
de Chifan Aida Claudia

Era odată un miel singuratic care stătea pe o pajiște întinsă.

Era foarte trist deoarece nu-l adopta nimeni. Părinții lui îl
abandonaseră, lăsându-l să sufere de singurătate. Mielul rămânea
acolo și aștepta gândind: "Poate se va găsi cineva bun să mă
adpote".
După câteva ore, o oaie trecu pe acolo, pe lângă mielul cel
trist. Oaia se gândea: să-l adopte, să nu-l adopte? Însă oaia își
amintea că are și ea doi miei acasă și nu le-ar strica un tovarăș de
joacă. Așa că, meditând, oaia decise să adopte mielul și îl alina cu
glas frumos:
- Nu mai fi trist, mieluțule! Te adopt eu, vei avea doi frățiori
minunați!
Mielul dintr-o dată devenise atât de fericit, încât uitase de
suferința avută până atunci. Oaia îl mângâia cu atât de mare
tandrețe, încât mielul replică:
- Mami, te iubesc!
- Și eu te iubesc! Îți voi oferi cele mai bune condiții de viață!
Apoi, oaia l-a luat pe miel cu dânsa și l-a arătat familiei sale.
Familia era foarte bucuroasă și l-a acceptat cu mare drag. De
atunci, mielul care era odinioară trist, devenise un miel fericit care
zburda împreună cu ceilalți mielușei!
Sfârșit!

59
Morala: Încă odată se dovedește că mama nu e cea care te naște, ci
cea care te crește!

60
 Păsări de muzeu
de Chifan Aida Claudia

Au fost odată ca niciodată două păsări care, aparent, păreau

niște exponate de muzeu. Toată lumea știe că păsările nu pot
vedea sticla. Ei bine, totuși, aceste păsări își dădeau seama că
acestea sunt în interiorul unei sticle și au urmărit atente vizitatorii
și cei care prezentau muzeul.

Păsările își propuneau, ca după sfârșitul programului de

vizitare al programului să evadeze în mod silențios. Așa că Juclin
și Rusin s-au apucat de treabă. Însă Juclin se gândea:

- Nu avem cum să scăpăm de aici, Rusin! Sticla e prea groasă!

Nici pasărea cu cel mai tăios cioc nu ne poate scoate de aici.

- Fii optimist, Jucline! Sigur vom reuși! Doar ascultă planul

meu.

- Ce plan ai?

- Haide să zgâriem foarte tare sticla, dar și să spargem cu

ciocul. Ești atent?

- Da, fac după tine.

- Așa. Zgârie și ciocănește cu toată forța ta! Astfel putem scăpa

de aici!

Și așa, după foarte mult efort și voință, Juclin și Rusin sparseră

sticla de acolo și zbughiseră afară. Păsările noastre erau fericite că
au reușit să evadeze din muzeu.

61
 Însă, managerul muzeului văzu lipsa păsărilor de muzeu. El era
convins că păsările au zburat. Așa că managerul a sunat la poliție
și a zis polițiștilor să caute două păsări colorate în negru și alb,
mixt.

Juclin și Rusin nu știau ce-i așteaptă. Aceștia zburau liniștiți

până când văzură un panou: “Păsări evadate din muzeu!” Multe
mașini de poliție urmăreau păsările descrise de manager, iar ele se
grăbiră. Însă, pentru că Juclin zbura încet, Rusin îl sfătuia:

- Hai,zboară mai repede! Ne urmărește poliția!

- Încerc! Dar aripile mele mi-s prea scurte.

- Nu sunt prea scurte! Ai nevoie de mai multă voință!

Polițiștii conduceau din ce în ce mai tare mașinile lor, dar

Rusin și Juclin zburară deja la o altitudine mult mai mare, ca să nu
fie prinși.

62
 Însă, un polițist, găsi o plasă mai mare, și o puse acolo unde
erau păsările. Așa, păsările căzură la pământ și erau din nou triste
că se vor întoarce la muzeu.

- V-am prins! N-ați putut scăpa așa ușor! zise un polițist.

- Dați-ne drumul! Vă rog! Dați-ne drumul! striga Juclin.

