Formarea statelor naționale moderne din centrul Europei

Curs nr. 16

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, naţionalismul şi mişcările naţionale, deşi se

manifestaseră ca forţe active în viaţa politică a lumii, înregistraseră succese fragmentare şi
nesemnificative, iar harta continentului european la 1850 nu se deosebea cu mult faţă de
cea trasată la Viena în 1815. Revoluţia paşoptistă zguduise întregul continent (mai puţin
extremităţile sale vestică şi estică) fără repercusiuni imediate; îndeosebi în zona centrală,
ordinea politică impusă cândva de Metternich fusese conservată, chiar dacă supravieţuirea
Imperiului habsburgic s-a datorat în bună măsură sprijinului primit din partea Imperiului
ţarist, devenit principala putere terestră a Europei după înfrângerea marelui Napoleon. Dar,
învinsă la rându-i, în războiul Crimeii şi profund umilită prin interdicţia de a avea flotă
militară în Marea Neagră, prestigiul Rusiei a scăzut mult în următoarele două decenii.
Franţa, în schimb, înfrântă în 1814, va recupera treptat terenul pierdut, profitând de
conjunctura diplomatică favorabilă şi, sub fostul preşedinte al celei de-a doua republici,
Ludovic Napoleon, devenit Napoleon al III-lea, odată cu proclamarea celui de-al doilea
Imperiu (1852-1870), a redobândit statutul de arbitru al Europei, după consumarea crizei
crimeene (orientale) şi a Congresului de la Paris. Artizan şi partizan al introducerii
principiului naţionalităţilor în raporturile internaţionale, noul Napoleon a manifestat
simpatie pentru mişcările de eliberare sau de unitate naţională, simpatie care, nelipsită de
motivaţii ascunse, avea să se întoarcă nu o dată împotriva intereselor Franţei. De altfel,
cele mai spectaculoase modificări ale hărţii politice europene au şi avut loc în vremea sa,
prin implicarea directă a Franţei (dar nu şi prin controlul ei permanent şi, mai ales,
oriunde) în constituirea statelor naţionale: italian, german şi român.

I. Unificarea Italiei
De la căderea Imperiului Roman şi până în secolul al XIX-lea Italia a rămas, în
plan politic, puţin peste ceea ce înseamnă o simplă expresie geografică. Îndelunga perioadă
medievală şi asocierea spaţiului italian cu Sfântul Imperiu roman au impus, ca moştenire,
separaţia şi puterea locală. Iar dacă sentimentul unităţii italiene şi dorinţa renaşterii politice
au persistat de-a lungul secolelor, faptul s-a datorat exclusiv culturii, ai cărei reprezentanţi
numiţi: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Leonardo da Vinci,
Michelangelo Buonaroti sau Nicolo Machiaveli (cu toţii titani ai Renaşterii) au îmbogăţit
tezaurul spiritualităţii universale. În zorii epocii moderne, când ideea statului naţional a
început a prinde contur, spaţiul italian a devenit câmp de înfruntare militară sau politico-
diplomatică, mai întâi între Franţa şi Spania, ulterior între Franţa şi Imperiul habsburgic
(după Marea revoluţie franceză). Ascensiunea naţionalismului italian (a conştiinţei
naţionale) ca şi a celui german de altfel, datorează mult lui Napoleon I şi avea să culeagă
roadele în vremea lui Napoleon al III-lea.
După înăbuşirea revoluţiei paşoptiste, spaţiul italian a rămas la fel de divizat ca şi
înainte, şi în bună parte – sub ocupaţie străină. Astfel, în Lombardia şi Veneţia s-au
reinstalat austriecii, în Sicilia dominau Burbonii, în Roma erau cantonate trupele franceze
care asigurau stăpânirea Papei Pius IX, iar în ducatele Toscana, Modena şi Parma au
revenit ducii anterior sprijiniţi de baionetele habsburgice. Numai în micul regat al Sardiniei
(sau Piemont) au fost conservate: Constituţia liberală adoptată în 1848, steagul revoluţionar
şi guvernul liberal, regatul – adăpostind pe mulţi dintre foştii insurgenţi – constituindu-se
într-un veritabil stat-major al luptei pentru unitate naţională.
Ideea unificării italiene în jurul papalităţii, compromisă definitiv în 1848, lăsa loc
altor două căi de materializare a obiectivului naţional: una revoluţionară („de jos”),
republicană, încercată în primii ani postrevoluţionari de liderul italienilor din exil Giuseppe
Mazzini (preşedintele Comitetului central democratic european din Londra), care visa în
exterior la o Sfântă Alianţă a popoarelor împotriva Sfintei Alianţe a principilor, iar în
interior, la o răsturnare pe cale revoluţionară a tuturor monarhiilor italiene şi crearea unei
singure republici burghezo-democrate. Până în 1857 şi această cale s-a dovedit nerealistă,
spre beneficiul curentului tot mai activ şi mai puternic al unificării „de sus”, în jurul unei
baze sau al unui nucleu statal credibil, precum a fost statul piemontez, cu cei doi înţelepţi
iniţiatori şi făptuitori ai programului naţional: regele Victor Emanuel al II-lea şi, îndeosebi,
primul său ministru, contele Camillo Cavour. Mare admirator al liberalismului şi al
Constituţiei engleze, adversar declarat al absolutismului, dar şi al republicanismului, fidel
slujitor al dinastiei de Savoia, Cavour, în cei nouă ani, cât a condus guvernul (1852-1861),
a adoptat o serie de măsuri prin care a întărit economia, armata şi prin acestea, prestigiul
micului regat.
Prin mijlocirea ziarului „Risorgimento” – al cărui nume a fost însuşit de întreaga
mişcare politică şi culturală italiană centrată obiectivului naţional între anii 1820 şi 1870 –
Cavour a desfăşurat, în paralel, o intensă activitate ideologică în favoarea unirii în jurul
Piemontului, urând Austria şi politica despotică a habsburgilor. Strălucit orator şi bun
diplomat, dinamic şi abil, el a folosit lupta europeană dintre revoluţie şi contrarevoluţie în
interesul dinastiei de Savoia şi pentru a încheia alianţe profitabile programului urmărit.
Deschiderea crizei orientale şi războiul Crimeei i-a oferit şansa de a trimite un corp
expediţionar (15.000 de soldaţi) care să lupte alături de trupele franceze şi engleze la
Sevastopol, gest care i-a îngăduit accesul în rândul marilor puteri învingătoare şi locul de
drept în cadrul Congresului de pace de la Paris. Congresul, deşi a consacrat în premieră
principiul naţionalităţilor (al respectării drepturilor lor) în relaţiile internaţionale, n-a făcut
loc şi „problemei italiene” pe ordinea de zi (pentru că ar fi complicat luarea deciziilor, câtă
vreme Austria era prezentă), lăsând deschisă însă poarta negocierilor diplomatice şi a
deciziilor ulterioare în privinţa voitelor unificări naţionale (inclusiv româneşti).
Speculând rivalitatea politică şi economică franco-austriacă pe continent (una din
zone constituind-o şi Principatele Române) şi bunele relaţii personale preexistente între
Cavour şi Napoleon al III-lea, cultivate interesat de ambele părţi, cei doi oameni politici au
încheiat, în iulie 1858, o alianţă secretă la Plombières, prin care împăratul Franţei se angaja
să ajute militar Piemontul în războiul cu Austria şi să obţină neutralitatea binevoitoare a
Rusiei şi a Prusiei, primind, în schimb, pentru aceste servicii, provinciile Nisa şi Savoia.
Provocată prin acţiuni politico-militare bine regizate de Cavour, Austria a
declanşat războiul împotriva Piemontului, în aprilie 1859, dar confruntările cu armatele
aliate italo-franceze de la Montebello (mai), Magenta şi Solferino (iunie) soldate cu zeci de
mii de victime, au sfârşit prin înfrângerea invadatorilor. Intrarea victorioasă a lui Napoleon
III în Milano şi proclamaţia sa către italieni de a se uni pentru eliberarea ţării sub drapelul
lui Victor Emanuel au declanşat entuziasmul şi un val revoluţionar extins asupra întregii
peninsule, care tindea să iasă de sub controlul învingătorilor.
În acele împrejurări, câteva ducate italiene (Toscana, Modena, Parma şi Romagna)
au fost anexate şi proclamate ca unite cu Piemontul. Şi, tot atunci, uitând de „principiul
naţionalităţilor”, a cărui paternitate o revendicase şi impuse în cadrul Congresului de la
Paris, dar şi de teama Prusiei, care-şi concentra forţele pe Rin, Napoleon III, a semnat în
mare grabă şi fără acordul aliatului, armistiţiul cu Austria la Vilafranca (iulie 1859).
Potrivit condiţiilor impuse, Austria ceda Piemontului doar Lombardia, păstrând
Veneţia şi alte teritorii italiene, iar Napoleon III îşi însuşea recompensa pentru sprijinul dat
Piemontului, respectiv Savoia şi Nisa. Faptul împlinit, consacrat ulterior prin pacea de la
Zürich (noiembrie 1859), a provocat mari deziluzii italienilor, demisia temporară a lui
Cavour, dar şi decizia continuării luptei pentru unitate prin forţe proprii, adică prin
exploatarea entuziasmului forţelor revoluţionare de la 1848, a „mazziniştilor”, în fruntea
cărora se afla acum Garibaldi. De numele acestuia este legată cea mai consistentă etapă a
unificării italiene, care a fost înfăptuită pe cale revoluţionară.
Profitând de răscoalele ţărăneşti din Sicilia împotriva regimului antiunionist şi
nepopular al regelui Neapolelui (Francisc al II-lea), Garibaldi a plecat din Genova (mai
1860) în fruntea a 1000 de voluntari, „cămăşile roşii”, debarcând în Sicilia, unde, cu o
armată improvizată, a izbutit o strălucită victorie împotriva armatei regale, la Calatafimi
(17 mai). Acea victorie a stimulat ridicarea la luptă a întregii Sicilii şi a Italiei de sud, adică
a întregului regat burbonic al Neapolelui, care, până în septembrie 1860, dată la care
Garibaldi intra triumfător în Neapole, se afla sub deplina autoritate a învingătorului. El ar fi
putut proclama republica, dar, consiliat de liberalii moderaţi (partizanii lui Cavour) şi
încrezător în promisiunile făcute de Victor Emanuel de a fi ajutat să elibereze şi Roma, nu
şi-a impus propria-i autoritate în sud, îndepărtându-se de mase prin neonorarea
angajamentelor asumate şi chiar prin reprimarea unor revolte locale – simptome ale
brigandajului (guerilă sau jacquerie ţărănească) – care a însângerat satele italiene (din sud)
în primii ani de existenţă ai noului stat italian.
De această stare a beneficiat regele Victor Emanuel, care, încurajat şi de Napoleon
III, a exploatat neîncrederea sicilienilor în generalul improvizat (Garibaldi), căruia i-a şi
smuls victoria prin organizarea unui plebiscit (solicitat de notabilii localnici) şi menit a
confirma sau infirma anexarea sudului Italiei la Piemont. Desfăşurate sub ochiul vigilent al
nobilului sicilian şi al vătafului (admirabil descris în celebrul roman al lui Giuseppe
Tomasi di Lampedusa, Ghepardul), plebiscitul soluţiona o problemă politică, anexarea –
deci unirea teritoriilor din sud (Regatul celor două Sicilii) la Piemont, fără a rezolva şi
gravele probleme sociale preluate odată cu acestea.
În februarie 1861 s-a deschis la Torino primul parlament italian, iar în martie
acelaşi an, Victor Emanuel a fost proclamat rege al Italiei, stat nou recunoscut de Anglia,
Elveţia şi SUA. Dorinţa lui Garibaldi de a desăvârşi unitatea Italiei prin eliberarea Romei
a fost întâmpinată de opoziţia noului rege, ca şi de interesele politice ale Franţei, care, spre
a şi le conserva, a menţinut trupe la Roma, până în 1870. Dar, după moartea lui Cavour
(1861), desăvârşirea procesului de unificare a stat sub semnul unificării „de sus” în
interesul dinastiei de Savoia, la care au concurat şi împrejurările istorice favorabile. Pentru
că, fără Roma, rămasă sub autoritatea Papei şi fără Veneţia, sub habsburgi, Italia nu se
putea considera o ţară unificată. Încercarea lui Garibaldi, din 1862, de a înfrunta
papalitatea, a fost oprită prin violenţă chiar de Victor Emanuel, care se temea deopotrivă de
efectele imprevizibile ale unei noi revoluţii populare, ca şi de cele previzibile, din partea
statelor catolice, Franţa şi Austria, care ar fi sprijinit Roma împotriva atacatorilor. În
consecinţă, a aşteptat împrejurări politice favorabile împlinirii scopului naţional, iar acele
împrejurări s-au ivit patru ani mai târziu, în condiţiile izbucnirii războiului austro-prusac.
Oferind sprijin politic şi militar lui Bismarck, Italia s-a angajat în războiul
împotriva Austriei, în 1866, pierzând însă marea bătălie de la Custozza. Şansa italienilor a
constat în victoria decisivă a prusacilor la Sadova, în iulie acelaşi an, şi în intervenţia
diplomatică a Franţei, care s-a grăbit, interesată, să medieze pacea. Pentru serviciile ei,
Franţa a fost recompensată iarăşi cu Veneţia, pe care Napoleon III a cedat-o italienilor,
spre a le mai potoli aversiunea împotrivă-i şi spre a mai repara prestigiul casei de Savoia,
serios afectat după Custozza.
Unificată şi Veneţia, rămânea de recuperat Roma, pe care Cavour, înainte de
moarte, afirmase că trebuia să fie capitala Italiei. După încercarea eşuată în 1862, Garibaldi
va mai avea, în 1867, o tentativă de cucerire prin forţă a Romei, care, în concepţia papei,
reprezenta capitala lumii catolice. A fost însă înfrânt de gărzile franco-elveţiene, care
asigurau paza „Cetăţii eterne”, Roma rămânând în continuare sub autoritatea Papei, până în
1870, când, în condiţiile izbucnirii războiului franco-prusac, detaşamentele franceze de
pază au fost retrase.
În acele împrejurări şi, la refuzul Papei de a ceda autoritatea asupra oraşului,
regele Italiei, Victor Emanuel, a intervenit în forţă şi în septembrie 1870 a ocupat Roma.
Papa s-a retras în Vatican, cartier al Romei, socotindu-se „prizonier moral” şi martir şi
jurându-se că nu va părăsi niciodată Vaticanul. În ianuarie 1871 Roma a fost proclamată
capitală a Italiei, iar în mai acelaşi an, regele oferea „legea garanţiilor”, prin care asigura
Papei deplina libertate în Vatican şi o consistentă donaţie anuală (3,2 milioane franci). În
acest fel dispărea statul papal şi, odată cu acesta, şi puterea laică a Papei, datând din anul
756 de la Pepin cel Scurt, desăvârşindu-se, în schimb, construcţia naţional-statală italiană
aşa cum fusese proiectată de mişcarea „Risorgimento”. Mai rămâneau doar câteva mici
teritorii în afara statului naţional, fie sub stăpânire austriacă (precum Tirol, Triest şi
Trentin), fie sub cea franceză (Nisa şi Corsica), plus Malta – sub stăpânire engleză,
constituind laolaltă acea „Italia irredenta” (nerăscumpărată) sau prilej de gâlceavă pentru
viitorul relaţiilor sale internaţionale.
Începută, aşadar, de jos, ca o revoluţie populară sau război de eliberare, unificarea
italiană s-a desăvârşit „de sus”, cu concursul Franţei şi al Prusiei, în folosul dinastiei de
Savoia, dar şi al poporului italian. Victoria politico-naţională a liberalismului italian,
realizată prin unificare, deschidea calea soluţionării unor noi şi complexe probleme,
prelungite în timp, precum: dezvoltarea economiei capitaliste şi chestiunea meridională
(diferenţa economico-socială între nord şi sud), raporturile între stat şi biserică şi, mai ales,
între guvern şi Vatican, iredentismul şi noua politică externă, cu orientare expansionistă.
Realizarea unităţii italiene a fost, neîndoielnic, un act necesar, progresist şi însemnat, nu
numai din perspectiva propriei istorii.
Similitudini parţiale s-au regăsit şi în spaţiul românesc, unde exemplul şi sprijinul
italian au contribuit la materializarea obiectivului naţional – crearea statului român
modern.

II. Unificarea Germaniei

Prestigiul şi forţa politică ale Prusiei au sporit în rândul statelor germane după
1848, mai întâi, pentru că armatele ei participaseră la înăbuşirea revoluţiei şi, în al doilea
rând, pentru că puterea sau capacitatea economică şi militară au sporit mult mai repede
decât ale celorlalte state germane. Iar dacă Friederich Wilhelm al IV-lea n-a izbutit să
realizeze unificarea politică dorită în vremea revoluţiei, sub paravanul Parlamentului, calea
a rămas deschisă şi tot Prusiei avea să-i revină rolul decisiv, terenul unificării fiind pregătit
în plan economic prin existenţa acelei îndelungate uniuni vamale (zolverein).
În războiul Crimeii, Prusia nu s-a implicat efectiv, dar nici n-a stat impasibilă,
concentrând trupe la graniţa rusă, nu spre a o ataca, ci spre a preveni o eventuală răscoală
antirusească a polonezilor, gest repetat şi în 1863, având drept ţel asigurarea bunăvoinţei
guvernului de la Petersburg în perspectiva viitoarelor litigii ale sale (Prusiei) cu Austria.
Apoi, în condiţiile alienării regelui Friederich Wilhelm IV, din 1858 în fruntea Prusiei s-a
aflat fratele său Wilhelm, ca regent până în 1861, când, prin moartea primului, prinţul
regent a devenit rege, cu numele de Wilhelm I. Acestuia i-a revenit şi rolul de a orchestra
efortul germanilor spre unitate, efort minat însă de persistenţa celor două convingeri
(tabere) care împărţeau societatea germană: una împărtăşea ideea unificării în jurul
Austriei, cealaltă susţinea hegemonia Prusiei. Partizanii celei de a doua căi, ai „Germaniei
mici”, nu vedeau realizabil idealul naţional decât prin îndepărtarea Austriei din
Confederaţie.
În 1859, sub impulsul evenimentelor politice din centrul şi sud-estul european,
care au condus la unificarea Principatelor române şi începutul unificării italiene, aceştia
(partizanii Germaniei mici) s-au constituit la Frankfurt pe Main într-o Uniune naţională,
având ca obiectiv declarat unirea politică şi necesarele reforme economice, care s-o
consolideze. Pe de altă parte, Wilhelm I, conştient că problema unificării avea să reactiveze
vechiul conflict dinastic dintre habsburgi şi hohenzollerni, a acordat o atenţie – considerată
exagerată de către liberalii progresişti germani – sporirii efectivului militar (şi aşa foarte
numeros) şi modernizării armamentului.
„În vreme ce alte ţări au o armată, în Prusia armata are o ţară” – afirmau liberalii.
