Tratatul de la Rapallo a fost o convenție semnată în orașul italian Rapallo pe 16 aprilie 1922 între

Germania (Republica de la Weimar) și Rusia Sovietică prin care fiecare dintre părți renunța la orice
pretenție teritorială sau financiară față de cealaltă parte care decurgeau din Tratatul de la Brest-
Litovsk semnat la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cele două guverne au decis, de asemenea, să normalizeze relațiile lor diplomatice și să „coopereze în
spiritul bunăvoinței mutuale în întimpinarea nevoilor economice ale ambelor țări”.

Tratatul a fost semnat în timpul Conferinței de le Genova de către ministrul de externe al RSFS Ruse,
Gheorghi Cicerin și omologul său german, Walther Rathenau. Documentele ratificate au fost
schimbate la Berlin, în 31 ianuarie 1923. Tratatul a fost înregistrat în „Seria de Tratate ale Ligii
Națiunilor”, la 19 septembrie 1923[1] .

În 5 noiembrie, la Berlin, a fost semnată o înțelegere suplimentară, prin care se extindeau prevederile
tratatului germano-rus de la Rapallo la relațiile Germaniei cu RSS Ucraineană, RSS Belarus, RSS
Georgiană, RSS Azerbaidjan, RSS Armeană și Republica din Orientul Îndepărtat. Documentele de
ratificare ale acestei înțelegeri au fost schimbate la Berlin pe 26 octombrie 1923, iar protocolul
suplimentar a fost înregistrat la „Seria de Tratate ale Ligii Națiunilor”,în 18 iulie 1924[2].

Prevederile tratatului au fost întărite prin semnarea Tratatului de la Berlin.

Contextul general[modificare | modificare sursă]

După încheierea Primului Război Mondial, atât Germania, cât și Uniunea Sovietică erau foarte
vulnerabile. Germania pierduse războiul declanșat și era izolată din punct de vedere diplomatic. Ea
trebuise să cedeze o serie de teritorii prin semnarea Tratatului de pace de la Versailles și fusese
obligată să accepte demobilizarea și dezarmarea armatei în scopul demilitarizării. Rusia ieșise din
război mai înainte de încheierea acestuia, în 1917, ca urmarea a izbucnirii revoluției bolșevice și
cedase numeroase teritorii vestice disputate, care aparținuseră Imperiului Rus, în favoarea Puterilor
Centrale, prin tratatul de la Brest-Litovsk. După încheierea războiului, aceste teritorii au trecut sub
controlul noilor state independente formate în regiune, al Poloniei, în principal, și al deja existentei
Românii (Basarabia, adică Est-Moldova). Sovieticii erau, de asemenea, izolați din punct de vedere
diplomatic, iar trecerea la socialism a avut ca efect ruperea majorității legăturilor cu foștii aliați
occidentali.

Germania sperase să obțină o renegociere a termenilor Tratatului de la Versailles, principalul ei

obiectiv fiind recuperarea unor teritorii care intraseră în componența Poloniei. O primă serie de
tratative au eșuat în 1919, ceea ce a făcut ca Germania să instituie blocada economică împotriva
Poloniei în ianuarie 1920[3]. Această blocadă nu a produs schimbările dorite de Germania, mai mult
chiar, a slăbit în plus economia germană[4]. Aceste eșecuri au obligat Germania să caute alternative,
care au culminat cu propunerea generalului Hans von Seeckt, comandant între 1920-1926 al
Reichswehr-ului (armata Germaniei între 1919-935), care a sugerat că Germania și Uniunea Sovietică
ar trebui să încheie o alianță pentru a putea ataca din două părți Polonia, urmată apoi de invadarea
Franței. Propunerile sale nu au avut un impact major asupra politicii oficiale germane, dar ideea unei
cooperări mai strânse cu Rusia a început să câștige susținători printre factorii de decizie, inclusiv ai
oamenilor de afaceri, care vedeau importante ocazii pentru dezvoltarea comerțului cu fostul inamic
din Primul Război Mondial[5].
Rusia spera, de asemenea, să-și lărgească în vest teritoriul pe seama Poloniei, dar nu avea mijloacele
necesare unei acțiuni în forță. Războiul polono-sovietic din 1919 a demonstrat incapacitatea Rusiei
Bolșevice să-și învingă vecinul. După o serie de succese inițiale, polonezii au contraatacat hotărâtor,
iar prin semnarea păcii de la Riga din martie 1921, visurile expansioniste sovietice au fost amânate.
Războiul a făcut ca izolarea Rusiei față de foștii aliați, Franța și Regatul Unit, să crească și mai mult[6].

Izolarea diplomatică a celor două foste puteri și dorința comună pentru revizuirea granițelor lor pe
seama Poloniei, au dus la o apropiere rapidă a politicii Germaniei și Rusiei. După încheierea
Congresului al X-lea al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia (1921), liderii de la Kremlin au luat
hotărârea schimbării politicii externe a țării prin strângerea relațiilor economice cu puterile
occidentale, care ar fi putut sprijini reînviorarea industriei ruse (sovietice).

Aceste poziții comune germano-sovietice de politică externă, au dus la semnarea în mai 1921 a unui
tratat prin care Germania recunoștea regimul sovietic (comunist) drept singura putere reprezentativă
din Rusia și accepta să suspende sprijinul tuturor fracțiunilor politice ruse care luptau pentru
cucerirea puterii la Moscova. Această înțelegere a deschis drumul pentru cooperarea viitoare dintre
cele două puteri[7].