II.Principalele state europene în sec.

al XVI-lea
1.Prezentare generală

Harta Europei la finele sec. al XV-lea, în jurul anului 1492 putea fi împărţită în
aproximativ 200 de unităţi statale, multe suprapunându-şi teritoriul. Istoricul CH.
Tilly a subliniat că avem de-a face cu o mare diversitate de organizare politică, prin
comparaţie cu epoca contemporană, cu anul 1992 bunăoară, când existau în Europa
doar 35 de state suverane.
Pentru secolul al XVI-lea organizarea politică a apelat atât la formule imperiale(
ex. Imperiul Habsburgic, Imp. Otoman, Monarhia universală a lui Carol Quintul),
cât şi la state naţionale, dinastice( ex. Anglia, Franţa etc.), la principate teritoriale,
republici orăşeneşti, statul teocratic.
Ca o trăsătură importantă se pot remarca numeroasele transformări care au dus
la începutul procesului de naştere al naţiunilor moderne. Acelaşi Ch. Tillz a făcut o
remarcă interesantă, care poate fi un fel de etichetă pentru acest veac: „Războiul
face statul, iar statul face războiul”.
Formarea statelor moderne nu trebuie privit ca un proces unitar, tocmai fiindcă
nu s-a desfăşurat cu aceeaşi intensitate în întreaga Europă şi a avut numeroase
particularităţi ( Franco Tuccari). Notabil a fost spre exemplu faptul că în sud-estul
Europei dominaţia otomană a întârziat până în veacul al XVIII-lea acest proces.
S-ar putea spune despre Europa anilor 1500 că este una a unităţii în diversitate:
pe de o parte unitatea spiritului renascentist şi aculturii umaniste, iar pe de altă
parte diversitatea religiasă şi politică. După schisma din 1054 din cadrul
creştinismului, acul în sec. al XVI-lea, Europa catolică a fost tăiată în două noi
blocuri religioase: o parte a Germaniei, Ungariei, Ţărilor Scandinave, Anglia,
Ţările de Jos, Scoţia au ieşit de sub autoritatea Romei. În plus, războaiele
religioase au tulburat mai ales Germania (1546-1555), până la pacea de la
Augsburg, ce a consacrat diviziunea religioasă a Germaniei, şi Franţa ( între 1562-
1598), unde în final catolicismul a acordat protestanţilor o toleranţă precară, prin
Edictul de la Nantes (1598). În schimb, Contrareforma a fost marcată de Conciliul
de la Trento ( 1545-1563) şi de naşterea noilor ordine ( iezuiţii la 1537).
Totuşi deja în sec. al XVI-lea, în marile conflicte internaţioane, religia a jucat
doar un rol periferic. Cel mai important şi cel mai lung război din acest
secol( 1521-1559) s-a purtat între Franţa şi Habsburgi. Depăşind barierele
confesionale, francezii s-au aliat împotriva Habsburgilor chiar cu principii germani
protestanţi şi cu Imperiul Otoman. Lupta s-a încheiat prin stabilirea unui echilibru
european: pe de o parte Franţa se angaja să renunţe la visele de dominaţie în Italia,

1
iar pe de altă parte Habsburgii să renunţe la tentativa de restaurare a imperiului
universal. Posesiunile acestora din urmă din Spania şi Europa centrală au rămas
definitiv separate.
Într-un succint tablou european, se poate spune că Spania era încă o mare
putere, iar din punct de vedere cultural, ea intra în ceea ce s-a numit „ secolul de
aur”. Însă absolutismul politico-religios al lui Filip II şi euforia provocată de
descoperirea bogăţiilor din America au condus-o spre neglijarea dezvoltării
economice interne.
În Anglia puterea monarhică s-a întărit sub henric VIII, în ciuda prerogativelor
rămase Parlamentului, şi sub Elisabeth I. O mare revelaţie europeană a produs-o
victoria navală din 1588 împotriva lui Filip II, ceea ce transforma Anglia într-o
mare putere navală, mai ales că anterior, în anul 1584 se angajase şi în amrele
circuit comercial, prin fondarea primei colonii engleze din America ( Virginia).
Comerţul britanic a căutat noi pieţe de desfacere şi la Moscova, în Levant, în
Indiile Orientale.
În Franţa puterea regelui s-a consolidat sub Francisc I. Contestată din nou în
vremea războaielor religioase, puterea regală s-a îndreptat spre absolutism, cu
sprijinul burgheziei, începând din timpul lui Henric IV.
Italia, slăbită economic din cauza comerţului atlantic, fărâmiţată politic şi
supusă în parte Spaniei, a devenit un câmp de bătălie pentru ţările europene.
În Germania puterea imperială a fost mult slăbită prin divizările religioase. În
ciuda victoriei navale de la Lepanto (1571), puterea continentală a turcilor s-a
menţinut şi a avansat până sub zidurile Vienei. Contraofensiva creştină va începe
abia în anul 1683.
Austria, aliată cu Veneţia şi Polonia, şi-a asumat dificila misiune de a apăra
Europa de ameninţarea otomană.
Polonia-Lituania a devenit o putere impresionantă, mai ales din punct de
vedere teritorial, slăbită însă de sistemul monarhiei elective.
Rusia a fost o putere în ascensiune, începând din timpul lui Ivan IV, ale cărui
cuceriri s-au oprit la marginile Siberiei.

2. Spania- mare putere europeană şi mondială

La începutul sec.al XVI-lea, în urma comerţului atlantic, centrul de greutate al

Europei occidentale s-a mutat în Pens. Iberică. Astfel, Spania şi Portugalia au
devenit puteri de talie mondială.
Din punctul de vedere al politicii interne, sub Ferdinand de Aragon şi Isabela de
Castilia, în Pens. Iberică, se definitivase centralizarea statală. Acesta a fost un
proces înscris în durata lungă, care a debutat în anul 1212, după victoria de la Las

2
Navas de Tolosa. Acum s-au pus bazele unei solidarităţi comune, spaniole, a mai
multor dinastii, înrudite însă.
O particularitate importantă a fost şi „inexistenţa unei feudalităţi bazate pe
iobăgie, ca în restul Europei”. (G. Hermet). Epopeea Reconquistei a făcut ca
societatea medievală spaniolă să aibe un caracter egalitar. De aici: democratizarea
meseriei de militar; accesul militarilor în rândul nobilimii; popularea teritoriilor
eliberate treptat cu ţărănime înarmată, eliberată de servituţi feudale, drept răsplată
pentru riscurile asumate( în plus, şi în zonele arabe, de unde proveneau o parte a
locuitorilor Peninsulei, servitutea seniorială de tip occidental era necunoscută).
Această mobilitate socială a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, atât la
elite, cât şi în rândul populaţiei rurale.
Totu;i în Peninsula Iberică n-au lipsit conflictele, dinastice însă, între regatele
creştine, şndeosebi cele dintre Castilia şi Aragon. Din sec. XIV cele două s-au
impus în Peninsulă, dar şi-au trasat linii de politică externă diferite. Aragonul îşi
întindea autoritatea asupra Aragonului, Cataloniei, Valenciei şi Balearelor, iar
Castilia domina centrul şi nordul Peninsulei Iberice. Astfel, Aragonul avea
obiective prevalent maritime, orientat fiind spre Mediterana, în schimb Castilia
avea obiective mai degrabă terestre. În plus, aceasta din urmă era şi mai mare ca
suprafaţă, mai populată (5mil. Locuitori), mai unită, mai prosperă ( din cauza
comerţului cu lână).
Şansa a ceea ce noi numim azi Spania a venit din căsătoria între cei doi principi
moştenitori, Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, la 19 oct.1469. În acel
moment nimeni nu putea anticipa importanţa covârşitoare a uniunii dinastice,
deoarece abia în anul 1474 Isabela a ocupat tronul Castiliei, după dificultăţi trecute
cu greu din cauza opoziţiei grupării fostului ei frate. Ferdinand a ocupat tronul
Aragonului 5 ani mai târziu, în anul 1479. A rezultat aşadar o uniune personală,
care doar a pus bazele unităţii politice, administrative, religioase, teritoriale a ceea
ce s-a numit din sedc. XVII Spania. Actele oficiale ale celor două regate au avut
semnăturile şi blazoanele celor 2 suverani, dar fiecare regat şi-a păstrat adunările
reprezentative, organizarea fiscală, bugetul propriu. La moartea Isabelei, în anul
1504, Ferdinand a exercitat şi regenţa asupra Castiliei, până la moartea sa în anul
1516.
Dar realizarea unificării religioase a Peninsulei Iberice a însemnat distrugerea
vechiului echilibru religios, conservat multă vreme în evul mrdiu, între creştini,
iudei şi islamici. Până în sec. XIII Pens. Iberică fusese un refugiu sigur pentru
evreii alungaţi din Anglia şi Franţa; regii Castiliei refuzaseră să adopte decretul de
la Lateran ( 1215), ce prevedea instituirea însemnului de recunoaştere pentru evrei
( steaua galbenă). Au avut loc chiar controverse libere, precum cea din anul 1263
de la Barcelona, ţinută în prezenţa regelui Iacob I al Aragonului, între creştini şi
iudei. Începutul persecuţiei şi-a arătat semnele deja în anul 1276 la Valencia, când

3
în urma unei revolte musulmane Iacob I a decretat expulzarea lor, limitată
ulteriorla confiscarea bunurilor. Ulterior, la începutul sec. al XV-lea, prin 1412
printr-un edict regal al Castiliei, evreii şi musulmanii au fost obligaţi să locuiască
în cartiere distincte, la fel s-a întâmplat la Aragon în anul 1415.
Au rezultat astfel nuclee de populaţia noi, aşa numiţii conversos, evreii botezaţi,
dra priviţi cu destul dispreţ de „christianos viejos”. Musulmanii iberici au fost trtaţi
mai bine decât evreii, ei fiind meşteşugari ( tâmplari, zidari, croitiri), mai puţin
avuţi decât evreii.
Noutatea introdusă în această perioadă de Regii Catolici a fost instituirea
Inchiziţiei spaniole ( 1480). Scopul: purificarea religioasă a societăţii iberice.
Aproape 200.000 de evrei sefarzi au părăsit Spania, refugiindu-se în Italia, Africa
de nord, Mediterana Orientală, ducând cu ei bogăţii însemnate. Chiar şi evreii
botezaţi – converşii- erau priviţi cu neîncredere, mulţi din ei preferând din acest
motiv să plece. După căderea Granadei ( 1492) şi musulmanilor rămaşi li s-a cerut
să se convertească sau să plece ( 1502). Cei convertiţi s-au numit morisci –maurii
creştini-, iar cei exilaţi aiâu ales Africa de nord.
Paplitatea a răsplătit politica religioasă a lui Ferdinand şi a Isabelei, acordându-
le în anul 1494 titlul de „ Regii catolici”, purtat până în sec. XX de toţi suveranii
din Peninsulă. Doar sultanul otoman a fost uimit de această politică, judecând în
termeni economici că expulzarea evreilor a echivalat cu expulzarea bogăţiei din
Spania.
Reuşitele din politica internă le-au permis regilor Catolici să ducă o politică
externă activă. Cel mai mare succes l-a reprezentat cucerirea Granadei.
Subsumându-se unui ideal comun s-au adunat la Granada 80.000 de oameni,
printre care înşişi cei doi suverani, alături de comandantul militar Consalvo de
Cordoba. Tabăra creştină de corturi a fost botezată Santa Fe. Crucial a fost rolul
artileriei, astfel că la 2 ianuarie s-a produs capitularea arabilor în urma asediului
prin înfometare. Regii catolici au mai aşteptat câteva zile, până la Sărbătoarea de
Bobotează- 6 ian.- pentru a intra în cetate. Victoria a fost anunţată în întreaga lume
creştină, fiind interpretată ca o „despăgubire” pentru căderea Constantinopolului.
Au urmat raiduri ale trupelor castiliene în Africa de nord şi cucerirea regatului
Navarrei ( 1512) care a demonstrat dorinţa de unificare a întregii peninsule sub
aceeaşi coroană.
Din unificarea regatelor iberice a rezultat la ănceputul sec. al XVI-lea un stat de
aproximativ 450.000km² şi 10 milioane de locuitori, ceea ce îl îndreptăţea să aspire
la rangul de mare putere europeană.
La o judecată postumă a evenimentelor, dată fiind complexitatea situaţiei din
Pens. Iberică, putem să ne interogăm: au reuşit Ferdinand şi Isabela să creeze un
stat unit? Dar răspunsuri pot fi şi afirmative şi negative:

4
 *da, fiindcă un sentiment al unităţii exista printre locuitori, castiliana începând
să devină treptat limba dominantă;
*da, prin măsurile religioase şi războiul de cucerire al Granadei la care au
participat locuitori din întreaga peninsulă.
*da, la nivel personal, Ferdinand locuind mai mult în Castilia şi multe decizii de
politică externă luându-le practic împreună cu Isabela;
*nu, din punctul de vedere al inexistenţei unor instituţii comune, cu excepţia
Inchiziţiei;
*nu, din punctul de vedere al unei prevederi în acest sens din contractul de
căsătorie, ce specificase că e vorba de o uniune personală;
Isabela a murit în anul 1504, epuizată de călătorii, naşteri şi tragedii succesive.
Din cei 5 copii avusese doar un fiu, Juan, mort în anul 1497. s-a mai adăugat şi
moartea fiicei preferate, Isabela, ce fusese căsătorită cu regele Portugaliei, Manuel
I, în anul 1498, în urma unei naşteri. Prin testament ea lăsa Castilia celei mai mari
fiice în viaţă, Juana- Ioana. Dar din cauza instabilităţii ei mentale, Ferdinand fusese
desemnat ca regent. Cum Ferdinand se recăsătorise cu Germaine de Foix şi mai
spera să aibă un fiu, era puţin probabil ca ambele regate să ajungă în mâna Ioanei.
Fiul mult dorit se născuse într.adevăr în anul 1509, dar a trăit doar câteva ore. Filip,
soţul Ioanei a murit în anul 1506, ceea ce a provocat nebunia completă a acesteia.
Ferdinand a fost nevoit să-şi asume complet regenţa Castiliei şi să locuiască maici
până la moarte, în anul 1516. Cel care a avut şansa de a moşteni ambele regate a
intrat în istorie ca stăpân al unei monarhii universale: Carol Quintul. Era nepotul
Isabelei şi al lui Ferdinand, fiul Juanei şi al lui Filip.

3.Guvernarea lui Carol Quintul în Spania

Carol Quintul este considerat pe bună dreptate de către majoritatea istoricilor ca

cea mai importantă personalitate politică a Europei din sec. al XVI-lea. Printr-o
dublă succesiune a avut şansa să ajungă stăpânul unui imperiu, aşa numita
monarhie universală a lui Carol Quintul.
Carol s-a născut în anul 1500, fiind fiul Juanei şi al lui Filip, având bunici
celebri: Ferdinand şi Isabela; Maximilian I şi Maria de Burgundia. Născut la Gent-
Gand în Ţările de Jos, a fost educat împreună cu cele trei surori ale sale, de mătuşa
lui, Margareta de Austria, guvernatoare în Ţările de Jos. Un rol important în
formaţia sa intelectuală l-a avut Adrian de Utrecht, consilierul său ( iar între 1522-
1523 papă sub numele de Adrian VI), care i-a insuflat o educaţie catolică severă,
principiile cavalerismului, cunoaşterea istoriei Ţărilor de Jos.
La moartea tatălui său, în anul 1506 Carol a devenit duce al Burgundiei
( stăpânind Ţările de Jos, Luxemburg, Franche- Comté); în anul 1516, la moartea

5
bunicului său, Ferdinand, a fost proclamat rege al Aragonului şi Castiliei, sub
numele de Carlos I, cardinalul Cisneros asigurând regenţa în teritoriu până la
sosires sa ( 1517), împiedicând posibilele lupte pentru putere cu rudele portugheze.
În anul 1519, la moartea celuilalt suveran bunic, Maximilian, a fost ales împărat al
Imperiului Habsburgic, cu numele de Carol Quintul.
Tânărul Carol a plecat spre Spania abia în septembrie 1517, după reglementarea
raporturilor cu Franţa, în Ţările de Jos existând pericolul unei invazii franceze,
atenuată de tratatul de la Noyon din 1516. Pentru spanioli Carol era un străin: nu
vorbea limba spaniolă, nu fusese niciodată în Spania, nu-şi mai văzuse mama
retrasă la Tordesillas din 1506. În plus, a venit însoţit de un grup de consilieri
burgunzi, ceea ce a atras imediat nemulţumirea spaniolilor.
Dar succesiunea sa trebuia să fie recunoscută de Cortesurile regatelor. Cel din
Castilia s-a întrunit la Valladolid în anul 1518. După resentimente iniţiale, datorate
faptului că tânărul Carol alesese un burgund, Jean le Sauvage ca preşedinte al
Cortesului, i-a acordat în final o subvenţie de 600.000 de ducaţi. Recunoaşterea din
partea Cortesului din Aragon a fost mult mai dificilă şi s-a finalizat abia în anul
1519. Cum trăia încă mama sa şi nu se aplica legea salică au fost câteva voci ce au
susţinut oportunitatea preluării moştenirii de către aceasta. De asemenea, vestea
alegerii sale şi ca împărat a provocat noi opoziţii, ce şi-au făcut simţite prezenţa şi
după recunoaşterea sa ca suveran.
Prima sa problemă de politică internă au reprezentat-o revoltele din ţinuturile
spaniole: cea din Valencia, din anul 1519 s-a numit Germanias (*o frăţie creştină,
alcătuită din voluntari săraci, înarmaţi, care apărau coastele de piraţii musulmani).
Obiectivele lor principale erau sociale, antisenioriale, bazate şi pe sentimente
religioase. Acestea au luat forma revoltei faţă de musulmanii locali şi privilegiile
nobililor, care au coicis cu o epidemie de ciumă ce a accelerat procesul răscoalei,
fiind văzută ca o pedeapsă pentru tolerarea musulmanilor. Ea a fost învinsă cu
ajutorul unei armate formate din reprezentanţi ai nobililor şi ai Coroanei ( 1521).
O altă răscoală a fost cea din Castilia, ce a izbucnit în iunie 1520, aşa numita
revoltă a communeros-urilor (* ligilor), în jurul oraşului Toledo. Obiectivele au
fost în primul rând politice, opunându-se supremaţiei habsburgice. Răsculaţii au
refuzat plata impozitelor şi pe funcţionarii regali. Ea a fost înfrântă cu ajutorul
nobilimii, în aprilie 1521 la Villalar, care s-a temut că-şi va pierde privilegiile.
Toate aceste mişcări demonstrează existenţa unor nemulţumiri faţă de noul
suveran, într-un moment în care tot un străin, olandezul Adrian de Utrecht, fusese
numit regent. Au ieşit totodată la suprafaţă disensiuni mai vechi între regatele
spaniole, Castilia şi Aragon, bunăoară, temătoare ca noul suveran să nu cumva să
prefere mai mult un regat decât altul. S-au adăugat şi nemulţumiri sociale, mai ales
că unii exportatori de lână din Spania erau încântaţi de noile legături cu Ţările de