Această obsesie l-a şi pus pe rege într-un „conflict constituţional” cu Parlamentul
(Landtag-ul), care, refuzând impunerea unor impozite suplimentare în profitul armatei, a
fost desfiinţat. Dar, noile alegeri au consolidat autoritatea parlamentului în detrimentul
celei regale, moment în care, hotărât să guverneze fără a ţine seama de Landtag, Wilhelm I
l-a adus în fruntea executivului prusac, în 1862, pe cel mai tipic reprezentant al junkerimii
prusace, Otto von Bismarck. Acesta se remarcase până atunci ca un abil diplomat, activând
ca reprezentant al Prusiei în Parlamentul de la Frankfurt, apoi la Petersburg şi Paris. În
chestiunea unificării, ca, de altfel, în toate marile probleme ale timpului său, el afirmase
răspicat că soluţionarea nu era posibilă prin discursuri sau hotărâri ale majorităţii (ca în
1848-1849), ci prin „fier şi sânge”, lozincă ce avea să fie însuşită de clasa politică germană
în perioada imediat următoare. Simulând o sinceritate brutală şi un patriotism exaltat,
Bismarck a adoptat metodele bonapartiste de guvernare, suprimând libertatea presei şi a
întrunirilor şi întărind armata, convins că dacă Prusia realiza unificarea germanilor, aceştia
îi vor ierta şi uita toate ilegalităţile (conform dictonului „Scopul scuză mijloacele”). A
purces deci la lucru, pentru a realiza unificarea „de sus”, prin „fier şi sânge”.
Primul pas l-a făcut spre nord, unde existau ducatele Schleswig şi Holstein,
populate de germani, dar stăpânite din 1721 de către Danemarca. În 1863, după moartea
regelui danez (Frederich al VII-lea), locuitorii au refuzat să-l recunoască pe noul rege,
Cristian al IX-lea, oferindu-i lui Bismarck prilejul potrivit pentru a interveni întru apărarea
„fraţilor germani”. În prealabil s-a aliat cu Austria, nu din nevoia de sprijin efectiv, ci
pentru a-i testa capacitatea militară în perspectiva viitoarei confruntări cu aceasta şi pentru
a preveni o alianţă engleză, franceză sau rusă de partea Danemarcei.
Cu forţe disproporţionat de mari faţă de danezi, austro-prusacii au obţinut victoria
la Düppel, în aprilie 1864, iar prin pacea de la Viena (octombrie 1864), ducatele
Schleswig, Holstein şi Lauenburg intrau în Confederaţia germană, sub autoritatea comună
a aliaţilor. Dar chestiunea ducatelor avea să declanşeze conflictul mocnit până atunci între
aliaţi: în anul următor, Prusia a cumpărat Lauenburgul, iar prin convenţia de la Gastein s-a
stabilit ca Austria să administreze Holstein-ul iar Prusia – Schleswig-ul. Cum pentru
administrarea Holsteinului autorităţile austriece trebuiau să traverseze teritoriul Prusiei,
condiţia s-a dovedit, în practică, extrem de dificilă şi agravantă pentru raporturile austro-
prusace. În octombrie 1865, Bismarck s-a întâlnit cu Napoleon III la Biarritz, unde a
negociat neutralitatea Franţei, în cazul unui război cu Austria, acord câştigat prin cedarea
Luxemburgului, drept recompensă împăratului francez. Apoi, din dorinţa de a angaja
adversarul pe două fronturi, Bismarck a cerut lui Victor Emanuel II să-i atace pe austrieci,
după ce Prusia a ordonat intrarea trupelor sale în Holstein, sub pretextul proastei
administrări şi al pericolului revoluţionar existent în provincia austriacă.
Declanşat în iunie 1866, războiul pruso-austriac a debutat prost pentru aliaţii
pruso-italieni, cu înfrângerea italiană de la Custozza (24 iunie), dar a avut epilog fericit
pentru atacatori, consemnat prin victoria prusacilor la Sadova (3 iulie), care a deschis calea
negocierilor şi a păcii de la Praga (23 august 1866), mediată de Napoleon III.
