ETAPELE UNIFICĂRII ITALIEI (1859-1870)

Procesul unificării Italiei a demarat în 1859, când, în urma unei campanii de presă
antiaustriacă şi mobilizând armata, Viena a declarat război Piemontului. După două
sângeroase bătălii la Magenta şi Solferino (iunie 1859) austriecii s-au retras. Dar factorul
decisiv a fost intervenţia Franţei care a ocupat Lombardia şi a cerut Austriei să facă pace.
Prin armistiţiul de la Villafranca (iulie 1859), Franţa primea Lombardia, dar permitea
Austriei să păstreze Veneţia. Ulterior, în noiembrie 1859 s-a semnat Pacea de la Zurich prin
care ceda Piemontului Lombardia, dar era recompensată cu Savoia şi Nisa. Pacea de la Zurich
a atras demisia temporară a lui Cavour, nemulţumit de compromisul cu francezii şi a dat
naştere unui sentiment de frustrare şi deziluzie în rândul radicalilor italieni, mai ales a
mazziniştilor din care se va ridica figura lui Giuseppe Garibaldi.
În primăvara lui 1860, Garibaldi încurajat de emigranţii sicilieni, recrutează o mică
armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de 1200
de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.
La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Scillia, înfrâng trupele lui Francisc
al II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei în numele lui Vittorio
Emanuele. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii” pe continent şi ocupă
Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu
direcţia Roma, dar Vittorio Emanuele îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite
de acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.
La 17 martie 1861, Victor Emmanuel al II-lea proclamă regatul Italiei.
Pentru a fi desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei,
împotriva căreia un nou război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat
la apogeul domniei sale.
Pe fondul războiului prusaco-austriac din 1866, deşi italienii au fost înfrânţi în bătălia
de la Custozza, au primit la sfârşitul războiului Veneţia, Austria fiind învinsă de Prusia.
În anul 1870, pe fondul războiului franco-prusac, trupele franceze staţionate în Roma
se retrag, iar armata italiană ocupă oraşul, care devine capitală. Papa s-a retras în palatul de la
Vatican.
Deşi anul 1870 a marcat unificarea deplină a Italiei, în afara statului au mai rămas alte
teritorii locuite de italieni, Tirolul de Sud (Trentino) şi portul Trieste. Problema acestor
regiuni nu a fost soluţionată decât în urma Primului Război Mondial, când ele au fost atribuite
Italiei.
 Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind
dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel, a fost
suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene.