RISE Hadji Alin

Organizarea Politica

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole
aproape numai grație virtuților constituției sale imperiale și ale administrației sale. Derivate
din instituțiile latine, instituțiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiții.
Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) și-a fondat existența politică pe
principii creștine, Bizanțul a susținut totdeauna ideea misiunii sale providențiale: Imperiul este
o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu și omologul său pe
pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.
Religia creștină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai
sinteza culturii elenistice și a religiei creștine cu structura statală romană a permis formarea
acelui fenomen istoric care se numește Imperiul Bizantin. Încă în sec. III Aurelian adusese
din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia
lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului. Acest teism solar a fost religia casei
lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta
Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu.
Odată cu sec. V el devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

Împărații
În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul
absolutismului monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după
riturile curților orientale.
Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în
ultimele zile ale vieții, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar
recunoscuse și aprobase, în 313, ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia),
de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranță dat de Galerius
(succesorul lui Dioclețian, în Occident) (311). Edictele de toleranță a creștinilor, apoi
adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate
de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un
eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când
majoritatea populației din cele mai importante și mai bogate regiuni - Asia
Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creștinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie
de stat, iar împăratul să fie, în același timp, șeful politic și religios al Imperiului. Ca atare,
reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creștină,
iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin și
mama sa Elena.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor
pe pământ al lui Dumnezeu. Caimperator roman, el rămâne legislator și comandant suprem
al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de
șef al unui imperiu creștin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a
fost învestit Constantin de Primul conciliu de la Niceea), adică egal în rang cu apostolii.
Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței împăratului. În conformitate cu
această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire
împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea.

1
RISE Hadji Alin

În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista și nici nu ar fi putut

să existe, căci însăși voința Providenței, necesară și suficientă, o făcea absolut de prisos.
Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau
deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție socială. Împărații Iustin I și Vasile
I fuseseră simpli țărani; Leon V și Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon
Isaurianul, un modest meseriaș. Și chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de
violență, singura condiție era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată și
de populația Constantinopolului; în care caz, și un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu",
căci voința divinității se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei
109 împărați pe care i-a avut Bizanțul, numai 42 au sfârșit cu bine. Împăratul putea să-și
asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor al
său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care își încoronase fiul
(viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Grație acestui
mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de
cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci
asociați la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII
Porphyrogenetul, îi proclamă împărați pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând
autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al Constantinopolului). De
notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Și o fiică, sau o soră,
sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la
domnie soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui
ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul
VIII și în secolul IX, după moartea părinților lor, două prințese, Irena și Theodora, au ocupat
tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.
Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a noului împărat; consta în
înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de
înalții demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției imperiale. Dar
ceremonia esențială, care punea în evidență și proclama caracterul fundamental religios al
autorității imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia,
patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălțările de purpură, însemnele
demnității imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana și îi da sfântacuminecătură.
Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în
prezența patriarhului și a înalților demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri:
efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar numai începând din sec.
XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor și guvernatorilor
provinciilor; primea ambasadorii și senatorii, ținea și ea o corespondență oficială. În calitate
de regentă a fiului său minor, împărăteasa își exercita efectiv și autocrat puterea. Începând
din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai frecvente. Din
aceleași motive sunt frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau
prinți străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul

Sacru”, reședința principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un ansamblu de capele și

2
RISE Hadji Alin

oratorii, și cu ceremonii având caracter de solemnități religioase. O tăcere profundă, gesturi

rituale, rugăciuni, aclamații ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării
împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin
contactul cu mâna unui muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era condus și
susținut de doi demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau
aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de diferite
culori (variind după natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări,
lumânări,cădelnițe, fum de tămâie, aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile
și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente
liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările și fumul
de tămâie abia în sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse
tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V și VI. Exista și un calendar al
sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile
stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și
înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale, primirea ambasadorilor străini,
procesiunile cu întreg cortegiul de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu
sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea
împăratului.
Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului, la portretele, busturile și statuile lui.
În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinților purtate în procesiuni figura și portretul
basileului. Acesta avea și o semnificație juridică de autoritate: prezența portretului împăratului
dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în fața lor:
prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor. [57] Obligația de venerare
a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei
sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă,
figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile
creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului și în scenele solemne
ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Și în iconografie, Biserica
orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare,
prerogativele lui se extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului
era cea administrativă, legislativă și judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa
avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcții suveranul nu era limitat decât de o forță:
conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman.

Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mareîmpăratul guverna prin intermediul unui aparat
politico-administrativ având competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai
important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla și dispune
în toate domeniile vieții economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în
subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele
din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniștri
conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister officiorum,
șeful protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului.
„Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor
imperiale; un „ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani
3
RISE Hadji Alin

și regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte

externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum
privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile și fondurile
imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite
poporului, primirile ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.; fonduri imense,
pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor private ale predecesorului său. [58]
O instituție de mare importanță eraconsistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de
vechiul consilium principis, acesta ținea ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau
aceiași, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse
în fațaconsistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte
curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului,
numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină cubiculum) din palatul
imperial (membrii ei se numeaucubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai
important decât consistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de
cei mai înalți demnitari, stând în picioare (în latinăconsistere înseamnă „a sta în picioare”);
căci împăratul pretindea venerație din partea tuturor.

Senatul
Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale
rămăseseră în principiu aceleași, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul
(synkletos) pregătea proiectele de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe asupra
unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de
către armată și popor; se ocupa și de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de
prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și administrative i-
au fost abolite.
Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale
puțini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din
răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în
care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au confiscat bunurile),Iustinian a reformat
Senatul: toți cei ce dețineau înalte demnități în stat au devenit automat membri, precum și
bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și meșteșugari, încât în
timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile
și gratificațiile le erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile
Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând
anacronică, această instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.

Organizarea Administrativa

Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare

administrativă, fiind primul stat centralizat și singurul până în sec. XIII.

Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția, finanțele, armata și Biserica. Toți
funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de
Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care
implicau și anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În
4
RISE Hadji Alin

unele cazuri titlurile acordate nu comportau și sarcini efective; chiar și în acest caz titlul
onorific dădea drept (cel puțin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile
onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile erau
retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea
principală a oricărui funcționar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca
acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții demnitari dețineau în
același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară. Aceasta era situația strategului, în
sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau aexarhului, locțiitor cu depline puteri al
împăratului, după înființarea (la sfârșitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul
la Ravenna) și Africa (la Cartagina).
În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului unor înalți funcționari, un fel
de „miniștri”, în frunte cu cei patrulogotheți. Primul era logothetul dromului (logothetes tou
drómou), șeful poștei, devenit (din sec. IX) șeful poliției, ministru de interne și totodată de
externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, șeful cancelariei imperiale (prim-ministru).
Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul
militarilor, care se ocupa de administrația armatei; în fine, „logothetul turmelor”,
administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de
birourile administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion),
de administrația financiară (chartularios), de manufacturi și arsenale (eidikos). Comandantul-
șef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu,
din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în
sec. XII,Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalți înalți demnitari
erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului;protovestiarios,
administratorul garderobei personale și al tezaurului privat al împăratului;protostratorios,
administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul nocturn și
adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea
alimentarea populației, conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc.
În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în administrație și în general în
funcții de conducere, eunucii. Foarte puține asemenea funcții le erau interzise, de pildă, cea
de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanți ai armatei
bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci; mulți logotheți și un număr
depatriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la
coroana Imperiului și, firește, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate,
folosirea eunucilor și funcțiile de conducere care li se încredințau a fost principala armă a
Bizanțului împotriva tendinței feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi
ereditare, tendință care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[59] Pe de altă parte, eunucii nu
s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual
colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții aparținând familiilor
celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; și
chiar unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, fiul luiMihail I, a fost castrat și totuși a
ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi,
ca Mare Șambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi,
devenit apoi patriarh: căci, în situații egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii
mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o clientelă mai mare, căci
putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei. [60]
5
RISE Hadji Alin

Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, numiți sau revocați de împărat, căruia
trebuiau să îi depună jurământul de credință. Această obligație era impusă și patriarhului și
înalților prelați. Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul
secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire
de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, deretorică, de istorie,
de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și
superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă;
în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai
înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deținute de prietenii
împăraților sau de membrii familiilor lor.
Funcțiile puteau fi și cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii
lui n-au reușit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens;
venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi
extirpat: incompetența devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se
cerea decât juriștilor, medicilor și profesorilor.

6
RISE Hadji Alin

Bibliografie
http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-perioada-iconoclasta/bizantul-europa-
occidentala-67290.html

http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-ix-xiii/bizantul-europa-occidentala-
67372.html

Istoria imperiului bizantin, Vol. 2, Nicolae Bănescu, Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, 2003

7
RISE Hadji Alin

Facultatea de Istorie si Geografie

Relatii Internationale si Studii Europene

Istoria Relatiilor Internationale

Sistemul de organizare a soliilor in Bizant

student: Hadji Alin

lect dr. Violeta – Anca Epure