Potrivit condiţiilor înscrise, Austria recunoştea anexarea ducatelor Schleswig,
Holstein şi Lauenburg, iar Prusia, împreună cu statele Hessa, Hanovra şi Nassau (aflate la
nord de Main), împreună cu oraşul Frankfurt, alcătuiau Confederaţia germană de nord,
alcătuită din 21 de state, în frunte cu Prusia. Pentru mediere, Franţa primea Veneţia, pe
care o „ceda” Italiei, încât în doar câteva săptămâni situaţia se schimbase nu numai în
Confederaţia germană, ci în întreaga Europă. Hegemonia franceză începea a fi înlocuită cu
cea germană (prusacă), eliberată definitiv de concurenţa Austriei.
În afara Confederaţiei mai rămâneau însă statele germane din sud: Bavaria,
Baden, Würtenberg şi Hessa-Darmstadt, state cu populaţie catolică şi care vedeau în Franţa
un adevărat protector. Noile cuceriri trebuiau consolidate. În consecinţă, în aprilie 1867 a
fost elaborată o Constituţie pentru Confederaţie, potrivit căreia regele Prusiei era
preşedinte al Confederaţiei şi conducător unic al armatelor ei. Era ajutat de un cancelar
numit de el (în persoana lui Bismarck), care a patronat o suită de măsuri menite a asigura
organizarea administrativă şi dezvoltarea economică optime ale Confederaţiei.
Concomitent, cancelarul a pregătit, diplomatic şi militar, confruntarea cu Franţa, menită a
impune nu numai desăvârşirea unităţii politice a statelor germane, ci şi hegemonia
Germaniei în Europa. Pe fostul adversar, Austria, a ajutat-o să realizeze dualismul, în 1867,
într-un stat plurinaţional, dominat de clasele nobiliare austriacă şi maghiară. Anglia
manifesta ostilitate faţă de pretenţiile lui Napoleon III asupra Belgiei, pretenţii date în
vileag de către Bismarck, după convorbirile sale confidenţiale cu împăratul Franţei la
Biarritz. Cu Italia cooperase în războiul împotriva Austriei, încât Franţa era complet izolată
politic şi nepregătită pentru război, pe care însă n-a dorit să-l evite, ci, dimpotrivă, sperând
în refacerea prestigiului ei internaţional.
 Războiul franco-prusac, izbucnit în vara anului 1870, a marcat, după ruşinoasele
înfrângeri de la Metz şi Sedan (august-septembrie 1870), dezastrul Franţei. Înainte încă de
a se încheia, prin pacea de la Frankfurt (mai, 1871), prinţii germani ai statelor germane
catolice de la sud de Main s-au şi grăbit să adere la Confederaţia prezidată de Prusia şi, ca
supremă umilinţă, la 18 ianuarie 1871, în sala oglinzilor de la Versailles, regele Wilhelm I
al Prusiei s-a proclamat împărat al Germaniei. Apoi, prin condiţiile păcii, Franţa era
obligată la plata unei imense datorii de război şi să cedeze Germaniei cele două provincii,
Alsacia şi Lorena, care aveau să constituie un focar de permanent conflict între cele două
state, cu capacitate explozivă la scară continentală până la al II-lea război mondial.
Prin aceasta, procesul de unificare a Germaniei lua sfârşit, proces realizat prin
forţă, pe calea războaielor inter şi extra germane, cu implicaţii profunde asupra dezvoltării
generale a Europei şi a lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-
lea. Integrat fenomenului general european al construcţiei naţionale, realizarea unităţii
germane – în pofida manierei în care a fost înfăptuită – a fost un act progresist ce a asigurat
şi stimulat evoluţia ulterioară a societăţii germane şi (prin extensie) a celei europene,
situată într-o continuă competiţie politică şi economică, dar cu efecte sociale. Un imperiu
cădea, cel francez, a cărui hegemonie europeană era preluată de noul imperiu german, iar
între cele două adversitatea se va adânci mereu, polarizând cu timpul alianţele
premergătoare celei dintâi conflagraţii mondiale.