6
Jos; o lume burgheză în formare în Castilia se simţea ofensată de vechea nobilime
castiliană.
Odată trecut acest val de nemulţumiri, din 1522 şi până la sfârşitul domniei,
Carol nu a mai avut de-a face cu astfel de tulburări. „ Regele tuturor rămânea
regele fiecăruia” părea să fie dictonul adoptat pretutindeni. La reîntoarcerea sa în
Spania în anul 1522 ţara era pacificată. Dar nici Carol nu mai era acelaşi, se
metamorfozase, înţelesese că trebuia să fie mai spaniol ca înainte. Limba vorbită la
curte devenise spaniola- dialectul castilian.
În anul 1526 Carol făcuse şi o căsătorie cu consecinţe politice şi populiste, cu
Isabela, sora regelui Portugaliei. Se gândise că o va putea lăsa regentă, în
intervalele de timp în care va trebui să plece în cealaltă parte a stăpânirii sale, adică
în Imperiu, fiind agreată de spanioli datorită originii sale. Cuplul monarhic a avut
trei copii, dar mai ales prin naşterea unui fiu, Filip, în anul 1527 succesiunea era
asigurată. ( Au mai urmat Maria în 1528 şi Ioana în 1535). Carol a mai avut şi 2
copii nelegitimi, Margareta (n.în 1528 ) şi Don Juan de Austria.
După câţiva ani de guvernare, Carol a înţeles că trebuie să acorde funcţii unor
consilieri spanioli. De asemenea, cucerirea Mexicului şi a Perului a jucat un rol
major în afirmarea Coroanei spaniole.
Guvernării Spaniei Carol i-a acordat un rol esenţial, făcând din acest teritoriu
centrul monarhiei sale universale. Dovadă faptul că şi-a petrecut 17 ani aici, că l-a
educat aici pe fiul său, că a ales Spania ca loc de retragere şi înmormântare.
Motivaţia era şi una economică: Spania era o sursă importantă de venituri.
Carol a perfecţionat sistemul guvernării prin Consilii, introdus de Ferdinand şi
Isabela, dar a adus şi câteva modificări solicitate de întinderea imperiului său.
Consiliile erau subordonate lui Carol, trebuiau să-l sfătuiască, decizia finală
aparţinând însă suveranului. Consiliile erau de două categorii:
*-consilii cu rol preponderent consultativ, în care intrau Consiliul de Stat,
înfiinţat în anul 1526 pentru a-l sfătui pe Carol în guvernarea Spaniei şi a
Imperiului, alături de Consiliul de Război, ce fusese înfiinţat în 1522, cu rol în
coordonarea operaţiunilor militare. Numeroasele războaie purtate de Carol
demonstrează importanţa acordată acestui compartiment, din dorinţa lui de a apăra
întinderea imperiului şi catolicismul.
*-consilii cu rol preponderent administrativ, precum Consiliul Regal al
Castiliei, ce se ocupa de majoritatea problemelor interne din acest regat, având şi
rol de tribunal. Era format mai ales din clerici şi letrados, puţini doar fiind nobili.
Mai funcţiona Consiliul Aragonului, încă de pe timpul lui Ferdinand, care se ocupa
mai ales de justiţie, fiind curtea supremă de apel. Consiliul de Finanţe fusese creat
în 1522, iniţial pentru Castilia, apoi pentru problemele financiare din întreg
imperiul, dezvoltând rapid un nou sistem de finanţe. Consiliul Indiilor, creat ca

7
urmare a întemeierii imperiului colonial, avea în responsabilitate probleme legate
de administrarea imperiului colonial.
În general, consiliile erau importante fiindcă verificau dacă regenţii şi sfetnicii
lui Carol îi respectau instrucţiunile în absenţa sa. Dar sistemul avea şi carenţe,
îndeosebi prin suprapunerea de funcţii şi fiindcă rolul lor rămânea doar unul
consultativ.
Pe de altă parte, s-au creat condiţii pentru creşterea importanţei secretarilor
regali. Aceştia asigurau legătura între rege şi consilieri, supravegheau
corespondenţa, supravegheau lucrările consiliilor.
Între 1522-1556 Spania a fost lipsită de tulburări interne, în exprimarea unor
istorici „ aproape dă senzaţia că timp de 20 sau 30 de ani ţara nu a avut istorie
internă”. Această pacificare este un succes pentru Carol, ce îşi are explicaţii
multiple:- în faptul că nu a preferat o anumită capitală fixă, că a călătorit mult prin
Spania, discutând cu supuşii;
-în triumful autorităţii regale asupra oraşelor şi Cortesurilor. Pe de altă
parte, nobilimea, mai ales cea din Castilia, cea mai bogată, a fost mulţumită de
locul ocupat de Spania în politica lui Carol, iar Cortesurile au votat în consecinţă
subvenţii pentru Coroană, după ce Carol a scutit nobilimea de cele mai grele
impozite.
- unitatea religioasă internă, conferită de triumful catolicismului;
În anul 1556 Carol Quintul s-a retras de la conducerea imperiului, împărţindu-l
între fiul său, Filip II şi fratele său, Ferdinand de Habsburg. Prin abdicare şi
partajarea moştenirii sale, Carol demonstra falimentul ideii de monarhie universală.
Au contribuit la aceasta: -componenţa eterogenă a imperiului;
-triumful statelor naţionale, ca model de guvernare, de
exemplu Franţa.
-triumful echilibrului european, de exemplu alianţele
stabilite între Franţa şi Imperiul otoman.
Ca urmare a acestui partaj lui Filip II i-a revenit Apusul ( Ţările de Jos,
Spania, posesiunile din nordul Italiei, coloniile americane. În anul 1555 în cadrul
unei ceremonii la Bruxelles a fost instalat în Ţările de Jos, în locul Mariei, sora lui
Carol Quintul. Lui Ferdinand i-a revenit Răsăritul ( posesiunile Habsburgilor şi
titlul imperial).
Retras lângă M-rea Justa, Carol s-a stins din viaţă la 22 sept.1558.