- Nu vă dau drumul, trebuie să fiți înapoi la muzeu! exclamă

polițistul.

- Domnule polițist, puneți-vă în pielea noastră. V-ar plăcea să fiți

închiși, la expoziție? V-ar plăcea să nu respirați aerul de afară?

Polițistul, care ascultă vorbele lui Juclin, hotărî:

- Bine, îți dau drumul ție și prietenului tău. Îl voi suna pe

managerul muzeului și îi voi spune să-l închidă pentru că ține
captive animalele.

63
 Astfel, Rusin și Juclin au scăpat de “onoarea” de a fi păsări de
muzeu și au redevenit niște păsări libere, ca acum foarte mulți ani.

În acest timp, polițistul forma numărul managerului muzeului și

vorbi:

- Alo?

- Alo, ce este? Ați găsit păsările mele?

- Da, le-am găsit. Dar nu vi le înapoiez. În schimb vă închid

muzeul.

- Cum îmi puteți spune așa ceva?

- Una din păsări m-a convins. A zis că, în afară de ele, mai țineți
și alte animale vii închise ca la expoziție.

- Și ce problemă e în asta?

- Animalele nu pot să respire, nu se simt ca afară. Înțeleg că

vreți să faceți un muzeu cu animale. Pentru a soluționa închiderea
muzeului dvs., promiteți-mi că veți elibera toate animalele vii de
acolo și le veți înlocui cu altele împăiate.

- Nu o să fac așa ceva! E muzeul meu și e proprietatea mea!

- Bine, cum vreți dumneavoastră!

După ce termină de vorbit polițistul cu managerul muzeului, se

urcă în mașină și merse până la muzeu ca să-l ia pe manager și să-l
dea la închisoare.

64
 Între timp, păsările noastre se bucurau de libertatea lor și de
faptul că au reușit să scape de muzeu. Așa că au zburat, au
discutat și au mâncat grăunțe.

65
 Cine spune ăla este, ca măgarul din poveste
de Chifan Aida Claudia

Era odată un pițigoi care tot îi spunea povești unei cinteze.

Într-o zi, cinteza îi spuse:
- Vreau o poveste despre un măgar.
- Ce poveste vrei? “Muzicanții din Bremen” sau “Cine spune ăla
este, ca măgarul din poveste”?
- Cea cu “Cine spune ăla este, ca măgarul din poveste”
- Bine, ți-o voi spune: Era odată, un măgar și un câine care se
acuzau unul pe altul de furtul unui os. Câinele îi spuse măgarului:
“Tu mi-ai furat osul, ești un hoț!” Iar măgarul îi răspunse: “Ba nu,
tu mi-ai furat osul!” exclamă măgarul. Și se certau așa toată ziua,
până când câinele găsi adevărul și îi zise măgarului: “Tu mi-ai
furat osul. Și să știi că va exista un proverb după ce ai făcut pe
care o să-l cunoască toată lumea: “Cine spune ăla este, ca măgarul
din poveste.”, acel măgar ești chiar tu, care ai făcut așa după acel
proverb inventat de mine.
- Cred că am înțeles despre ce e vorba în poveste, răspunse
cinteza.

66
- Despre ce anume?
- Proverbul sau “Cine spune ăla este, ca măgarul din poveste” se
referă la faptul când acuzi pe cineva, când defapt vina e a ta. Acel
cuvânt spus acelei persoane îți aparține ție!
- Bravo, aceasta e morala poveștii și a proverbului!

67
 Povestea papurilor
de Chifan Aida Claudia
Într-o zi frumoasă cu plină de energie în natură a desenat un
peisaj superb.Viețuitoarele s-au bucurat de lumina soarelui
alergând voioase peste tot. Soarele și-a pus razele să danseze
pentru a bucura lumea. Niște papuri de lângă un lac oglindit din
apropiere au stat drepte, așteptând să apară măcar o vietate să
înoate pe acea apă a lor. Plantele s-au întristat și s-au aplecat,
zicând:
- De ce nimeni nu vrea să plutească, măcar puțin pe apa
noastră? plângeau papurile. Noi suntem singure de vreo trei
săptămâni.
O trestie foarte finuță, a răspuns:
- Păsările au văzut melancolia voastră și nu s-au încumetat să
stea pe lac. Încercați să fiți mai fericite și mai optimiste și
poate așa veți avea oaspeți.
Papurile au ascultat sfatul trestiei și au încercat să-l asculte. Însă,
dintr-o dată se apropie de lac doi rățoi care ziceau:
- Uitați-vă la aceste papuri, care cerșesc vizitatori pe lacul lor. Nu
vom merge acolo niciodată! De ce să înotăm pe acel lac trist? Nu
mai bine alegem unul fericit?
Bietele papuri s-au lăsat. Au văzut reflexia lor în apă. Ce
durere mare! Cine s-ar cuteza să le calmeze pe tristele plante?
Nimeni. Au așteptat, au așteptat și au așteptat, apoi iar au așteptat
până seara s-a lăsat.
O picătură tristă a curs pe lac. Viețuitoarele și-au terminat
distracția. Toate păsările au plecat spre cuiburile lor. Seara a
devenit tot mai sumbră. Plantele n-au mai știut ce să facă. Nu s-au
putut bucura deloc. Nicio pană de pasăre nu a căzut pe lacul lor.
Li s-a părut că viața lor a fost aproape de sfârșit. Tăcute și
adormite, papurile au stat și de lac s-au săturat.

68
 - Ce să facem? Nimeni nu vine să ne bucure măcar o clipă. Poate
că ar trebui să fim mai fericite.
- Ai mare drepate, surioară! Hai să zâmbim un pic, poate așa
lumea va fi mai aproape de noi.
Zis și făcut. Papurile au încercat să zâmbească. Prima dată nu le-
a ieșit. Au mai încercat încă o dată, iar zâmbetul lor parcă
înfrumuseță lacul.
Dimineața următoare, toate viețuitoarele au revenit, dar de data
aceasta pe lacul în care plantele erau odinioară triste. Toată lumea
s-a jucat și toată lumea s-a bucurat pe lac!
Așa papurile au învățat că fericirea și smerenia în același timp
duce la o lumină încântătoare.

69
 Incredibila găină zburătoare
de Chifan Aida Claudia

Era odată ca niciodată, într-o curte gospodărească, o găină pe

nume Cristina. Găinușa era singură, nu avea prieteni de o seamă
cu ea. Însă Cristina stătea cu o gospodină, care din fericire ea nu
dorea s-o facă supă, dar o obliga să se uite la televizor ca să-i
alunge singurătatea.

Și când se uita la televizor, Cristina dorea întotdeauna să se uite

la filme. Dar văzându-le pline de bătăi și împușcături, renunțase la
ele. Apoi a trecut la categoria filmelor indiene. La ora 19 din
fiecare zi trebuia să fie în fața televizorului pentru a le vedea. Zis
și făcut. Cristina se uita la filme indiene, dar i se păreau foarte
plictisitoare, însă erau mult mai bine față de filmele violente.

Văzând că filmele indiene sunt cam plictisitoare, Cristina ieși

din camera unde stătea la televizor și o întrebă pe gospodină:

- De ce filmele indiene sunt plictisitoare?

- Filmele indiene nu sunt deloc plictisitoare, ele doar au mai

mult suspans, ca să te facă curioasă, răspunse gospodina.

- A, înțeleg! Acesta era singurul lucru care nu-l înțelegeam la

filmele indiene! Dar o să continui să mă uit la ele.

Apoi Cristina se uita, se uita și se uita la filme indiene timp de

săptămâni întregi. Era foarte atașată de ele și uneori ciocănea
televizorul în semn de prietenie cu el. Pasărea noastră nu rata
niciun episod, însă când s-au făcut opt luni de când găina se uita la

70
filme indiene, ea se plictisi de ele și nu mai dorea nici în ruptul
capului să se uite la ele.

- M-am plictisit de filmele indiene! Același suspans îl arată

toată ziua! Trebuie să caut alte programe TV! cotcodăcea ea.

Așa, Cristina a început să ciocănească telecomanda, poate,

poate va găsi ceva mai interesant. Dar cum nicio emisiune și
niciun film nu o atrase, ea prefera să se uite la știri. Așa
descoperea mai multe lucruri despre lumea în care trăia.

De la un timp, găinușei îi plăcea să se uite la știri, descoperea

misterele guvernului României, vedea ce se mai întâmplă prin
România, uneori vedea știri amuzante. Însă, un defect totuși era la
știri: dădeau foarte rar știri despre păsări, dar asta nu o împiedica
pe găina Cristina să se uite.

Totuși, cu cât se uita mai mult la știri, cu atâta își strica mai tare
părerea despre lumea în care trăia. Aproape în fiecare zi la
televizor, arătau știri despre furturi, răufăcători și tot ce este mai
rău. Găinușa Cristina se săturase să se mai uite la știri, așa că a
ieșit repede din casă și a zbughit-o spre curte cotcodăcind:

- Atâtea știri rele! Nu îmi place deloc lumea asta de pe Pământ!

Trebuie să învăț să zbor acolo unde e pace și armonie!

Zis și făcut! Cristina a așteptat câteva zile până își avea aripile
complet dezvoltate, care n-au avut pene tăiate niciodată. Ea
încerca să-și ia avânt alergând și fâlfâind din aripi. Dar atât de
puternic bătea Cristina din aripi, încât era deja la doi metri
altitudine de Pământ. Apoi bătea și mai tare, și mai tare, și mai
tare (mai mult decât orice găină) pentru a zbura ca o pasăre
normală.

71
 Niște găini din alte curți o vedeau de la distanță și își doreau și
ele să zboare așa de sus însă nu aveau puterea necesară de a face
asta.

Încet-încet, Cristina era din ce în ce mai departe de Pământ și

din ce în ce mai aproape de Rai. Așa că pasărea noastră era foarte
fericită și din când în când își exprima fericirea cotocodăcind.
Ajunse lângă un stol de trei vrăbii, mirate de abilitățile găinii. Ele
se întrebau cum poate o găină să zboare atât de sus și ciripeau
nedumerite. Totuși, vrăbiile erau bucuroase să o vadă pe Cristina
zburând așa cum fac și ele.

Peste câteva zile, când Cristina se apropia de Soare, silueta ei

nu a fost ocolită de berze, ce se minunau când vedeau că doar o
micuță găină a putut zbura așa de sus, însă totuși se gândeau, că
doar trei sferturi din altitudinea la care a ajuns găina, pot zbura
maximum.

Răspândindu-se această veste peste tot, ajunse la știri și chiar

la ziare. Presa solicita Cărții Recordurilor să treacă la “Pasărea
care putea zbura la cea mai mare altitudine – Găina Cristina” .

Gâștele pigmeu care anterior ocupau acest loc, erau un pic

invidioase pe Cristina și gângureau între ele: “totuși e o pasăre
domestică, s-a ajuns prea departe”. Și apoi au plănuit un lucru:
“când Cristina va reveni pe Pământ, noi îi vom tăia aripile.”

Între timp, pasărea noastră domestică și zburătoare, Cristina a

reușit să ajungă în Rai. I-au plăcut nespus de mult peisajele
minunate de acolo și când a văzut pacea și armonia de acolo, și-a
spus în gând: “E prea frumos aici, nu mă mai întorc niciodată pe
Pământ”. Se împrietenea cu porumbei, păuni, chiar și flori. Îi
plăcea foarte mult să vadă locurile Divine, așa că rămăsese acolo
pentru mai mult timp.
72
 Se pare că alte două găini, Narcisa, o găină albă și Elisa, o găină
maronie, doreau să o vadă pe Cristina, însă aveau o problemă: nu
puteau să zboare așa sus, așa că au comunicat între ele:

- Aș vrea să o văd pe semena noastră, Cristina, dar a zburat

mult prea sus. Ce ne facem, Elisa? Ai o idee?

- Putem cumpăra un bilet de avion și îl rugăm pe pilot să zboare

la 190.000 km înălțime! Dacă este nevoie, îl rugăm să urce mai
sus.

Așa că Narcisa și Elisa au mers până la cel mai apropiat aeroport

și au plătit două bilete de avion. Ele se îmbarcau imediat, deoarece
în acel oraș, avioane noi spre orice loc veneau din cinci în cinci
minute și plecau după ce doritorii doreau să meargă în acel loc s-
au îmbarcat.

73
 Găinile Narcisa și Elisa au reușit să găsească un avion micuț
numai pentru ele, dar cu cel mai bun pilot posibil. Așa că atunci
când avionul a început să decoleze, Elisa îi zicea pilotului:

- Vă rugăm să zburați la 190.000 km altitudine față de Pământ!

- Voi încerca, dar cred că prietena voastră este mult mai sus,
așa că voi încerca să zbor la 1.000.000.000 km altitudine, dacă
este posibil. Însă bănuiesc la cât de performant este acest avion,
cred că e foarte posibil.

Așa că Narcisa și Elisa și-au pus centura de siguranță și au

admirat cerul. Dar după două ore de zbor, când deja erau la
780.000 km altitudine li se făceau rău de înălțime, mai ales
Narcisei.

- Oh, sunt mult prea sus, sper că nu mi se va întâmpla nimic.

- Liniștește-te, Naricisa, eu sunt sigură că pilotului nu vrea să ne

fie rău.

74
 Vorbele dulci ale Elisei îi dădeau mult curaj Narcisei și parcă îi
dispărea răul de înălțime. Între timp, când avionul ajunse la
900.000 km altitidune de Pământ nu se vedea absolut nicăieri
nicio câmpie cu verdeață.

Narcisa și Elisa erau înfricoșate de acest fapt, se gândeau că

sunt foarte mulți km altitudine față de Pământ și că totuși ar trebui
să apară măcar o câmpie cu verdeață pe fereastră.

Pilotul nostru cu măiestria lui, le conduse pe găinile Narcisa și

Elisa până la 1.000.000 km altitudine de Pământ dar tot încă nu se
vedea nimic, așa că pilotul zicea pasagerițelor lui:

- Cred că va trebui să mai zburăm timp de o săptămână pentru

a o vedea pe prietena voastră sau aterizăm pe Pământ? Ce ziceți?

Păsările noastre vorbeau între ele și s-au gândit că dacă la atâția

km nu se văd câmpii cu verdeață, au preferat să aterizeze pe
Pământ. Măcar scăpau de răul de înălțime ce-l aveau când avionul
era aproape de 1.000.000 km.

Așa că Narcisa și Elisa au ieșit din avion triste, nepricepând

cum a putut Cristina să zboare de pe Pământ în Rai și apoi s-au
întors în curtea lor obosite.

75
 În tot acest timp, găina Cristina își făcuse de un binoclu ca să
vadă mai bine ce se petrece pe Pământ, stând pe un nor. Ea
constata:

- Se pare că pe Pământ se vorbește despre mine, fac ziare cu

mine, știri despre mine, totul e despre mine! Dar nu contează! Voi
rămâne în acest loc superb și minunat!

Locuitorii Pământului care aflară știrea despre Cristina se

gândeau că e foarte incredibil pentru o găină să ajungă cu zborul
până în Rai, dar de pe altă parte, se gândeau că sigur în lumea în
care ea a zburat cu multă voință, e mai multă pace, armonie, viață
decât în lumea lor.

Însă, atunci când se înserase, Cristina nu avea somn, așa că se

apucase să zboare până în Cosmos ca să vadă stelele, planetele,
sateliții, Soarele și Luna.

În timp ce găinușa Cristina vizita Cosmosul, văzu o constelație

care desena o găină zburând. Cristina era convinsă că era vorba
despre ea, zicând:

- Wow, cred că aceea este o constelație cu imaginea mea. Se

pare că și stelele mă cunosc dacă m-au desenat așa de bine.

La un moment dat, Cristina observa că e la 150.000.000 km față

de Pământ, exact lângă Soare. Ea se gândea: “Dacă atunci când
răsare Soarele îl vede toată lumea, atunci și dacă voi cânta eu, mă
va auzi toată lumea!” Așa că Cristina a decis să doarmă pe Soare
în noaptea aceea, pentru ca dimineața să se răsune un fel de
amestec între cotcodăcit și cucurigit.

Dis-de-dimineață, când Soarele răsărea, Cristina și-a făcut curaj

și a stat în picioare strigând din toate puterile: Cotcodico!!!!

76
 Se pare că strigătul ei se auzea atât de tare, deși fiind atât de
departe, chiar și de cele mai mici buburuze ce vedeau lumina
dimineții. Acestea se gândeau: “Sigur este găina aceea buclucașă
pe care am văzut-o la știri.”.

Gâștele pigmeu și-au pregătit niște foarfece pentru a tăia penele

Cristinei. Așa că au luat o pungă cu vânt puternic care poate
atrage lucruri de la sute de mii de kilometri și o lanternă tot cu
aceleași posibilități. Așa că gâștele s-au pus pe treabă, mai întâi au
folosit lanterna.

Între timp, Cristina care mai era încă în Cosmos, dorea să se

întoarcă înapoi în Rai, dar atunci când se apuca de zbor, o lumină
înaltă veni peste ea. “Sigur e de la o lanternă”, gândea ea. Așa că a
prins multă viteză și a zburat cât de repede a putut spre cel mai
sigur loc: Raiul. Când n-a mai văzut nicio lumină de lanternă,
găinușa Cristina a răsuflat ușurată văzând că totul e în ordine.

Totuși, nu a scăpat! Gâștele pigmeu foloseau a doua posibilitate:

punga cu foarte mult vânt ce prindea obiecte de la mare distanță.
Văzând punga respectivă că vrea să o ia de ea, Cristina a încercat
să se îndepărteze cât mai mult de ea, dar vântul pungii se
comporta exact ca un viscol. Tot se apropia din ce în ce mai tare
de ea vânticelul ca și un magnet. Astfel, Cristina a reușit să fie
luată de pungă și ea s-o întoarcă în Pământ.

Bineînțeles, Cristinei nu i-a plăcut deloc această revenire pe

Pământ, dar ce era mai bine, era că punga cădea foarte greu pe
Pământ și încă se mai putea bucura de frumusețile pe care le
văzuse.

La un moment dat, Cristina a căzut pe Pământ. Iar toate gâștele

pigmeu se pregăteau să-i taie penele de la aripi.

77
 Cristina gândea foarte tristă: “De aceea nu îmi place mie pe
Pământ!”

Noroc că în acel moment, Narcisa și Elisa apărură în peisaj

bucuroase să o vadă pe găina Cristina. Acestea cotcodăceau cu
toată puterea:

- Nu tăiați penele Cristinei, vă rugăm!

Însă, gâștele-pigmeu nu erau convinse să nu facă această

acțiune. Atunci Cristina s-a ferit de ele și a zburat la 3 m altitudine
de Pământ pentru a le spune un lucru:

- Voi, gâștelor! Nu îmi puteți tăia aripile!

Gâștele-pigmeu, auzind una ca asta, au întrebat-o pe Cristina:

- De ce?

- Sunt neprihănită! Iar păsărilor neprihănite nu li se pot tăia

penele de la aripi!

78
 În acest moment, gâștele-pigmeu care își țineau foarfecele sus
gata să taie aripile găinușei, le lăsau jos. Iar apoi triste că au vrut
să facă fapta asta, au întrebat:

- Și dacă nu îți tăiem aripile, promiți că ne arăți drumul spre

Rai?

- Bineînțeles! Cu mare drag!

Așa, găina Cristina și-a luat zborul de pe Pământ, bucuroasă

sufletește și trupește, iar gâștele pigmeu o urmau pe dânsa. Așa au
trăit aceste păsări toată viața acolo unde e liniște și armonie. Și
Narcisa și Elisa erau fericite la acest moment, chiar dacă ele nu au
reușit să ajungă la Cristina când erau în avion.

Și astfel, Cartea Recordurilor a pus la categoria „Păsările care

zboară la cea mai mare altitudine – găina Cristina și gâștele
pigmeu” și totul a revenit la normal.

79