4Guvernarea lui Filip II

Filip, moştenitorul lui Carol Quintul, s-a născut în Castilia în anul 1527 şi a fost
educat de preceptori castilieni. Foarte diferit de tatăl său, atât ca structură

8
psihologică, cât şi ca formaţie intelectuală, tocmai fiindcă a crescut şi a fost educat
în Spania şi-a manifestat ataşamentul pentru acest teritoriu. Şi-a stabilit o capitală
permanentă, tocmai aici, la Madrid, fidel ideii că: „ a călători prin regate nu este
nici folositor, nici cuviincios”, împărtăşită ulterior fiului său.
În timpul domniei sale în Spania aceasta devine cea mai mare putere mondială.
A preferat să comunice în scris cu funcţionarii săi, motiv pentru care i s-a şi
spus „ el rey papelero”. Dar se crea un disconfort din cauza intervalului de timp în
care mesajele puteau ajunge la destinaţie şi apoi puteau primi un răspuns. Astfel în
epocă era nevoie de 2 săptămâni ca mesajele din Madrid să ajungă la Bruxelles, de
exemplu sau la Milano, dar şi de 2 luni pentru a ajunge în Mexic.
Filip II a avut avantajul de a moşteni de la tatăl său un sistem instituţional ce
funcţiona bine. El însuşi s-a instalat din punct de vedere geografic în centrul
acestui sistem.
Noul suveran a păstrat consiliile, cel mai important rămânând cel de Stat. Cele
regale au fost reorganizate, trebuind să se întrunească regulat, fiind create şi altele
noi: Consiliul Italiei, ca urmare a faptului că a anexat în 1535 ducatul de Milano şi
Consiliul Portugaliei.
Un rol esenţial a revenit însă secretarilor, intermediari între rege şi consilii,
ducând consultas / rapoarte ce rezumau întrunirile consiliilor. Cei mai importanţi
consilieri ai lui Filip II au fost:- Don Juan, fratele său vitreg, născut în anul 1545,
recunoscut ca fiu legitim de Carol Quintul. A fost chemat la curte de Filip II şi a
condus armata împotriva maurilor ( 1570) şi flota contra turcilor ( 1571). A
guvernat Ţările de Jos din anul 1576 până la moarte ( 10 oct.1578).
- Antoine Perrenot, fiul unui secretar al lui Carol
Quintul, născut în 1517, educat la Padova şi Louvain, episcop de Arras (1542),
participant la Conciliul de la Trento, cel care a negociat căsătoria lui Filip II cu
Maria Tudor. Cardinal, din anul 1561, vice-rege de Neapole, din anul 1575 a
devenit consilier principal al lui Filip II, care i-a încredinţat din 1581 şi regenţa în
Spania.
Evoluţia evenimentele din plan internaţional a făcut ca moştenirea patrimonială
a lui Filip II să sufere modificări în timp. Iniţial a preluat doar o parte a imperiului
ce fusese guvernat de Carol Quintul, cealaltă revenindu-i, aşa cum am arătat, lui
Ferdinand .Ulterior, teritoriul guvernat de el va spori, mai ales prin anexarea
Portugaliei şi a imperiului colonial portughez (1580).
Principalele obiective pa care şi le-a propus Filip în guvernarea sa au fost:
apărarea catolicismului şi păstrarea controlului asupra moştenirii primite de la tatăl
său. Complexitatea guvernării ne face să observăm că dificultăţile s-au amestecat
cu succesele, într-un bilanţ estimativ al epocii lui Filip II. În prima categorie, a
dificultăţilor, am putea aminti:- vulnerabilitatea Ţărilor de Jos, fiind în apropierea

9
puterilor protestante, Anglia şi Germania, şi izbucnirea revoltei aici între 1560-
1580.
-distanţa dintre Indii şi Spania.
-răscoala din Aragon (1591).
-revolta moriscilor din Granada. Ei şi-au mai păstrat
vechile practici, limba arabă, iar în 1567 când acestea au fost definitiv interzise s-
au răsculat. Înfrânţi în 1570, au fost izgoniţi din Granada, nu însă din ţară fiindcă
Filip se temea de reacţia celor din Valencia ce îi foloseau la munci agricole.
Pe de altă parte, au existat şi succese:-avansarea conquistadorilor în America de
sud, stabilindu-se în anul 1580 la Buenos Aires.
- noile legi de guvernare a Indiilor, care au
interzis sclavajul printre indieni, cu toate că au întâmpinat rezistanţă printre
colonişti.
-unificarea Peninsulei Iberice. Prilejul s-a
ivit în anul 1578 când regele Sebastian, nepotul său, a murit în lupta cu maurii în
Maroc, la Alcazarquivir. Filip s-a aflat printre pretendenţii la tron, mai ales că
mama sa era o portugheză. În Portugalia s-au format două grupări: clerul ( iezuiţii)
şi nobilii ( pe mulţi din ei Filip II i-a răscumpărat din prizonierat după
Alcazarquivir), mulţi din aceştia fiindu-i favorabili. La fel şi negustorii, care au
văzut avantajele comerciale. Dar, pe de altă parte, i se opuneau locuitorii oraşelor,
portughezii de rând. Ca atare, Filip a decis să invadeze ţara, ocupând Lisabona şi
înfrângându-l pe celălalt pretendent, Antonio, fiul nelegitim al fratelui cardinalului
Henric ( cardinalul era fratele bunicului lui Sebastian). Filip a locuit în Lisabona
din decembrie 1580 până în februarie 1583, s-a străduit să înveţe limba, a adoptat
moda portugheză. În anul 1581 a fost recunoscut rege de Cortesurile portugheze, a
format un Consiliu al Portugaliei. Dar a avut grijă să menajeze suspiciunile
localnicilor, viceregele urmând să fie sau portughez sau membru al familiei regale
spaniole. Administraţia în schimb a rămas în mâinile portughezilor.
Dobândirea Portugaliei a avut o mare importanţă comercială, dar şi strategică,
fiindcă acum nu mai putea fi un teritoriu al unui posibil atac asupra Spaniei. Dar
după moartea lui Filip II, de la începutul sec.XVII, autonomia locală a început să
se reducă, astfel că au apărut primele semne de rezistenţă sub forma unei stări de
spirit numite sebastianism ( se întemeia pe credinţa că regele Sebastian se va
întoarce! Trupul regelui mort în luptă n-a fost niciodată găsit, ceea ce a alimentat
apariţia a numeroşi impostori, demascaţi ulterior cu toţii). Acest sebastianism a
avut şi conotaţii pozitive, slujind idealurilor naţionalităţii şi restaurării
independenţei Portugaliei în anul 1640.
În cursul unei îndelungate domnii, Filip II a ajuns să stăpânească şi nordul
Italiei, ducatul de Milano fiind moştenit de la Carol Quintul care l-a anexat în anul
1535 la moartea ultimului Sforza fără urmaşi, iar în anul 1540 l-a numit deja pe

10
Filip II ca duce. Au început atunci 2 secole de dominaţie spaniolă, până în anul
1714, când a intrat sub dominaţie austriacă. Este tocmai epoca în care Milano a
fost şi un sediu al Contrareformei, prin activitatea atentă a cardinalului Carlo
Borromeo ( 1560-1584).
În Italia Filip a mai stăpânit şi regatele Neapolelui, Siciliei şi Sardiniei, vechi
posesiuni aragoneze.
Astfel, la moartea sa în anul 1598, după 42 de ani de guvernare, Filip II lăsa
moştenire fiului său, Filip III ( 1598-1621) propria moştenire primită de la Carol
Quintul, la care mai adăugase imperiul portughez. Pe de altă parte, pierduse la
sfârşitul domniei nordul Ţărilor de Jos. Militar, se aureolase cu victoriile în faţa
turcilor, la Malta şi Lepanto, dar suferise o deteriorare de imagine în momentul
înfrângerii cu Anglia (1588).
Totuşi bilanţul guvernării este mai degrabă unul pozitiv, majoritatea popoarelor
fiind în general mulţumite, dovadă textul depeşei trimise de ambasadorul veneţian
la moartea sa: „ a fost un principe ce a luptat mai mult cu ajutorul aurului decât cu
cel al oţelului, mai mult cu creionul decât cu braţul. A dobândit mai mult stând prin
negocieri, prin diplomaţie, decât a reuşit tatăl său prin armate şi războaie.”

11